Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (6)

În anul 1960, academicianul sovietic Dmitri Blohinţev a ajuns la Bucureşti pentru a participa la câteva întâlniri organizate cu cercetătorii care lucrau la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Din păcate, discuţiile pe care fostul director al centralei atomo-electrice de la Obninsk (situată la circa de 100 km sud-vest de Moscova) le-a avut cu specialiştii români au fost ignorate de fizicienii români care au făcut publice diferite amintiri în ultimii 30 de ani, iar documentele întocmite în cursul acelei vizite nu s-au publicat niciodată.

Atitudinea respectivă a fost influenţată, probabil, de faptele cu totul reprobabile pe care militarii Armatei Roşii le-au săvârşit în România, în cursul celui de-al doilea război mondial şi în perioada postbelică (până la plecarea lor din România, în vara anului 1958). O asemenea explicaţie are însă un caracter sentimental şi nu poate eluda un aspect foarte important din istoria cercetării nucleare din România: autorităţile de la Bucureşti au fost încă din anul 1955 într-o relaţie de cooperare cu cele de la Moscova în acel domeniu, iar iniţiativa a venit din partea politicienilor sovietici.

Dificultăţile cu care se confruntă istoricii, cu privire la identificarea locaţiei unde se păstrează documentele Institutului de Fizică Atomică din anii ’50-’60 şi nepublicarea celor mai importante dintre acestea de către secţia de Ştiinţe Fizice a Academiei Române (în variantă electronică sau tipărită) generează probleme în momentul comparării informaţiilor orale despre personalităţile care au lucrat la Institutul de Fizică Atomică. Din amintirile pe care câţiva fizicieni români le-au făcut publice în ultimii 30 de ani, cu diferite ocazii, rezultă multe informaţii contradictorii – probabil din cauza trecerii timpului – şi lipsesc detaliile despre negocierile care au avut loc pentru cumpărarea din Uniunea Sovietică a reactorului VVR-S, a ciclotronului U-120 şi a componentelor betatronului. Atât academicianul Horia Hulubei, cât şi directorii şi profesorii din structura institutului s-au confruntat cu o multitudine de probleme, dar amănuntele privind soluţiile aplicate lipsesc şi Institutul de Fizică Atomică apare ca o structură ideală de cercetare ştiinţifică. O aură a excepţionalismului românesc – promovat de politicienii comunişti de la Bucureşti din anii ’70 – acoperă cooperarea şi discuţiile care au existat între fizicieni români şi cei străini (sovietici, în primul rând), în condiţiile în care cheltuielile de dezvoltare a cercetărilor în domeniul nuclear erau (şi sunt) prohibitive chiar şi pentru statele cu economii foarte bine dezvoltate (S.U.A., Marea Britanie, Canada, Franţa, Republica Federală Germania etc.).

Pentru o comparaţie sumară, ne-am propus să prezentăm mai întâi situaţia în care s-au aflat fizicienii polonezi la mijlocul anilor ’50, când autorităţile de la Varşovia au primit sprijin din U.R.S.S. pentru înfiinţarea la Otwock (Świerk) a Institutului de Fizică Atomică. Deşi acesta a apărut oficial la 4 iunie 1955, în Polonia se desfăşurau încă din anul precedent lucrări de proiectare a unui reactor ştiinţific nuclear (care urma să aibă o putere de 5 MW). Planul respectiv a fost anulat deoarece în luna aprilie 1955 s-a acceptat oferta sovietică privind cumpărarea unui reactor VVR-S (la fel ca autorităţile comuniste de la Bucureşti şi Budapesta) şi a unui ciclotron U-120.

La sfârşitul anului 1955, autorităţile de la Moscova ar fi solicitat o sumă echivalentă cu circa 15 milioane de dolari pentru reactorul VVR-S. Preţul respectiv a fost considerat prea mare de fizicienii de la Varşovia şi, în cursul discuţiilor desfăşurate la Moscova, la sfârşitul lunii octombrie 1956, Nowak (şeful delegaţiei poloneze, director al departamentului de investiţii din Institutul de Fizică Atomică), Cyryl Dąbrowski şi Tadeusz Wójcik au anunţat că nu pot să accepte un preţ mai mare de 3,5 milioane de dolari.

