Un posibil răspuns la disputa foștilor mei studenți Victoria Stoiciu și Ciprian Ciucu 

După recenta polemică purtată pe Facebook de liberalul Ciprian Ciucu cu social-democrata Victoria Stoiciu pe tema tăierilor din educație făcute de ministrul Daniel David, fostul profesor al celor doi colegi de coaliție, Cristian Pîrvulescu, intervine, cu un text publicat astăzi de Hotnews.

A ține deliberat statul român sub pragul funcțional de finanțare nu este o reformă responsabilă, ci o opțiune ideologică perimată, ancorată în dogme fiscale care și-au dovedit deja limitele în alte contexte. O asemenea abordare nu doar subminează coeziunea socială și capacitatea de dezvoltare economică ci și vulnerabilizează infrastructura critică, serviciile publice esențiale și reziliența instituțională.

1. Faptele

România are în prezent un nivel al veniturilor fiscale și din contribuții sociale de aproximativ 27,5% din PIB. Media Uniunii Europene este în jur de 40%, iar țările cu economii robuste se situează semnificativ mai sus: Franța are circa 47,5%, Germania 41,9%, Polonia 36,6%, Bulgaria 30,5%. Doar Irlanda apare mai jos decât noi, cu 22,7%, însă cazul său este o excepție cu cauze specifice. Ținta politică de 27% înseamnă înghețarea României la coada Uniunii și perpetuarea unei subfinanțări cronice a serviciilor publice. Într-o economie ca a noastră, fiecare punct procentual tăiat din veniturile fiscale înseamnă miliarde pierdute anual pentru educație, sănătate, infrastructură și apărare.

Grafic: Tax-to-GDP, % din PIB, 2023 — România vs. media UE, țări selectate (Sursa: Eurostat / Comisia Europeană)

Însă România nu ajunge în mod natural la un nivel de 27% din PIB în privința veniturilor fiscale ci datorită unei alegeri politice deliberate. Această scădere se produce doar atunci când guvernul decide să reducă ponderea taxelor și contribuțiilor în economie. Mecanismele prin care s-a realizat acest dizident sunt clare: reducerea impozitelor (fie TVA, fie impozitul pe venit sau pe profit), extinderea scutirilor și facilităților fiscale pentru tot mai multe categorii, menținerea unui grad scăzut de colectare prin lipsa investițiilor în modernizarea administrației fiscale și, nu în ultimul rând, creșterea PIB-ului nominal fără o creștere proporțională a încasărilor.

Conform datelor FMI pentru 2023, veniturile totale ale administrației publice din România au reprezentat 31,01% din PIB. Această valoare include atât veniturile fiscale (tax-to-GDP), cât și veniturile non-fiscale (dividende, redevențe, taxe administrative, fonduri europene).

În mod normal, în analiza capacității fiscale a unui stat se folosește bugetul realizat din taxe și impozite (tax-to-GDP), nu veniturile totale, pentru că acesta reflectă direct relația fiscală stat–cetățean. Veniturile non-fiscale (ex. dividende, redevențe) sunt mai volatile, pot fi conjuncturale și nu asigură baza structurală pe termen lung pentru finanțarea statului.

Raționamentul folosit în această demonstrație e simplu: chiar dacă în prezent avem 31% din PIB venituri totale (conform FMI), dacă politica fiscală reduce componenta principală (taxele + contribuțiile) spre 27% din PIB, baza de finanțare devine structural insuficientă, iar diferența până la 31% nu este stabilă sau garantată an de an.

Reducerea la 27% din PIB ar însemna o scădere de 4 puncte procentuale. La un PIB nominal estimat pentru 2024 de 1.766 miliarde lei (403 miliarde USD conform aceleiași surse, FMI), pierderea anuală ar fi de aproximativ 70,6 miliarde lei. Această sumă echivalează cu aproape întreg bugetul Educației sau cu două treimi din întreaga sumă dedicată sănătății. Dacă proiectăm această politică pe termen mediu, odată cu creșterea PIB-ului nominal, pierderea anuală ar putea ajunge în 2025 la circa 100 miliarde lei,  bani retrași din investiții esențiale pentru dezvoltarea țării.

