De la un articol al lui Gabor Maté la ce se întâmplă astăzi. „Cât de ușor pot fi seduși oamenii de o ideologie foarte simplistă despre supremația noastră față de alții”

În fiecare dintre noi e un nazist. Cum ne pot ajuta psihologia și cinemaul să vindecăm acolo unde istoria nu reușește.

Recent, la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, actorul suedez Stellan Skarsgård a făcut o declarație neașteptată despre cineastul Ingmar Bergman, care a murit în 2007: “Bergman era manipulator. A fost nazist în timpul războiului și singura persoană pe care o știu care a plâns când a murit Hitler. Îl tot scuzăm, dar am senzația că avea o părere foarte ciudată despre alți oameni. Credea că oamenii nu contează, iar asta se simțea când îi manipula pe ceilalți”.

Presa internațională și-a adus, astfel, aminte că Bergman n-a făcut un secret din simpatiile sale naziste. În volumul autobiografic “Lanterna magică” (tradus și la noi în 1994) sau în interviuri, el a recunoscut că “multă vreme” a fost “de partea lui Hitler”.

Pe conducătorul nazist îl descoperise la 16 ani (în 1934) la un miting în Germania, fiind fascinat de “carisma” lui care “electriza mulțimile”, că a desenat zvastica împreună cu fratele său pe casa unui vecin evreu, și că s-a dezvrăjit când a aflat, la sfârșitul războiului, de lagărele de exterminare.

Grație psihologilor nu mai e azi chiar un mister cum se formează tirani ca Hitler, dar n-am înțeles încă pe deplin de ce fascinează ei anumiți oameni, în vreme ce la alți oameni n-au succes. 

Poate că vorbim despre familiaritate

Trebuie să existe o altă explicație pe lângă aceea că nazismul a exploatat nesiguranțele economice, anxietățile sociale și izolarea oamenilor. 

Ca să-l parafrazez pe Skarsgård, “am senzația” că există ceva familiar între cel care aderă la o ideologie de dreapta și cel care o propagă. O similitudine, ceva ce rezonează cu propria viață a adeptului orbit. Și care nu e neapărat orbire, ci familiaritate. 

Poate că e trauma bonding – acea relație emoțională dintre abuzat și abuzator, care acționează cu forță magnetică de ambele părți și în care victima intră de cele mai multe ori din cauza vulnerabilității create de abuzuri din copilărie.

Erich Fromm avertiza încă din 1941, în deșert însă, când spunea că ascensiunea fascismului trebuie explicată prin factori psihologici. Azi psihologia nu mai e un domeniu de nișă, iar internetul ne permite accesul rapid la informație.

Nu întâmplător, tot azi mișcările de dreapta capătă amploare, iar lideri politici cum e Donald Trump sunt comparați cu Hitler – o dublă avertizare că ceva din trecut nu a fost învățat și că lecția amenință să ni se întoarcă sub alt nume.

Gabor Maté: „Toți avem un nazist în noi”

Gabor Maté, devenit celebru prin cărțile și conferințele sale despre traumă, a publicat acum 10 luni un articol remarcabil în “The Guardian”, intitulat provocator: “Toți avem un nazist în noi. Trebuie să înțelegem rădăcinile psihologice ale autoritarismului”. 

Teoria lui Maté (și a altor psihologi) e că nimeni nu se naște plin de ură și că evenimente din prima copilărie determină la unii o vulnerabilizare care se ascunde mai târziu în disprețul față de ceilalți, mai ales în găsirea unor țapi ispășitori care vor prelua sentimentele negative pe care nu le pot returna celor care i-au rănit în copilărie.

“Nimeni nu se naște cu o ură turbată, cu o furie fără margini, cu o frică existențială sau cu un permanent dispreț întipărite în minte sau inimă. Odată cronicizate, aceste emoții fulminante nu sunt decât răspunsurile la o suferință insuportabilă, îndurată în cel mai vulnerabil moment al vieții – începutul copilăriei”, scrie Maté în “The Guardian”.

Dacă ne simțim protejați, avem încredere în „binele lumii”

Și tot el spune: “Copilul intră în lume cu nevoia implicită de a fi conținut în siguranță, văzut, auzit, protejat și hrănit emoțional, și cu nevoia ca sentimentele lui să fie acceptate, recunoscute, validate și oglindite. Datorită acestui cuib evoluat, cum bine îi spune psihologul Darcia Narvaez, dezvoltăm și menținem o legătură puternică cu noi înșine, o credință bine ancorată în ceea ce suntem, o încredere în binele inerent al lumii și o deschidere spre iubire pentru noi și ceilalți”.

”Trauma reprezintă o deconectare de la aceste înclinații sănătoase, iar în cazuri extreme o negare defensivă a lor ca și când ne-ar vulnerabiliza prea mult. Aceasta e, în esență, ceea ce fascismul reprezintă pe plan emoțional: o evadare disperată din vulnerabilitate”.

În același articol, Maté mai spune că știința a confirmat că amigdala, regiunea cerebrală responsabilă pentru frică, e mai mare (deci mai activă) la persoanele cu simpatii de dreapta, care resimt nevoia autorității și a desconsiderării unor grupuri umane.

