„Toate ședințele de redacție cu el erau o încântare. Ne doream să ajungă el să conducă țara”, spune despre Ion Iliescu un fost coleg de-ai săi de la Editura Tehnică. Însă, subliniază bărbatul, în dialogul cu HotNews, nu a regăsit nimic din „Iliescu director” în „Iliescu președinte”. 

• Anton Popescu are 77 de ani și s-a angajat la Editura Tehnică în 1986. Instituția era atunci condusă de Ion Iliescu. Au fost colegi trei ani, până în 1989. 

Anton Popescu povestește că a ajuns la Editura Tehnică printr-o cunoștință, care i-a spus că „tovarășul Iliescu vrea să mai angajeze un om pe partea energetică”. Absolvise Facultatea de Energetică, dar și pe cea de Filosofie. Așa că a considerat că ar putea să devină redactor. 

Avea 38 de ani când l-a cunoscut pe Ion Iliescu, care conducea atunci editura. A intrat în biroul său și prima întrebare pe care i-a pus-o a fost: ești membru de partid? 

„Într-o săptămână m-a făcut membru de partid”

„Nu eram și nici nu aveam dorința asta, să ajung membru de partid. Pe vremuri, dacă nu erai membru de partid, nu puteai lucra la edituri. A zis că nu se poate altfel și a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe doamna Suzana Gâdea să rezolve ea”. 

Suzana Gâdea a fost președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste între 1979 și 1989. 

A urmat apoi un întreg traseu, de la Iliescu la Gâdea, iar în final la secretarul responsabil cu propaganda în București, Nicolae Croitoru. „Nu e membru de partid? Păi îl facem”, amintește pensionarul că își spuneau la telefon. 

„Și într-o săptămână m-a făcut membru de partid. Se făceau tot felul de verificări pentru a fi membru de partid, și pe mine m-au făcut într-o săptămână”, spune Popescu. Imediat după, s-a angajat.

Anton Popescu mărturisește că știa cine e Ion Iliescu atunci când a decis să lucreze la editura condusă de el. „Știam de Iliescu. Știam ce a făcut, că a fost la Tineret, apoi la Timișoara, apoi a ajuns la Iași, apoi l-au trimis la Ape și a debarcat la Editura Tehnică, pentru că Ceaușescu îl considera un om care poate să îi ia locul”.

„Cam toată lumea îl plăcea”

Anton Popescu îl vizita uneori pe Iliescu la el în birou, când mergea cu treabă la secretariat. De fiecare dată când intra, îl găsea citind Pravda, ziarul oficial al Partidului Comunist din Rusia. 

„Mă înțelegeam foarte bine cu el. El era foarte drăguț cu noi. Duceam o viață foarte liberă față de restul activităților din țară. Aveam programul destul de lax, puteam să ajungem pe la 9-9:30 la muncă. Plecam și pe la 14:00. Dacă aveai de lucru, puteai să îți iei manuscrisul și lucrezi de acasă”, povestește Popescu.

Ion Iliescu respecta, însă, programul întocmai. „El venea în fiecare dimineață la ora 8:00 și era primul care deschidea biroul”.

„Eram odată în liftul celebru de la Casa Scânteii cu câțiva colegi și ne zice: «Frații deja lucrează în comunism», că aveam programul așa (n.r. relaxat). Nu prea îi convenea programul, dar nu ne spunea”, mai spune Anton Popescu. 

„El era un lider foarte deschis. Toate ședințele de redacție cu el erau o încântare, cel puțin pentru mine. Eu veneam dintr-un mediu foarte strict, unde eram cu biciul pe spate. Aici simțeam ca pe-o libertate. Și ne doream să ajungă el să conducă țara. Cam toată lumea îl plăcea. Erau și câțiva care nu îl plăceau și nu înțeleg de ce”, adaugă bărbatul. 

„Și pentru mine a fost speranță”

Popescu povestește că toată editura îl vedea „continuarea” regimului dictatorial, în locul lui Nicolae Ceaușescu, „dar ar fi fost mult mai uman și mai deschis” decât fostul lider comunist. 

„Când s-a întâmplat Revoluția în 1989, ne-am bucurat că a venit șeful nostru. Toți am zis «ce bine!»”. 

Realitatea a fost, însă, diferită. „Nu, nu, nu”, spune azi categoric, întrebat dacă regăsește similitudini în comportamentul lui Iliescu de director de editură și cel de președinte de țară.

„Și pentru mine a fost speranță, care s-a transformat într-o mare dezamăgire. A fost mare speranță, mare”, afirmă Anton Popescu.

„După ce s-a schimbat și a ajuns președinte, cei care erau contra lui au ajuns cei mai mari admiratori, iar eu, care îl simpatizam, mi-am dat seama că ne-a tras pe sfoară în 22 ianuarie. Eram cu soția când am văzut la televizor că și-a bătut joc de noi. Atunci l-am perceput altfel: dur”. 

Pe 22 ianuarie 1990, Ion Iliescu a anunțat că Frontul Salvării Naționale va candida la alegerile din luna mai. 

„Această dezbinare pe care o avem acum este marca Ion Iliescu”

După 1990, Anton Popescu nu l-a mai văzut niciodată pe Iliescu cu ochi buni. 

„Aveam un fel de îndârjire, nu chiar ură, dar nu puteam considera că cineva poate să facă atât de rău țării ăsteia. Chestia asta cu mineriada a fost complită. A stricat imaginea țării, iar noi chiar și acum suportăm efectele acelei dezbinări. Această dezbinare pe care o avem acum este marca Ion Iliescu. Clară, clară de tot”.

„Ce s-a întâmplat cu Mineriadele a fost de o abjecțiune fără seamă, chiar și cum a preluat puterea la Revoluție a fost o abjecțiune fără seamă. Noi credeam că Revoluția merge înainte, dar el se întâlnea cu Petre Roman și se pregăteau”, amintește bărbatul. 

„El oricum era informat tot timpul de tot ce se petrece, chiar înainte de fuga lui Ceaușescu cu elicopterul”, adaugă acesta.

Momentul în care a simțit dezgust. „Nu am zis nimic”

Pe 3 martie 1990, Anton Popescu și alți colegi de la editură au mers la sediul Comitetului Provizoriu de Uniune Națională pentru a-l felicita pe Iliescu de ziua lui. Momentul este descris de Popescu și pe pagina sa de Facebook. 

„Ne-a primit frumos, ne-a îmbrățișat și o colegă l-a întrebat ce se va întâmpla cu celelalte partide. Eu deja eram schimbat, m-am dus să văd direct ce îi poate pielea”, afirmă el despre întâlnirea cu fostul președinte. 

Nu își amintește cuvintele exacte, dar „a zis într-un fel că trebuie să scape de opoziția asta care încurcă” – liberalii și țărăniștii. „Mi-am dat seama că nu ține cont de opoziție. Am simțit dezgust. Nu am zis nimic, mi-am dat seama și am plecat. El a recunoscut mereu că a fost om de stânga”.

Azi, Anton Popescu afirmă că „nu îmi pare rău de el”, dar recunoaște legătura pe care au dobândit-o în cei trei ani, cât au fost colegi. „L-am iertat, dar nu pot să uit marile erori pe care le-a făcut și pentru care situația României nu este cea care trebuia să fie”, concluzionează bărbatul.