2. Cum afectează reducerea capacității fiscale interesul național

Reducerea intenționată a capacității fiscale a statului, într-un context istoric crucial, echivalează cu o restrângere deliberată a mijloacelor prin care România își poate apăra și promova interesul național. Literatura de specialitate arată că nivelul veniturilor publice nu este doar un indicator contabil, ci reflectă contractul social dintre stat și cetățeni (Musgrave, 1959; Stiglitz, 2015). Pe de altă parte, conform teoriei finanțelor publice, o capacitate fiscală redusă limitează nu doar furnizarea de bunuri publice, ci și reziliența statului în fața șocurilor externe (Besley & Persson, 2011).

În condițiile actuale, cu un război la graniță, tranziție energetică, presiuni inflaționiste și decalaje istorice de infrastructură o pondere a veniturilor fiscale de 27% din PIB ar plasa România în zona de vulnerabilitate structurală descrisă de FMI și OECD, unde statul nu poate susține în mod sustenabil investițiile în capital uman și infrastructură critică (OECD, Revenue Statistics, 2023). Studiile comparative arată că economiile cu tax-to-GDP sub 30% tind să aibă sisteme publice subfinanțate și dependență crescută de finanțare externă, ceea ce reduce autonomia decizională în politici publice (Prichard, 2016).

Menținerea sub pragul de 30% nu înseamnă un stat „suplu și eficient”, ci un stat slab-instituționalizat, în sensul teoriei lui Fukuyama (2014), adică incapabil să-și exercite funcțiile fundamentale fără a recurge la măsuri ad-hoc sau la resurse externe condiționate politic. În plus, raportul dintre capacitatea fiscală și coeziunea socială este documentat extensiv: un nivel redus al veniturilor publice perpetuează inegalitățile și fragmentează contractul social (Boix, 2003; Acemoglu & Robinson, 2012).

Prin urmare, reducerea deliberată a bugetului la 27% nu este doar o alegere economică, ci o opțiune strategică cu efecte negative cumulative asupra suveranității, stabilității democratice și capacității de dezvoltare. În logica teoriei statului dezvoltator (Evans, 1995), fără o bază fiscală robustă, România riscă să rămână într-un „cerc vicios al subdezvoltării”, unde subfinanțarea statului produce subdezvoltare economică, care la rândul ei limitează capacitatea de a crește veniturile publice.

3. Mitul „economia depinde de sectorul privat”

Nici argumentul că „economia depinde de sectorul privat” nu rezistă la o analiză serioasă. Sectorul privat depinde, de fapt, de un stat capabil să formeze absolvenți competenți, să construiască și să întrețină infrastructură modernă, să asigure un cadru juridic stabil și securitate. Țările în care mediul de afaceri prosperă au un stat bine finanțat, cu venituri între 40 și 50% din PIB, nu un stat minimal.

Cât despre Irlanda, exemplul este înșelător. PIB-ul său este artificial umflat de profiturile multinaționalelor relocate acolo, fenomen cunoscut sub numele de „leprechaun economics”.* Raportat la venitul național brut (GNI – Gross National Income, o versiune ajustată folosită de Irlanda, care exclude efectele statistice artificiale, cum sunt transferurile de active de la multinaționale), nivelul real de taxare este mult mai mare. În plus, Irlanda beneficiază de o bază economică extrem de productivă, cu sectoare de vârf precum tehnologia informației și comunicațiilor sau industria farmaceutică, care permit venituri pe cap de locuitor ridicate, ceea ce permite finanțarea serviciilor publice de calitate chiar și cu un procent aparent redus din PIB.

Așa cum explică Paul Krugman, „cea mai mare parte din ceea ce vedem este, de fapt, o iluzie statistică: corporațiile folosesc prețuri de transfer, alocarea rentelor din active intangibile etc. pentru a face ca profiturile să pară că apar în țările cu taxe reduse; însă există foarte puțină producție reală sau ocupare a forței de muncă în spatele acestor profituri” (The New York Times, 15 iunie 2018).

