Fața mai puțin știută a lui Ion Iliescu. Unul dintre cei mai cunoscuți istorici ai României ultimului secol, amintiri cu Iliescu la un restaurant chinezesc în Scoția: Timp de trei ore am chefuit. L-am întrebat de tinerețea la Moscova

„Ion Iliescu a rămas pentru mine o persoană consecventă, abordabilă și mereu surâzător”, scrie istoricul britanic Dennis Deletant, într-un text publicat pe Contributors după ce fostul președinte a murit marți, 5 august 2025, la 95 de ani.

„La întoarcerea de la Cluj în octombrie 1988 la București, socrul meu, Andrei Caracostea, profesor la Institutul de Construcții și Inginerie, mi‑a oferit oportunitatea neașteptată de a‑l cunoaște pe Ion Iliescu. Iliescu era, la acea vreme, director al Editurii Tehnice, cu care socrul meu avea un contract pentru publicarea Manualului pentru calculul construcțiilor, ediție a două, a cărui primă ediție apăruse în 1977. Socrul meu mi‑a cerut să duc manuscrisul la editura care își avea sediul în Casa Scânteii, construită după modelul universității Lomonosov de la Moscova și poreclită „Tortul de nuntă“ deoarece simboliza „uniunea“ postbelică a României cu URSS.

Cunoșteam clădirea și, după ce am spus la recepție de ce venisem, am luat liftul către biroul unde aveam treabă. Acolo am bătut timid la ușă și o voce de femeie m‑a invitat să intru. I‑am explicat motivul vizitei mele, relația mea cu profesorul Caracostea și i‑am înmânat manuscrisul. „Mă duc să văd dacă directorul este în birou. Sunt sigură că i‑ar face plăcere să vă mulțumească.“ A bătut la ușă și a dispărut înăuntru. După un minut, un Iliescu radios a apărut împreună cu ea, cu mâna întinsă pentru a‑mi ura bun venit. „Multe mulțumiri că ați adus manuscrisul, profesorul Caracostea e unul dintre cei mai valoroși autori ai noștri. Dar poftiți în biroul meu, povestiți‑mi puțin despre ce faceți.“”, povestește Dennis Deletant în textul de pe Contributors.

La o ceașcă de nechezol

Ion Iliescu nu era un nume străin pentru istoricul britanic. „Fost lider al partidului în județul Iași, între 1974 și 1979, fusese marginalizat de Ceaușescu, iar în Occident circulau zvonuri cum că s‑ar fi bucurat de simpatia lui Mihail Gorbaciov, un zvon care a câștigat în credibilitate după enigmaticul apel la reformă făcut de Iliescu în ziarul România literară, în septembrie 1987. Discreția a fost dominanta conversației noastre. La o ceașcă de înlocuitor de cafea, făcut în mare din cicoare și cunoscut popular ca nechezol, i‑am vorbit pe scurt despre preocupările mele academice legate de România și despre in- teresul meu de a afla la prima mână care sunt problemele cotidiene ale cetățenilor. A dat din cap aprobator. Nici nu‑mi imaginam că următoarea noastră întâlnire avea să fie la începutul lui ianuarie 1990, după ce el devenise președintele Frontului Salvării Naționale. Și‑a amintit de vizita mea dinainte de revoluție și a fost amabil să rămână câteva minute cu mine, punându‑mi întrebări despre socrul meu, înainte de un interviu pe care îl dădea la BBC. La moartea acestuia din urmă, în 1993, a trimis o coroană de flori din partea lui, ca președinte.”

Cea mai mare amenințare la adresa democrației

Istoricul britanic amintește și momentul Mineriadei din 1990 și apoi o invitație primită de la acesta.

„Cea mai mare amenințare la adresa democrației fragile și a statului de drept din România de după revoluție a fost folosirea minerilor ca „trupe de șoc“ de către Frontul Salvării Naționale. Minerii din Valea Jiului au făcut mai multe incursiuni în capitală, a treia fiind în iunie 1990, când au fost invitați de președintele Ion Iliescu, nou ales prin alegerile democratice, sub pretextul de a apăra guvernul FSN. Trenuri speciale au adus la București 10.000 de mineri, înarmați cu bâte de lemn și bare de fier, în zorii zilei de 14 iunie. Li s‑au alăturat însoțitori, identificați ulterior, din surse credibile, ca fiind foști ofițeri ai Securității. Timp de două zile, minerii (ajutați și încurajați de Securitate) au terorizat populația capitalei, atacând pe oricine li se părea că seamănă cu un opozant al regimului. Invazia minerilor în București la care a recurs Iliescu pentru a‑și restabili autoritatea a slăbit în mod semnificativ atât imaginea externă a României, cât și pe a lui însuși.

