INTERVIU. „Eu dansez și pentru un copil mic, și pentru un academician. Adică să nu aștepți ca omul să-și rupă meningele uitându-se la tine”. Unul dintre cei mai importanți artiști români, mesaj înainte de evenimentul cultural al anului la București

Într-un interviu acordat HotNews înaintea Festivalului Internațional George Enescu, dansatorul și coregraful Gigi Căciuleanu (78 de ani) povestește cum unul dintre visurile lui este să creeze un spectacol unde publicul stă cu spatele la scenă, inspirat de reacția bunicii sale când l-a văzut pe cel considerat cel mai mare balerin al începutului de secol XX, Vaslav Nijinsky, intrând în scenă. Căciuleanu crede că toți oamenii sunt dansatori și că toți avem o sete uriașă de a ieși din cotidian.

• În cadrul Festivalului Enescu care începe duminică, la București, coregraful Gigi Căciuleanu prezintă două spectacole, dintre care unul imersiv, „Onirius” (28–29 august, Muzeul de Artă Nouă Imersivă – MINA) și „DinDor’NdoR” (2 septembrie, Teatrul Național București).
• Ambele spectacole explorează lumea visării, cosmosul și căutarea sinelui prin dans, muzică și proiecții vizuale. 

Născut în 1947 la București, Gigi Căciuleanu a descoperit dansul când era foarte mic, la patru ani, la școala de balet de pe Strada Frumoasă din București, după cum povestește într-un interviu pentru Cultura la Dubă. De atunci, nu s-a mai oprit niciodată din dansat. 

La 14 ani, intră sub mentoratul „Doamnei Papa” –  Miriam Răducanu. Alături de ea a creat în anii ’70 „Nocturnele’’, la Teatrul Țăndărică, unde granițele dintre artele spectacolelor erau dizolvate și scena devenea un laborator de creație și de experiment corporal.

A plecat din țară în 1972, când a fost angajat la Folkwang Ballet din Essen, (Germania de Vest), condus de marea Pina Bausch. Mai târziu, a fondat Studioul de Dans Contemporan la Grand Théâtre de Nancy, devenit ulterior „Ballets de Lorraine”. A fost Director Artistic al Centrului Național Coregrafic din Rennes, Franța. A întâlnit și colaborat cu nume sonore ale dansului și muzicii precum Maya Plisetskaya sau Pina Bausch, Astor Piazzolla, Jean-Michel Jarre. 

Spectacolele sale ajung la Paris, New York, Berlin, Buenos Aires, Tokyo sau Bruxelles. În 1984, primește din partea Franței, decorația Ordinul Artelor și Literelor, în grad de cavaler, iar 18 ani mai târziu, pe cel de Ordinul național „Steaua României”, în grad cavaler.

Căciuleanu vorbește de parcă ar fi „Micul Prinț” al lui Antoine de Saint-Exupéry. Copilăria și umanitatea pentru el sunt „un vis,  chiar și viața acum parcă nu am ieșit din copilărie, parcă umanitatea n-a ieșit încă din copilărie, parcă suntem, chiar oamenii foarte în vârstă, în fața unor minuni”. 

„Eu am un doctorat în Lună plină”, scrie Gigi Căciuleanu în poemul „Despre eu”, pe care-l adresează publicului. Tot pentru public, Căciuleanu vorbește în interviul acordat HotNews despre cele două spectacole pe care le pune în scenă acum la București. 