Conform mărturiei lui Tadeusz Wójcik, răspunsul reprezentanţilor Uniunii Sovietice ar fi fost următorul: „Hai să uităm de suma noastră de 15 milioane de dolari şi de suma voastră stupidă de 3,5 milioane de dolari. Hai să începem negocierile”.

Cyryl Dąbrowski solicitase în aceeaşi lună sprijinul unui cunoscut care se afla la Londra. Acesta a informat conducerea Institutului de Fizică Atomică de la Otwock despre oferta unei companii britanice privind un reactor nuclear „Merlin” livrat Republicii Federale Germania – care avea parametri tehnici asemănători cu cei ai reactorului VVR-S. Informaţiile respective au ajuns la membrii delegaţiei poloneze aflate la Moscova şi negocierile s-au prelungit câteva zile, până când s-a obţinut o reducere de 63% – preţul final fiind echivalent cu 5,5 milioane de dolari.

Interesant de remarcat este şi faptul că negocierea preţului a avut loc după începerea construirii la Otwock (Świerk), în primăvara anului 1956, a reactorului VVR-S. Acesta a fost botezat de polonezi EWA – un acronim care provenea de la cuvintele „experimental”, „apă” şi atomic”. Profesorul Andrzej Sołtan, director al Institutului de Fizică Atomică, a răspuns de toate lucrările care se efectuau până la demisia sa din funcţia de director (31 decembrie 1957). Construcţia reactorului a continuat şi, la 31 mai 1958, s-a atins pentru prima dată starea critică. Punerea efectivă în funcţiune a acestuia a avut loc două săptămâni mai târziu (14 iunie 1958).

În altă ordine de idei, fizicienii polonezi dispuneau din anul 1955 de un ciclotron C-48. Diametrul mic al acestuia (doar 48 cm) a permis realizarea sa în cadrul Universităţii Jagiellone din Cracovia şi instalarea la Bronowice – unde a fost utilizat multă vreme pentru analizarea emisiei de raze X induse de protoni şi măsurarea biodisponibilităţii relative a unor elemente chimice.

La sfârşitul anului 1955 a început la Bronowice construirea unor laboratoare necesare pentru Institutul de Fizică al Universităţii Jagiellone şi a clădirii unde a fost instalat ciclotronul U-120, cumpărat din U.R.S.S. Acesta a intrat în funcţiune la 22 noiembrie 1958 (în acelaşi an cu cel din România) şi a devenit complet operaţional la sfârşitul lunii aprilie 1959.

În aceeaşi perioadă, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele a fost montat un reactor VVR-S de către un grup de specialişti sovietici şi români, iar la sesiunea din 2-6 iulie 1956 a Secţiei de Matematică-Fizică a Academiei Române, acad. Horia Hulubei a anunţat că la institutul pe care îl conducea se construia un calculator electronic. Lucrările de instalare a reactorului au fost conduse dr.ing. Ionel Purica (din partea României) şi, la 29 iulie 1957, s-a atins pentru prima dată starea critică. După două zile, timp în care s-au efectuat teste şi măsurători, reactorul a fost pus în funcţiune – înainte de finalizarea calculatorului electronic CIFA-1.

Doi ani mai târziu a început construirea la institutul de la Măgurele a unui betatron, sub conducerea inginerului Constantin Iliescu. Acesta a fost utilizat din anul următor pentru o multitudine de experimente în care erau necesare accelerări de electroni la energii mult peste cele la care masa electronilor creşte apreciabil.