În iulie 1990 am primit o invitație neașteptată de la președinție, semnată de domnul Iliescu, să particip la Cotroceni cu mai mulți reprezentanți ai diasporei românești la o dezbatere despre imaginea României. Relevanta întrebărilor puse lui Iliescu a fost îndoielnică, mai ales că s-a cam evitat subiectul mineriadei. Un român stabilit la Viena s-a plâns că nu găsea coarde acolo pentru vioara lui și îl ruga pe președinte să-i facă rost de unele. Iliescu, cu un surăs pe buze, a răspuns că va lua măsurile necesare. Eu, împreună cu doi români stabiliți în Italia, am criticat contribuția lui Iliescu la mineriadă, amintindu-i că la 15 iunie i-a convocat pe mineri la un miting, marcând ‘victoria’ lor, pentru a le mulțumi. Am adăugat că invazia minerilor ne duce cu gândul la tacticile folosite în 1945 de comuniștii din România și din alte părți ale Europei Centrale pentru a submina ordinea democratică. Domnul Iliescu nu a comentat. După închiderea dezbaterii, televiziunea română le-a luat interviuri mai multor participanți dar a ocolit pe cei doi români din Italia și pe mine.”

În birou, la Cotroceni

A urmat o altă întâlnire cu Iliescu, în 1995. „La cinci ani de la revoluție am avut prilejul să-l reîntâlnesc pe domnul Iliescu. Am fost invitat de televiziune BBC să-l însoțesc pe John Simpson, corespondentul șef pentru știri din străinătate, să facă un documentar despre evoluția României de la 1989. Printre cei intervieviați a fost președintele Iliescu. Când am intrat în biroul lui din Cotroceni, m-a primit iarăși cu un surăs și m-a întrebat de soacră și de familie. Avea un tănăr traducător român foarte bun deși cu mine a vorbit în română. După interviu ne-a a oferit o cafea, glumind despre faptul că în 1988 cănd m-a primit la editura Tehnica, nu avea decăt nechezol”.

La un restaurant chinezesc, în Scoția

Dennis Deletant mai invocă o altă întâlnire memorabilă cu Ion Iliescu.

„A fost o mare plăcere pentru mine să-l reîntâlnesc în martie 1999 la Universitatea St Andrews din Scoția unde am fost printre cei invitați de către profesorul Gavin Bowd la o conferință pe tema Franței și României. Președintele Iliescu s-a adresat publicului în plen și la sfârșitul prezentării lui mulți studenți români i-au pus întrebări legate de „misterele” încă nerezolvate în jurul Revoluției (de exemplu, cine a tras în demonstranți și la ordinul cui, dacă au existat „luptători străini”, dacă au fost implicate agenții de informații străine, de Mineriadele). După ce a răspuns la ele, m-am apropiat de podiumul de unde a vorbit și când m-a vazut și-a întins brațele, m-a cuprins și mi-a spus, „ce bine să văd o figură cunoscută, nu vreți să luăm masa?” Și așa Profesorul Bowd ne-a invitat la un restaurant chinezesc împreună cu un profesor francez și bodyguardul președintelui. La restaurant domnul Iliescu a insistat să stau lângă el – profesorul Bowd, profesorul francez, și bodyguardul au stat la capătul celălalt al mesei – și timp de trei ore am chefuit. Mi-am permis să-l întreb pe președinte dacă se supără dacă îl rog să-mi spună câte ceva despre tinerețea lui, de perioada când a studiat la Moscova, de cariera lui în partid și de relațiile lui cu Ceaușescu. Domnul Iliescu mi-a răspuns că nu se supără de loc și a vorbit foarte deschis. A fost pentru mine o seară extrem de interesantă și instructivă.

Ion Iliescu a rămas pentru mine o persoană consecventă, abordabilă și mereu surâzător.”

Ion Iliescu a murit marți, 5 august, la vârsta de 95 de ani.