Neunul

Hotnews: „Onirius – Un spectacol visat”, primul spectacol pe care îl puneți în scenă în acest an în cadrul Festivalului Enescu, ni-l aduce pe actorul Lari Georgescu în rolul unui Neunul. Ne puteți spune mai multe despre acest personaj?
Gigi Căciuleanu: – Este acel personaj pe care l-am inventat care se cheamă Neunul și la care țin foarte mult pentru că i-a dispărut litera b de la nebunul, dar este și Neunul, adică este definiția acelui Harap-Alb, acelui Făt-Frumos, acelui personaj magic care suntem fiecare dintre noi. Deci fiecare dintre noi avem în noi un Neunul, adică un Ne-acela. Neunul e neaoș, e Neunul fără B, adică merge mai departe de nebunie și frumusețea nebuniei creatoare, Neunul din Onirius care vorbește despre planeta visului care este tot Pământulul. Eu vorbesc de Planeta noastră văzută din Cosmos așa cum o văd îngerii și cum o văd alte planete. 

– Spuneți că poezia e dans, planta e dans, pare că totul e dans în lumea dumneavoastră. Cum vede Gigi Căciuleanu lumea înconjurătoare?
– O văd prin linii. Liniile sunt și litere și mișcări și ceea ce lasă avioanele pe cer și probabil și îngerii lasă niște linii printre nori. Liniile astea care sunt, de fapt deloc aride. Mi se pare foarte frumos că metafora ne ghidează în viață, pe toți. Nu trebuie să fii poet ca să fii pe undeva amorezat de metaforă, de faptul că nimic nu este așa de simplu pe cât pare și nimic nu este atât de complicat pe cât pare. E de ajuns să urmărești această traiectorie unde vrei, pe ecran, pe hârtie, pe cer, pe pădure și să îți dai seama că dansul este, de fapt o serie de slove pe care le arunci în aer. Bineînțeles că niciun film nu le poate capta, nici un video nu poate capta adevărul pe care îl poate capta nu doar privirea spectatorului, ci și inima spectatorului, creierul spectatorului. Această conversație directă de la om la om mi se pare foarte importantă atât pentru poezie, cât și pentru dans, cât și pentru muzică, pentru orice este linie și vibrație, aș zice eu. Adică linii vibrânde. 

Probabil că e legată și de teoria corzilor. Mi se pare frumoasă teoria că într-o lume a lui Hermes Trismegistus toate vibrează și toate depind de un mic bobârnac pe care îl dăm fiecare dintre noi pentru că fiecare dintre noi suntem poeți. Nu numai românul e născut poet, omul e născut poet. Fără poezie n-am exista. Și fără dans n-ar fi poezie, și fără poezie n-ar fi dans. 

– Cum pot decodifica, cum pot înțelege copiii lumea prin dans?
– Am lucrat foarte mult cu copii și, într-adevăr, este foarte greu. Adică de fiecare dată când trebuia să mă duc la o ședință cu copii, înnebuneam de frică. Aveam un morcov cât casa pentru că ei sunt nemiloși față de cel care le spune niște lucruri și așteaptă să-i minunezi cu ceva. Am avut, la un moment dat, de lucru cu vreo 700 de copii în regiunea pariziană, în Nord. Cartea mea, „Vânt volume vectori”, s-a născut din acest limbaj pe care a trebuit să-l inventez pentru copii.

Vă spun o poveste: Am ajuns acolo și profesorii mi-au arătat niște videouri să văd cum arată ce fac copiii lor acolo. Zic că „e foarte frumos. Sunt niște coreografii, deci trebuie să fie mai structurate. Dar câți ani au?” 2 ani. „Dumnezeule mare! La doi ani nu știam cum mă cheamă!”, exclam eu. Copiii ăștia începeau să lucreze mișcarea la doi ani cu niște profesori care nu erau dansatori. Atunci, în momentul în care lucram cu clase de câte 30-40 de copii, dintr-odată mi-am zis: „Ce să fac cu ei? Căpșunele, iepurași, zmeurele, ciupercuțe? Cred că s-au săturat de treaba asta”. Atunci am spus așa: „Uite, aveți în fața voastră o masă, iar voi sunteți cât această masă. Între podea și tăblia mesei există un spațiu. Există și picioarele mesei. Deci orice ați face voi, vă desenați în cadrul acestei mese, cadru care este o verticală și o orizontală”.

