Care e cu adevărat țara imperialistă din 2026 

Crimele din Ucraina şi din Iran sunt posibile graţie patronajului pe care regimul de la Beijing îl oferă partenerilor din coaliţia pe care o domină, susține profesorul Ioan Stanomir într-un articol de opinie.

În februarie 2026 Europa va fi intrat deja în cel de-al cincilea an al unuia dintre cele mai lungi  şi sângeroase conflicte din istoria recentă a continentului: agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei este semnul tragic al dezordinii mondiale ce pare imposibil de stăvilit prin recursul la instrumentele dreptului şi diplomaţiei. 

2026 ţine de această serie a incertitudinilor şi  confruntărilor.  Vocile din spaţiul societăţii internaţionale sunt din ce în ce mai  stridente, iar războiul este, deja, o realitate familiară. 

Cruzimea totalitară pare să îşi atingă, o dată cu represiunea din Iran, un nou paroxism:  regimul teocratic se află, acum, la o răscruce de drumuri, de vreme ce orice aparenţă de  moderaţie internă a fost abandonată. 

În Hong-Kong, condamnarea lui  Jimmy Lai la  douăzeci de ani de închisoare este  imaginea dramatică  a unui experiment constituţional ratat: fosta colonie britanică este  o regiune supusă definitiv despotismului comunist. Promisiunile din 1997 sunt doar o notă de subsol.

Necunoscutul

Această istorie în mişcare, spre a reveni la sintagma clasică a lui Raymond Aron, este o provocare care nu mai poate fi ignorată. Declinul global al democraţiei liberale este  o realitate  documentabilă: în varii forme  autoritarismul este modelul preferat de  cea mai mare parte dintre  naţiunile lumii.

Statul de drept şi pluralismul nu mai sunt ţintele spre care aspiră membrii comunităţii de popoare. Ordinea asigurată prin coerciţie este opţiunea care pare de neevitat.

După patru decenii de iluzii, democraţiile sunt din nou minoritare, la fel cum au fost şi în vremea războiului rece. Idealul libertăţii nu este unul  universal: divergenţele dintre naţiuni sunt motivate nu doar de ciocnirile de interese, ci şi de opţiunile valorice  care le despart. Fragmentarea societăţii internaţionale este din ce în ce mai evidentă, ca şi înclinaţia multor state de a recurge la război, ca la un mijloc legitim de  purtare al politicii lor externe,

Autocraţiile nu pot fi înţelese şi analizate prin raportare la sistemul instituţional şi axiologic al  naţiunilor occidentale.  Eroarea  fatală este aceea de a le atribui o formă similară de raţionalitate şi de sensibilitate cu a noastră. Ceea ce această perspectivă ignoră este natura ideocratică şi agresivă a proiectului  pe care  ele se întemeiază. Autocraţiile contemporane sunt departe de a fi simple accidente de parcurs. Ele întruchipează o alternativă, egală in intensitate şi agresivitate cu aceea a  totalitarismului clasic.

Iraţionalitatea lor aparentă este, în realitate, efectul  îmbrăţişării unei viziuni  integratoare asupra omului, statului şi comunităţii de naţiuni. Pentru Rusia, China comunistă ori Republica Islamică Iran, aspiraţiile spre pace sunt irelevante. Unicul obiectiv ce contează este îndeplinirea misiunii pe care ideologia o conferă statelor lor.   

Războiul Rusiei în Ucraina trebuie plasat în rama devenirii imperiale ruse. Agresivitatea  chineză şi ameninţările din spaţiul indo-pacific sunt reflectarea credinţei în mandatul divin pe care  dictatura de la Beijing îl deţine. Teroarea  internă şi înarmarea sunt, pentru Iranul teocratic, însăşi raţiunea de a fi a statului fondat la 1979.

Ideologiile contează, iar revizionismul autocraţiilor are ca temei asumarea ideocratică. Dialogul cu aceste state nu poate ignora substanţa unică  din care este croită ordinea lor politică. Asemeni imperiilor totalitare fasciste sau comuniste, ele se legitimează prin apelul mesianic la măreţia viitorului.

Revenirea e imposibilă. Ce se poate face?

Neliniştea care domină vremurile noastre nu este un fenomen pasager. A crede în revenirea liniştii edenice este proba unei naivităţi ce ne  poate fi fatală. O linie a fost trecută, iar întoarcerea nu mai  este posibilă. De acum înainte scopul strategic este unul clar definit: prevenirea hegemoniei globale a  autocraţiilor.

Tensiunile din comunitatea atlantică  sunt vizibile, dar ele nu ne pot împiedica să  identificăm, cu claritate, inamicul care ne ameninţă: R.P. Chineză este statul fără de care războiul de agresiune rus din Ucraina nu ar putea continua şi este puterea care, prin sprijinul ei,  oferă  o cale de salvare teocraţiei iraniene. China comunistă se află în centrul unui efort gigantic de înarmare convenţională şi nucleară. 

Imperialismul pe care îl proiectează  nu se limitează  la spaţiul Asiei de Sud-Est. Asemeni U.R.S.S, R. P. Chineză are vocaţia de a fi inamicul / rivalul  global al Statelor Unite: evoluţiile de acum sunt oglindirea unei agresivităţi  premeditate ideologic.

Descurajarea  reprezintă, în acest ev al neliniştii, singurul instrument care poate garanta libertatea naţiunilor noastre. Îndiguirea Chinei comuniste  este obiectivul pe care Statele Unite sunt chemate să şi-l asume: alianţa revizionistă  posedă în totalitarismul chinez pe hegemonul ce îi asigură soliditatea. Crimele din Ucraina şi din Iran sunt posibile graţie patronajului pe care acest regim îl oferă partenerilor din coaliţia pe care o domină.

Luciditatea trebuie să dăruiască privirii noastre capacitatea de a trece dincolo de suprafaţa accidentată şi zgomotoasă a prezentului. Speranţa nu se poate întemeia decât pe capacitatea comună de a planifica rezistenţa. Capitularea nu ar fi decât o sinucidere colectivă –  datoria de a merge mai  departe cade pe umerii noştri, spre a putea supravieţui.   

Articolul a apărut inițial în Contributors.ro.