„Eu nu sunt mamă singură. Nu-mi mai spuneți așa! Prefer Mama zmeilor, că mă descrie mai bine”

Povestea noastră nu e cu nimic diferită de a tuturor părinților care își cresc copiii: când tatăl copiilor mei a decis că universul are nevoie de el în altă galaxie, noi am rămas să orbităm tot aici, în jurul unei iubiri care datează de pe vremea zmeilor din povești. Și care se dovedește rezistentă la viroze, teme la mate și hormoni adolescentini. Dar asta nu mă face „mamă singură” ori „mama răniților”. Nici măcar „mamă eroină”. Mai degrabă sunt „Mama zmeilor” și vă zic de ce.

Nu am devenit nici mai tragică, nici mai eroină de când am rămas numai eu și copiii. Am devenit doar mai bună la Tetris emoțional – organizez sarcini peste sarcini și las locuri libere numai pentru hohote de râs. Mulți ani am fost o familie cu doi părinți, dar singură în aproape toate. Eu duceam copiii la grădiniță, eu mergeam la ședințe, eu țineam minte datele de vaccin, serbările școlare și hainele care rămâneau mici. Eu mâncam la repezeală ca să am timp să le citesc povestea. Eu îi ascultam când plângeau. Nu pentru că așa am ales, ci pentru că celălalt părinte a ales altceva.

Cum a ajuns „mamă singură” să fie clișeul lingvistic al părinților solo

După Revoluție, dincolo de blugi și MTV, și-a făcut apariția și expresia single mother. Traducătorii de serviciu n-au stat la taclale: au pus „mamă singură” și gata. La început, cuvântul purta ghilimele de siguranță. Până prin 2000, când ghilimelele au căzut, lumea a zis „sounds good, keep it” și a plecat la treabă.

Citește continuarea articolului AICI.