Dacă Irlanda nu a atras de fapt atât de mult capital real, cum se explică ritmurile ridicate de creștere din anii de glorie ai „tigrului celtic”? Răspunsul, spune Krugman, este că „o mare parte din această creștere nu este reală: este economie a spiridușilor, în care strategiile de evitare a taxelor produc o creștere fictivă”. Cu alte cuvinte, mare parte din creșterea spectaculoasă a PIB-ului irlandez provine din optimizări fiscale și raportări artificiale, nu din investiții productive în economie.

Krugman subliniază și că „viziunea unei piețe globale în care capitalul real se deplasează mult ca răspuns la nivelurile de taxare este complet greșită; cea mai mare parte din ceea ce vedem ca reacție la diferențele de impozitare este transferul profiturilor, nu investiția reală”. Chiar dacă Irlanda a beneficiat de anumite avantaje din atragerea companiilor, efectele asupra salariilor reale și asupra producției nu sunt la nivelul sugerat de productivitatea „pe hârtie”. Este un model construit în decenii, care nu poate fi replicat într-o economie ca cea a României unde un asemenea nivel al taxării ar însemna subfinanțarea severă a funcțiilor fundamentale ale statului.

Concluzie

A ține deliberat statul român sub pragul funcțional de finanțare nu este o reformă responsabilă, ci o opțiune ideologică perimată, ancorată în dogme fiscale care și-au dovedit deja limitele în alte contexte. O asemenea abordare nu doar subminează coeziunea socială și capacitatea de dezvoltare economică ci și vulnerabilizează infrastructura critică, serviciile publice esențiale și reziliența instituțională. Într-un context marcat de tensiuni geopolitice, tranziții tehnologice accelerate și nevoi masive de investiții în capitalul uman, alegerea de a plafona intenționat veniturile bugetare sub nivelul minim de funcționare echivalează cu a renunța la instrumentele prin care statul poate proteja interesele strategice ale societății.

Menținerea deliberată a fiscalității sub pragul funcțional nu este doar o opțiune tehnică, ci expresia unei configurații cultural-instituționale care slăbește capacitatea statului de a livra bunuri publice și de a-și proteja cetățenii. Într-un asemenea cadru, cultura fiscală restrictivă și instituțiile slabe se auto-alimentează, reducând reziliența societății și blocând adaptarea la șocuri majore. Din această perspectivă, plafonarea veniturilor publice devine nu doar o eroare de politică, ci un pariu riscant pe fragilizarea structurală și pe termen lung a statului.

*Text publicat inițial pe Contributors.

* Leprechaun economics (să traducem termenul ca economia spiridușilor) este o expresie ironică lansată în 2016 de Paul Krugman, laureat Nobel pentru economie, pentru a descrie modul în care statisticile PIB-ului Irlandei au fost distorsionate masiv de relocarea profiturilor corporațiilor multinaționale. Această expresie sintetizează situația absurdă raportată în 2015 de Biroul Central de Statistică al Irlandei care a raportat o creștere economică de 26,3% într-un singur an. Această „explozie economică” nu reflecta însă o creștere reală a producției interne, ci mutarea unor active și sedii juridice ale unor companii multinaționale pentru a beneficia de regimul fiscal avantajos din Insula de Smarald.

Bibliografie selectivă

Musgrave, R. A. (1959). The Theory of Public Finance

Stiglitz, J. (2015). The Great Divide.

Besley, T., & Persson, T. (2011). Pillars of Prosperity.

OECD (2023). Revenue Statistics (https://www.oecd.org/en/publications/2023/12/revenue-statistics-2023_6ee814f4.html)

Prichard, W. (2016). Taxation, Responsiveness and Accountability in Developing Countries.

Fukuyama, F. (2014). Political Order and Political Decay.

Boix, C. (2003). Democracy and Redistribution.

1. Acemoglu, D., & Robinson, J. (2012). Why Nations Fail (în românește, De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2018)
2. Acemoglu, D., & Robinson, J. (2024). Culture, Institutions and Social Equilibria: A Framework.

Evans, P. (1995). Embedded Autonomy: States and Industrial Transformation.

Krugman, P. (1918). Tax Cuts and Leprechauns (Wonkish)