N-am mai scăpat de ei. Ne jucam în fiecare zi de-a verticala și orizontala. I-a captivat foarte mult ideea aproape algebrică, o geometrie așa foarte abstractă. Sigur că trebuie să vii cu idei la fiecare cinci minute, ceea ce m-a incitat ca artist.

„Parcă umanitatea n-a ieșit încă din copilărie”

– Creați inspirându-vă din copilul dumneavoastră interior?
– Cred că Micul Print – Antoine de Saint-Exupery vă dă răspunsul. Acest text extraordinar de frumos, care are și foarte multe tâlcuri, și foarte multe ascunzișuri. Cred că ar fi o nenorocire dacă n-aș ști să îmi deschid ochii cu mirare în fața lumii. De câte ori mă uit pe stradă, mă uit la un spectacol, sunt un foarte bun spectator, ador spectacolele, ador obiectul spectacol. Nu e vorba să-ți placă sau să nu-ți placă ceva. Treci peste treaba asta. Eu încerc să nu mă gândesc să plac cuiva, mă gândesc să-i plac lui Dumnezeu, dacă ar fi să plac cuiva sau să plac pisicii. Sinceritatea mi se pare lucrul cel mai important. 

Când am început Gala Hop, le vorbeam despre neaoșenie, să fim neaoși. E  un cuvânt foarte frumos, intraductibil. Original, e frumos, dar nu-i la fel. Să fim așa cum s-a născut muzica populară, dansul popular. Nu sunt deloc demagog când spun asta. Este extraordinar cum s-au născut acele dansuri, nu numai alea românești, în lumea întreagă. Numai visul te poate inspira, restul e neimportant, și visul înseamnă neaoșenie, nimeni nu visează forțat. Fiecare visează cum poate, fiecare cum își dorește și cum se programează. Dar această dimensiune a visului cu ochii deschiși, mi se pare foarte frumoasă. Adică nu e nevoie să fii inconștient ca să visezi. 

– Vă raportați la perioada copilăriei ca și cum ar fi fost un vis?
–  Rămâne un vis, chiar și viața acum parcă nu am ieșit din copilărie, parcă umanitatea n-a ieșit încă din copilărie, parcă suntem, chiar oamenii foarte în vârstă, în fața unor minuni. Culcați-vă pe spate într-o noapte de august și uitați-vă la cer și o să înțelegeți ce vreau să vă spun. Sunt niște stele, sunt niște punctulete pe cer, dar toată această puzderie de lumi, pentru că probabil sunt niște lumi, înoată, plutesc într-un fel de cer întunecat, de care nu știi, nu știi ce e acolo – misterul. Dacă n-ar exista această dimensiune a misterului, probabil că Einstein n-ar fi descoperit ce a descoperit și probabil că Pitagora n-ar fi scris ce a scris. 

Dansul lui Nijinsky văzut cu ochii închiși 

– Dansul se privește sau se dansează?
– Cuvântul adecvat ar fi dansul se percepe. Vă spun o poveste. Bunica mea, una din   bunicile mele, nu aceea, alta, mi-a spus la un moment dat, când eram micuț de tot, că l-a văzut pe Nijinsky, că a fost la Teatrul Mariinski, la actualul Sankt Petersburg, fostul  Leningrad. Ea era încă la Petersburg și s-a dus la spectacol. Și am zis, dar cum era? Eu eram copil, mic și întrebam: „Dar cum? Cum a fost?” Toată lumea spunea cum zboară prin scenă, cum are niște oase foarte speciale, precum ale păsărilor care-l făceau să zboare, nu să sară.  Și ea mi-a zis: ,,nu știu, pentru că atunci când a intrat în scenă am  închis ochii”, mi-a spus, iar eu când am auzit asta am exclamat: Wow!