În documentele descoperite la Varşovia apar mai multe informaţii despre existenţa unor relaţii de cooperare între institutele de la Otwock şi Măgurele. De exemplu, o delegaţie alcătuită din profesorii Horia Hulubei, Tudor Tănăsescu (membru corespondent al Academiei R.P. Române) şi inginerul Georgiu Bratu (membru al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară) a efectuat o vizită oficială la Varşovia şi Cracovia (30 mai – 8 iunie 1960). Oaspeţii români au discutat cu Wilhelm Billing (conducător al Comisiei pentru Utilizarea Energiei Atomice în Polonia), profesorul Marian Danysz (director adjunct al Institutului de Fizică Atomică de la Otwock şi, în perioada 1956-1960, director adjunct al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna), Oskar Karliner (un activist comunist, procuror militar, vicepreşedinte al Curţii Militare Supreme în perioada 1949-1953 şi, din 1957, director al echipei de cooperare internaţională din Biroul conducătorului Comisiei pentru Utilizarea Energiei Atomice în Polonia), ing. Władysław Krawczyk (director al Biroului conducătorului Comisiei pentru Utilizarea Energiei Atomice în Polonia), dr. Włodzimierz Kusz (cercetător la Departamentul de Fizica Neutronilor din Institutul de Fizică Atomică de la Otwock), profesorul Jerzy Winczewski (conducător al Departamentului de Chimie Analitică din cadrul Institutului de Fizică Atomică) şi docent Tadeusz Rzymkowski (conducător al Departamentului de Electronică Industrială Nucleară din Institutul de Fizică Atomică).

Ambele părţi şi-au exprimat interesul pentru dezvoltarea legăturilor dintre cele două institute, în următoarele domenii de activitate:

– fizică teoretică;

– fizica reactoarelor nucleare;

– ingineria reactoarelor nucleare;

– chimie nucleară;

– aparatură electronică;

– aplicarea în cercetările geologice, petrochimie, tehnica industrială, medicină şi biologie a rezultatelor obţinute în domeniul izotopilor;

– construirea şi exploatarea maşinilor matematice.

Ultimul punct a avut legătură cu cercetările efectuate de profesorul Tudor Tănăsescu şi ing. Victor Toma la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele pentru construirea şi exploatarea a două calculatoare, CIFA-1 şi CIFA-2. În nota întocmită la 8 iunie 1960, la Varşovia, după încheierea discuţiilor dintre Wilhelm Billing şi Horia Hulubei s-a consemnat astfel: „Delegaţia poloneză acceptă cu recunoştinţă propunerea delegaţiei române de a efectua calcule pentru partea poloneză la Centrul de matematică al Institutului de Fizică Atomică de la Bucureşti”.

Extras din nota întocmită după încheierea discuţiilor dintre Wilhelm Billing şi academicianul Horia Hulubei (Varşovia, 8 iunie 1960).

Din documentele inedite existente în arhiva Ministerului polonez al Afacerilor Externe şi consultate de noi până în prezent nu rezultă nici o informaţie despre eşecul major înregistrat de echipa condusă de inginerul Victor Toma la începutul anilor ’60. Atunci trebuiau asamblate şi trimise la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna două calculatoare electronice: CIFA-3 şi CIFA-4. Proiectul a fost modificat radical după ce partea sovietică a anunţat că nu mai este interesată de produsele româneşti din cauza uzurii morale a lor. Astfel, s-a pierdut oportunitatea de a trimite în U.R.S.S. două calculatoare româneşti noi care, probabil, prin valoarea lor, puteau să acopere – parţial sau total – cotizaţia anuală care se plătea de autorităţile comuniste de la Bucureşti pentru ca fizicienii români să fie primiţi la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna. Alte date şi informaţii despre acel eşec ar trebui căutate în documentele păstrate în arhiva Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, însă este extrem de dificil de estimat când anume vor fi accesibile acestea pentru istorici.

Deoarece într-un episod anterior am menţionat despre asamblarea la institutul de la Măgurele a unor calculatoare electronice alcătuite din piese sovietice – o informaţie pe care inginerii Victor Toma şi Armand Segal au eludat-o chiar şi în propriile articole publicate în „Curierul de Fizică”, în martie 1994, respectiv în iulie 1994 – este normal să amintim şi despre provenienţă sovietică a părţilor componente ale calculatorului electronic MECIPT-1. Aceasta a fost indicată de academicianul inginer Toma Dordea, astfel: „Cu câţiva ani înainte de 1960 s-a răspândit în cadrul Facultăţii de Electrotehnică din Timişoara vestea că o echipă condusă din punct de vedere ştiinţific de către d-l doctor în matematici Iosif Kaufmann a reuşit să realizeze un circuit bistabil bazat pe tuburi electronice, element de bază al calculatoarelor electronice în acea perioadă… Rolul hotărâtor în promovarea, gestionarea, înlăturarea diferitelor piedici care apăreau… l-a avut ing. Wiliam Löwenfeld, văr de-al doilea cu Kaufmann, care a îndeplinit, în acea perioadă, rolul de «mâna dreaptă» a «creierului» acţiunii. Ne-a surprins pe toţi când am auzit că Wili (corect: Wilhelm – nota P. Opriş) a plecat la Moscova şi de acolo a venit încărcat cu multe pachete cu materiale necesare construcţiei unui calculator… O altă veste s-a răspândit că Wili aduce o memorie electronică pe tambur (n.a. din Ungaria, importată din URSS…), şi aşa a fost. Extrem de dinamicul nostru manager, cu metodele-i caracteristice, a făcut ca în 1961 MECIPT-1 să poată fi echipat cu tot ce este necesar ca să funcţioneze”.

