Îmi iubesc copiii la fel. Dar pe unul îl plac mai mult, iar vinovăția asta mă macină

Am doi copii pe care îi iubesc cu toată ființa mea. Dar vara asta, când am petrecut foarte mult timp împreună, fără un program clar și fără reguli atât de stricte ca în timpul anului școlar, m-a lovit o realitate: deși îi iubesc în egală măsură, pe unul dintre ei îl plac mai mult.

Mi-a fost extrem de greu să scriu frazele de mai sus. Dar și mai greu mi-a fost atunci când m-a izbit acest gând. Mi s-a pus un nod în gât, pentru că iubirea de mamă nu trebuie să fie doar necondiționată, ci și dreaptă, echitabilă, nu? Ce-i dai unuia îi dai și celuilalt. Ce simți pentru unul trebuie să simți și pentru altul. Cel puțin asta e teoria. Dar iată că, în cazul meu, bucuria de a sta în preajma unuia dintre copii nu e la fel ca cea de a fi în compania celuilalt. Admirația pe care o am pentru unul dintre ei și felul în care rezonez cu el nu se regăsesc în cazul celuilalt.

Mă provoacă, mă forțează, îmi apasă butoane vechi

Unul dintre ei e calm, cooperant, înțelegător, empatic. Îmi face viața mai ușoară. Glumim împreună, se adaptează ușor, e sensibil la emoțiile mele și ale celorlalți din familie. Îmi place să petrec timp cu el – pentru că e simplu, pentru că nu mă provoacă la fiecare pas. Celălalt e un vulcan. Explodează când ți-e lumea mai dragă, totul este o luptă și o negociere cu el, are o voință de fier și o nevoie de control uriașă. Îl iubesc enorm, dar mă și obosește enorm. Mă provoacă, mă forțează, îmi apasă butoane vechi și dureroase. Și faptul că nu-mi place de el în momentele lui vulcanice e tare greu de dus.

Citește continuarea articolului AICI.