Și acum încerc să descifrez ceea ce a putut să resimtă acea femeie în fața unui dansator mundialmente cunoscut și faimos, închizând ochii în momentul când a intrat în scenă. Deci l-a perceput altfel decât prin directul privirii. În momentul când a intrat în acel „Le Spectre de la rose”, acel spirit al trandafirului în care el intra zburând printr-o fereastră, așa intra în scenă, ea a închis ochii. Mi mi-am zis: da, mi-ar plăcea să fac odată un spectacol pentru oameni care stau cu spatele și nu se uită neapărat holbați la mine, ci mă percep altfel.

Și unul din primele lucruri pe care le-am făcut cu copiii, le-am spus: „puneți-vă mâinile în spatele vostru (n.r. pe cap) și zic, ceafa dumneavoastră este ca o poponeață. Uitați-vă bine, sunt două bucățele ca doi pepenași. Cu acei pepenași captați ce-i în spatele vostru”. Asta, în contextul în care ei se pocneau unii pe alții, alergând. „Voi puteți vedea, nu cu ochii ăștia care sunt în față, ca niște faruri de automobil, voi puteți capta cu ceea ce e în spatele vostru.” Și „antenele’’ astea, ei le-au deschis și de atunci, una din formulările pe care le folosesc cu cei mai copii, printre care și cu Lari Georgescu, le spun: „pâlniile să fie deschise și antenele desfăcute”. Dacă antenele sunt desfăcute și pâlniile sunt deschise, totul ajunge acolo unde trebuie și dumneavoastră, de undeva, de la Doamne, Doamne sau de unde o fi, și de la dumneavoastră înspre cel care vă captează, vă percepe și probabil că vă și pricepe până la un moment.

„Toți oamenii sunt dansatori”

– Credeți că toți oamenii pot deveni dansatori? 
– Toți oamenii sunt dansatori. Așa cum toți copiii știu să înoate înainte să-i învețe cineva să înoate. Suntem dansatori pentru că avem acces la această extraordinară dimensiune, cea a mișcării. Bineînțeles că după aceea un coregraf sau un dansator care lucrează și gândește dansul o viață întreagă, structurează ceea ce oricine ar putea să facă în mod natural și neaoș. După aceea când spun neaoș vreau să spun un neaoș prelucrat. Adică nu să te miști hodoronc-tronc așa cum îți vine, ci să treci prin sita gândirii, prin răzătoarea dorului, prin ceea ce simte oricine la o primă scânteie a iubirii, care este un lucru extraordinar.

Primul moment în care îți dai seama că ai o conexiune cu cineva este un moment de cultivat. În momentul când lucrez cu dansatorii, ca să prepar un spectacol, nu lucrez cu ei, eu lucrez, de fapt cu spectatorul. Lucrez cu omul care va capta, și atunci am o treabă foarte puternică. Trebuie să transmit neoșenia mea prin neoșenia dansatorului, să o schimb din neoșenia dansatorului primară într-o neoșenie savantă și doctă, iar acea neoșenie savantă și doctă să ajungă la neoșenia de primă mână a celui care se uită la mine și care nu e nevoie să fie savant ca să mă priceapă. Eu dansez și pentru un copil mic și pentru un academician. Cred că frumosul e să-i captezi pe același numitor comun. Adică să nu aștepți ca omul să-și rupă meningele uitându-te la tine. Dacă nu te captează probabil te va capta la următoarea ședință sau la următorul spectacol sau la următoarea viață.

„Omul are o sete extraordinară să-și iasă din cotidian”

– DinDor’NdoR, e cel de-al doilea spectacolul pe care îl vom vedea la Festivalul Enescu. La ce să ne așteptăm de la acest spectacol?
– Din dor în dor, lumea se gândește doar la amor, bineînțeles, dar eu mă gândesc și la dorul tău de tine însuți. La dorul pe care îl are orice om când se mișcă frumos, când înoată frumos, când i se întâmplă ceva foarte frumos în viață. Îți spui ce dor mi-a fost de mine, ce dor am să fiu, nu ceea ce cere lumea să fiu, ci ceea ce pot eu să fiu și să am scânteia aceea aprinsă în mine, ceea ce poate spune lumii. 