Există şi alte surse orale, care menţionează faptul că Toma Dordea a fost conducătorul catedrei unde a lucrat Wilhelm Löwenfeld la sfârşitul anilor ’50 şi viitorul academician nu dorea să audă nimic despre „dulapul cu sârme” pe care îl realiza subordonatul său. În acel moment, principala preocupare a lui Toma Dordea era conceperea unor colectoare cu „perii de mercur” pentru motoare electrice. Dezvoltarea pe plan internaţional a tehnicii de colectare a curentului electric prin intermediul magneţilor a pus capăt ideii promovate în mod insistent de viitorul academician român, iar Wilhelm Löwenfeld a realizat calculatorul electronic MECIPT-1 mai mult pe ascuns.

Asemenea informaţii orale sunt extrem de dificil de confirmat fără nişte consemnări scrise de la sfârşitul anilor ’50, iar dacă se apelează la articolul publicat de academicianul Grigore C. Moisil la Editura Tehnică în anul 1970 rezultă trei informaţii lipsite de precizie: „În primăvara 1956 am luat parte, împreună cu Toma, la o consfătuire ce se ţinea la Moscova asupra calculatoarelor”; Victor Toma a finalizat calculatorul CIFA-1 în toamna anului 1957; MECIPT-1 a fost montat în perioada 1959-1962.

Deşi autorităţile comuniste de la Bucureşti puneau un accent cu totul deosebit în ideologia lor pe materialismul dialectic şi istoric, din acel articol lipsesc indicarea sursei de provenienţă şi costul părţilor şi pieselor componente ale calculatoarelor asamblate la Măgurele şi Timişoara.

Deoarece nu avem nici o altă sursă de informaţie mai veche de anul 1970 în care să existe informaţii despre cele două calculatoare, constatăm că istoria informaticii româneşti – relatată şi admirată de persoane care au lucrat sau îşi desfăşoară activitatea în domeniul IT – porneşte de la nişte poveşti care, probabil, puteau provoca invidia scriitorilor de basme Petre Ispirescu, Ion Creangă sau a fraţiilor Grimm. Deşi au alcătuit nenumărate baze de date, informaticienii români au fost incapabili sau neinteresaţi până în prezent să colecteze informaţii clare şi precise despre realizările IT româneşti din anii ’50-’60. Ne gândim, în primul rând, la documentele şi publicaţiile din acea perioadă existente în arhivele Academiei Române, Institutului de Fizică Atomică şi universităţilor din Timişoara, Cluj şi Iaşi. În opinia noastră, acestea ar trebui expuse în variantă electronică pe site-urile instituţiilor enumerate, aşa cum se întâmplă de mulţi ani cu dosarele publicate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. În acest fel se pot valorifica şi informaţiile inedite existente în arhivele din alte state despre realizările şi eşecurile colectivului condus de ing. Victor Toma la Institutul de Fizică Atomică.

