Cum am supraviețuit într-o cameră de cămin cu o leoaică răzbunătoare

În unele zile, Alina avea pasul de soldat, greoi ca bocancii negri de trei kilograme care îi apăsau gleznele cu toată gravitatea unei vieți pe care n-o alesese. O purtau cu ochii închiși într-un triunghi veșnic: universitate–Kaufland–căminul de fete. În altele, o vedeai curgând pe holurile facultății de Litere; blana groasă pe care o purta din octombrie până în mai se subția în timp ce ea se strecura printre studenți ca un fum diafan. 

O priveam de fiecare dată cu un nod în stomac – o iubire ciudată, amestecată cu teamă, care mă făcea să-mi doresc s-o înțeleg, s-o apropii, chiar dacă ceva din felul ei de-a fi mă ținea la distanță. Știam și ce: părul murdar, hainele ponosite, privirea tăios-răutăcioasă care ieșea din ochii săi încrucișați și țintea nemilos tot ce mișca în jur. 

Noi, colegele ei de cameră, o salutam de departe, un salut bucuros, dar scurt, atât cât ea să simtă bunăvoința noastră, dar alții să nu reușească să o prindă din mers. În zilele când era soldat, ne arunca o privire de „mai duceți-vă dracului”; în celelalte, zâmbea fâstâcită, mormăind ceva pe sub nas. Ochii însă îi sclipeau, de parcă ar fi discutat între ei: M-au văzut? M-au văzut! 

Ne continuam drumul voioase spre sălile de curs, iar ea, spre patul supraetajat din camera 20, care o pregătea de viața ei adevărată, de noapte. Cursurile, conspectele, salata de icre și franzela albă pe care o păstra tot timpul lângă pernă erau parte dintr-o identitate pe care nu și-o alesese. Nu alesese să se nască într-un cătun de la graniță, nu alesese să frecventeze cursurile acestei universități de provincie, nu alesese să împartă camera cu trei studente de anul I. 

Nu alesese să crească bilingvă. Se simțea la fel de străină în română, precum se simțea în ucraineană. Știa două limbi vorbite de cincizeci de milioane de oameni și cu niciunul nu avea chef să vorbească. O înghesuiau ambele într-un colț întunecat din lume unde ecranul alb-negru de patru centimetri pătrați al unui telefon Nokia o făcea să treacă dincolo. 

Dincolo putea fi oricine, iar limba spaniolă era nava cu care traversa portalul. Era limba mesajelor de noapte, a profilurilor reinventate până la epuizare, a flirtului fără riscuri pe care noi nu-l cunoșteam. În timp ce noi descopeream cu timiditate small talk-ul românesc venit – cred acum – pe filieră americană, atât de nefamiliar nouă, obișnuite cu afecțiunea rigidă, directă, fără zorzoane, moștenită probabil pe filieră rusească de băieții basarabeni, în timp ce ne prăpădeam de râs de băieții din căminul de vizavi, care ne trezeau cu un BUZZ cât ei de mare și începeau discuția cu „ce faci, dragutzo?”, Alinuța adormea cu „te quiero” și „mi amor” în urechi, spuse de bărbați pe care nu-i văzuse niciodată. 

În primele săptămâni am stat de câteva ori la ușa administratoarei căminului sperând că există scăpare. Hai tu, bate tu. Bat eu la ușă, dar tu vorbești! OK, încep eu să vorbesc, dar voi continuați. Aveam linia de subiect pregătită. Evitam intenționat să povestim lucrurile care ne deranjau cel mai mult la colega noastră de cameră, pentru că oricum nu ne-ar fi crezut. Nici noi nu ne-am fi crezut dacă n-am fi împărțit cei nouă metri pătrați cu ea.

Dacă ar fi existat un tribunal al moralității și echității, aș fi cerut ca administratoarea căminului de fete, Carmen Urzică, să devină Carmen Pâinică. N-am întâlnit pe altcineva care să poarte un nume atât de antagonist personalității sale. Era caldă și împăciuitoare ca o pâinică. Dacă ne îndreptățea pe noi, o nedreptățea pe Alinuța. Hai, măi fetelor, e doar pentru un an universitar, acum e octombrie și cât ai clipi se face iulie. Avea dreptate administratoarea, cam asta e viteza cu care se scurge printre degetele fără inele de căsătorie un an universitar. 

Ne-am resemnat ușor și pentru că știam că favoarea asta nu va fi trecută ușor cu vederea. Ca atunci când vecinele se plângeau de noi că stăm treze și ne hohotim până la 4:00 dimineața, în timp ce editam în camera 20 propria revistă studențească. Sau atunci când am uitat, pe plita de pe etaj, sfecla în ceaunul de fontă pe care mi l-a pus mama în geanta de rafie la plecare și ne-am dus la seara de poezie la Music Pub. S-a carbonizat sfecla, mirosul de cărbune ars le-a scos pe toate fetele pe holul etajului 2 din căminul 1, iar doamna Carmen n-a scos nici măcar o mustrare la adresa noastră. Bine faci, bine găsești.

Noi, colegele Alinuței, trăiam iubiri naive, de cămin, cu pufuleți sărați și iaurt Bucovina, care se găsea tot timpul la reducere la intrarea în Piața Mică. Ea trăia iubiri digitale, cu mize de telenovelă sud-americană.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Oxana Greadcenco

Parteneriat media