– Credeți că oamenii care lucrează în birouri, astăzi, simt dorința de a dansa mai des, de a se exprima în acest fel mai des ca înainte? 
– Uitați-vă cum arată un club cu luminile acelea, cu faptul că omul are o sete extraordinară să-și iasă din cotidian, să-și iasă din fugile astea ca într-o roată de veveriță ziua întreagă, de la muncă la nemuncă și de la tot felul și se eliberează. Fiecare om se exprimă total diferit chiar dacă în ansamblu este un fel de val așa care te duce, dacă vă uitați, fiecare picătură a oceanului este foarte diferită, și lucrul ăsta mi se pare foarte frumos. Acea sete a omului de a se exprima pe el însuși, că asta face. Nu încearcă să fie numai senzual și să îi placă celuilalt sau celeilalte, ci pur și simplu în primul rând se exprimă pe el. După aceea, prin această neaoșenie, prin această sinceritate de a fi el însuși, captează interesul altcuiva, altora sau alteia. Și acest lucru mi se pare, în același timp, animalic și îngeresc. 

– Dacă un tânăr vă spune că ar vrea să devină dansator contemporan ce l-ați sfătui?
– Când eram la Rennes, aveam acel centru, unul dintre primele centre coregrafice naționale din Franța, mi-a venit o idee să fac un atelier cu oameni care nu au dansat niciodată, aceasta era condiția. N-a fost o reușită personală de sută la sută, adică nu toți au reușit, dar unii au făcut niște lucruri minunate pentru că au fost neaoși, pentru că nu le-a păsat că nu au tehnică, bineînțeles că după aia au revenit la tehnică. După ce au reușit să se exprime într-un fel, chiar ca pe o scenă profesională, după aia au revenit și au zis, Doamne!, dar trebuie să învăț mai multe, nu numai mai mult ca tehnică. Eu am învățat foarte mult dans prin muzee, prin cinema, la teatru. Dar bineînțeles, orice actor este un dansator născut, uitați-vă la, nu știu, la oricine. Uitați-vă la Rebengiuc, este un dansator. Uitați-vă la Mariana Mihuț, revin la ei că îi mai am acum în minte.

Uitați-vă la Greta Garbo. Nu este o plantă coregrafică. Da, pentru că cizelarea, momentul cizelării vine după aceea. Nu e de ajuns să: ,,Hai, vreau și hai și mă apuc și dansez!”. Da, așa trebuie, dar după aceea autocizelarea asta brâncușiană e foarte importantă și asta doare, asta te mănâncă, asta te consumă, cu asta îți pierzi nopțile, cu asta te dai cu capul de pereți. Cum să ajungi să nu fie diamantul brut, ci diamantul șlefuit? Cum să ajungi să transformi zborul în pasărea lui Brâncuși? Cum ajungi să nu mai fii tu ăla, să devii tu celălalt? Cum să-l apuci pe Dumnezeu din picior, până la urmă? 

– Descoperim vreodată, în căutarea asta, în fuga asta continuă, răspunsul? 
– Cred că în momentul când descoperi, te oprești. Cred că nici Einstein nu a fost fericit cu teoria lui, pentru că a tot căutat o alta care să o depășească cu toate că e un geniu și cu toate că a știut ’„să scoată limba la umanitate’’. Eu îl iubesc pe Einstein, pentru că este neprofesionist. Făcea altceva, era un greu funcționar undeva la niște arhive și l-a luat valul și spunea la un moment dat: „bine, dar după aceea?”.  Asta e problema. După aceea ce? Când te urci și pe Himalaya, dacă te urci, vezi încă un vârf mai în sus și te duci mai sus. Asta ne unește. Pentru că fiecare dintre noi avem această căutare, altfel nu ar exista umanitatea.