Este evident faptul că în analiza istorică trebuie să se ţină cont şi de limitele de comunicare impuse de autorităţile comuniste de la Moscova şi Bucureşti, de secretomania omniprezentă şi de acţiunile extrem de brutale pe care politicienii comunişti şi organele de ordine din Uniunea Sovietică şi România le-au organizat şi le-au desfăşurat în perioada amintită pentru aplicarea unor reguli ideologice absurde în cercetarea ştiinţifică. La aceste probleme se adaugă orgoliile, frustările, simpatiile şi antipatiile oamenilor de ştiinţă care au activat în instituţii de cercetare şi în învăţământ, precum şi disputele şi colaborările care au existat la un moment dat între fizicieni, matematicieni, ingineri şi economişti. De asemenea, trebuie să fim atenţi la nivelul redus de cunoaştere din acei ani şi la posibilităţile precare de dezvoltare a cercetării ştiinţifice din cauza apartenenţei la blocul politico-militar înfiinţat de autorităţile de la Moscova în Europa Centrală şi de Est după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Revenind la modelul de reactor VVR-S, achiziţionat la mijlocul anilor ’50 de România, Polonia şi Ungaria, este interesant de comparat cu atenţie preţul acestuia. După cum am precizat în primul nostru episod, în cursul discuţiilor desfăşurate în luna aprilie 1955, la Moscova, membrilor delegaţiei române li s-a propus construirea în România, de către partea sovietică, a unui reactor care costa, în total, 30 milioane de ruble. Dacă transformăm acea sumă, folosind cursul de schimb utilizat la cumpărarea din Elveţia a şase locomotive Diesel-electrice, zece motoare Diesel tip 12 LDA 28 şi zece echipamente electrice complete pentru acestea, împreună cu licenţa de fabricaţie a unei locomotive Diesel-electrice realizate de firmele „Sulzer Frères”, „Brown Bovery” şi „Schweizerische Lokomotiv und Maschinenfabrik”, rezultă suma de 7,5 milioane de dolari.

Conform mărturiei lui Tadeusz Wójcik, delegaţia poloneză care s-a deplasat la Moscova în luna octombrie 1956 pentru a încheia contractul de achiziţionare a unui reactor identic a reuşit să scadă preţul solicitat de partea sovietică de la 15 până la 5,5 milioane de dolari.

La mijlocul anilor ’50 existau doar trei state pe mapamond care construiau reactoare nucleare experimentale şi le ofereau altor ţări, contra cost: Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie. La această problemă se adăugau două aspecte importante pentru România:

– la 8 martie 1950, Departamentul Comerţului al S.U.A. a impus restricţii în relaţiile economice ale S.U.A. cu ţările comuniste, care vizau circa 600 de produse strategice şi cu o posibilă dublă utilizare (civilă şi militară);

– la 8 decembrie 1953, preşedintele S.U.A., Dwight D. Eisenhower, a prezentat la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. proiectul său intitulat „Atomi pentru Pace”.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti nu puteau apela la proiectul „Atomi pentru Pace” pentru cumpărarea unui reactor nuclear ştiinţific din S.U.A. din cel puţin trei motive:

– România figura pe lista statelor aflate sub embargoul instituit la 8 martie 1950 de administraţia de la Casa Albă;

– economia românească era într-o situaţie foarte dificilă şi lipseau fondurile valutare necesare cumpărării unui reactor nuclear ştiinţific din S.U.A.;

– neachitarea de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a unor despăgubiri solicitate de ţările şi de cetăţenii străini care au avut de suferit după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din România la 11 iunie 1948 şi a altor proprietăţi în perioada 1948-1952.

Primul pas major al autorităţilor comuniste din România, efectuat pentru reglementarea problemei despăgubirilor, a vizat relaţiile cu Franţa. După semnarea la 9 februarie 1959, de Radu Mănescu şi Jean Deciry, a acordului româno-francez, a fost întocmită la Bucureşti o „Notă privind angajarea – din ţările capitaliste – a unor instalaţii complexe de mare însemnătate economică”. Finalizată la 6 mai 1959 şi avizată de Alexandru Bârlădeanu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), Gheorghe Gaston Marin (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării) şi Marcel Popescu (ministrul Comerţului), acea notă prevedea, printre altele, cumpărarea din ţările europene occidentale, cu prioritate, a unor instalaţii, maşini şi utilaje necesare în domeniile petrochimiei, celulozei şi hârtiei, precum şi pentru valorificarea superioară a lemnului. De exemplu, până în luna mai 1959 s-au semnat contractele de achiziţionare din Republica Federală Germania a unei instalaţii de produs metanol, a unei fabrici de placaj şi a unor utilaje necesare pentru obţinerea de plăci aglomerate triplu stratificate. O fabrică de zahăr (în valoare de 36.925.000 ruble sau 9.231.250 dolari) urma să fie primită din Franţa, o instalaţie Rexforming fusese contractată în R.F.G., Franţa şi Italia, iar instalaţiile de producere a lămpilor fluorescente şi un cuptor de tras ţevi s-au cumpărat din Olanda (3.068.000 ruble – o sumă echivalentă cu 767.000 dolari).