Ce ne spune disprețul pentru cei slabi

La fel de interesantă e comparația pe care Maté o face între Hitler și Trump, găsindu-le “multe similarități remarcabile: o hipnotizantă și neîncetată capacitate de a minți, o neîncredere care frizează paranoia, oportunism feroce, o brazdă adâncă de cruzime, grandoare fără limite, impulsivitate fără margini și un nimicitor dispreț față de cei slabi. 

Amândoi au crescut cu tați abuzivi și mame incapabile să-i apere. În cazul lui Hitler, copilul strălucitor și sensibil care era a fost supus unei violențe nemiloase. Trump a fost victima unei dure dictaturi paterne de către un tată pe care nepoata psiholog a lui Donald l-a numit sociopat”, scrie Maté.

Într-un articol din 2021, psihologul american Kevin Volkan crede (aidoma altor colegi în ultimele decenii) că Hitler era narcisic patologic, lucru trădat de nevoia constantă și vitală de admirație, și de devalorizarea anumitor grupuri umane (evrei, romi etc) pe care își proiecta agresivitatea.

Volkan scrie că o asemenea persoană va deconta admirație și atenție din partea celorlalți prin însăși determinarea lor să caute și să-i distrugă pe cei care reprezintă pentru el obiecte devalorizate.

Documentarul „Riefenstahl”

Aceste informații nu sunt secrete, ți le afișează o simplă căutare pe internet. Narcisismul malign se caracterizează – zice, la prima mână, inteligența artificială de pe Google, prin: grandomanie, lipsă de empatie, tendința de a-i exploata pe ceilalți, paranoia, sadism, agresivitate și un comportament manipulator.

În cel mai cunoscut studiu despre Hitler, realizat de Henry A. Murray (fost director al Harvard Psychological Clinic) pentru Office of Strategic Services în timpul războiului, Murray sugera că ura îndârjită a lui Hitler pentru evrei era, de fapt, ura împotriva tatălui său care-l bătea cu biciul și care a murit când Adolf avea 14 ani.

Dacă Alois Hitler n-ar fi murit la 66 de ani, poate că ura fără obiect a fiului n-ar mai fi distrus atâtea vieți.

Și Ingmar Bergman a avut un tată autoritar. 

La fel și Leni Riefenstahl (1902 – 2003), mascota lui Hitler și cel mai celebru cineast de propagandă, o personalitate atât de fascinantă încât regizorii încă fac documentare despre ea (mai ales că nu-i mai poate da în judecată, murind la 101 ani în 2003).

Cel mai recent documentar e “Riefenstahl” (2024), al germanului Andres Veiel, care de curând a făcut parte din selecția TIFF-ului, iar între 2 și 6 octombrie va fi arătat la Arad, în cadrul Festivalul de film documentar fARAD.

Veiel, care a fost primul cineast cu acces la impresionanta arhivă Leni Riefenstahl (texte, jurnale, imagini și înregistrări de convorbiri telefonice realizate chiar de ea) pare mai puțin curios dacă Riefenstahl a făcut propagandă din convingere sau nu, ci de felul cum înțelegerea personalității ei ne-ar putea ajuta să prevenim reapariția unei catastrofe de proporțiile nazismului.

Iar asta nu e puțin lucru. 

Sfârșitul filmului e reprezentat de o convorbire telefonică din 1977 între Riefenstahl și un fan cu simpatii naziste, care-i spune: “Trebuie să avem o anumită detașare când vine vorba de vremurile astea haotice, dar trebuie să înțelegem că haosul era inevitabil. N-o să mai dureze mult, o generație sau două, până când vom reveni la moralitate, decență și virtute”. Riefenstahl adaugă: “Da, germanii sunt predestinați pentru asta”.

Un curs rapid de dezinformare

“Una sau două generații sunt chiar acum”, exclamă Veies într-un interviu, acum “când experimentăm partidele de dreapta, cum e AFD în Germania. E ca o profeție, un semnal de alarmă despre cât de ușor pot fi seduși oamenii de o ideologie foarte simplistă despre supremația noastră față de alții”.

Documentarul lui Veies e important și pentru că, într-o epocă în care fake news au devenit atât de greu de recunoscut, portretul acestei mari maestre în arta manipulării echivalează cu un curs rapid despre dezinformare. 

Fiind denazificată de americani după război (și trecută la simpatii naziste), Riefenstahl a avut până la moarte 50 de procese, dând în judecată pe oricine a îndrăznit să spună că a făcut parte dintre oamenii lui Hitler. 

A susținut permanent că a făcut doar artă și că filmele sale – dintre care cele mai celebre sunt “Triumph des Willens” / “Triumful voinței” (1935, despre Congresul Partidului Național-Socialist de la Nürnberg) și “Olympia” (1938, despre Jocurile Olimpice de Vară de la Berlin), trebuie văzute doar ca obiecte artistice.

Viața și opera ei oferă informații importante despre motivele pentru care cineva care nu e în mod esențial rău și nu are scopuri politice maligne ajunge totuși să adere cu toată personalitatea sa la o ideologie inumană.

Dar Leni Riefenstahl merită un text de sine stătător.

Va urma.