În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti doreau să achiziţioneze din Occident o fabrică de cauciuc izoprenic, o fabrică de cauciuc butil, o fabrică de negru de fum, o fabrică de alcooli oxo, o instalaţie de cracare catalitică, o instalaţie pentru obţinerea de poliolefine şi glicoli (inclusiv pentru realizarea pirolizei în scopul obţinerii etilenei), o instalaţie pentru producerea de anhidridă ftalică din ortoxilen, o instalaţie pentru obţinerea de răşini poliesterice armate, o instalaţie pentru producerea de polistiren, o fabrică de reţea cord, o instalaţie pentru fabricarea celulozei pentru cord super din răşini, o fabrică de celuloză şi hârtie pentru producerea de saci din răşini, o fabrică de semiceluloză şi hârtie obţinute din paie, fabrici de furaje concentrate şi, nu în ultimul rând, o fabrică de elemente electronice şi semiconductori (cumpărată din Franţa, de la „Compagnie Générale de Télégraphie Sans Fil”).

Pe lista de achiziţii au figurat şi 14 locomotive electrice, în valoare totală de 6,3 milioane de dolari. Autorităţile române urmau să le cumpere din Elveţia şi Franţa, iar plata era planificată în mod eşalonat, astfel: câte 1,26 milioane în anii 1959, 1960 şi 1961, respectiv 2,52 milioane în anul 1962. Totodată, Gheorghe Gaston Marin a insistat pentru găsirea unor soluţii de electrificare a transportului pe calea ferată în România şi primul tronson pe care s-a lucrat în scopul trecerii la electrificare a fost Predeal-Braşov (27 decembrie 1960 – august 1963). În acest scop, autorităţile de la Bucureşti au fost sprijinite de specialişti sovietici, conform protocolului privind acordarea de ajutor tehnic R.P.R. pentru electrificarea liniei ferate „Braşov-Bucureşti” (document încheiat la Moscova, la 20 august 1959).

Valoarea totală a importurilor menţionate în documentul semnat în luna mai 1959 de Gheorghe Gaston Marin, Marcel Popescu şi Alexandru Bârlădeanu a fost de 145.742.000 de dolari, iar planificarea plăţilor pentru fabricile, instalaţiile şi utilajele care trebuiau să fie cumpărate din statele occidentale era următoarea: 25.120.000 dolari (1959); 24.690.000 dolari (1960); 19.685.000 dolari (1961); 21.036.000 dolari (1962); 17.659.000 dolari (1963); 17.272.000 dolari (1964); 16.785.000 dolari (1965); 3.495.000 dolari (după 1965).

Ulterior, reprezentanţii autorităţilor române şi americane au purtat discuţii pe tema naţionalizării principalelor mijloace de producţie aflate în România (11 iunie 1948) şi a altor proprietăţi revendicate de administraţia S.U.A. – pe bună dreptate – pentru persoanele fizice şi juridice americane care au fost afectate de măsurile abuzive impuse de politicienii comunişti în România. Negocierile intense au durat patru luni şi s-au finalizat la 30 martie 1960, la Washington, prin semnarea unui acord în care se prevedea achitarea de către statul român a unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive de 24.526.370 de dolari. Concret, liderii comuniştii români au acceptat să renunţe la toate activele româneşti blocate în S.U.A., în timpul celui de-al doilea război mondial şi evaluate la 22.026.370 de dolari, iar administraţia de la Casa Albă a fost de acord să primească 2,5 milioane de dolari din partea statului român, în cinci rate anuale. La 1 iulie 1960 autorităţile comuniste de la Bucureşti au efectuat prima plată în valoare de 500.000 dolari, potrivit acordului semnat la 30 martie 1960, iar ultima a avut loc la 1 iulie 1964. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro