INTERVIU Contestare a politicii Guvernului Bolojan: „Mi-e teamă că România va pierde tot ce-a câştigat în ultimii ani”

„Nu ştiu dacă aţi observat că cei care au susţinut politicile lui Traian Băsescu îl văd pe Ilie Bolojan drept un continuator fidel”, afirmă profesorul Cristian Pîrvulescu, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice de la SNSPA. El spune, într-un interviu pentru publicul HotNews, că România riscă să repete scenariile crizei din 2010, când ajustările bugetare brutale au generat costuri sociale şi au alimentat ascensiunea extremelor politice.

• „Nicio persoană raţională nu poate spune că nu e nevoie de reducerea cheltuielilor. Dar să nu confundăm reforma cu austeritatea”.
• „Această brutalitate trezeşte resentimente sociale. exact de asta n-avem noi nevoie acum, cu o Rusie în continuă ofensivă împotriva Occidentului şi cu o China care încearcă să profite de orice slăbiciune”.
• „Un guvern de extrema dreaptă va înseamna, de fapt, sfârşitul aventurii economice şi a bunăstării româneşti. Sunt convins de asta. Astfel, eu cred că guvernul trebuie să vadă acest semnal de alarmă, că nu se pot juca într-o democraţie cu sentimentele cetăţenilor”.

După ce, în primele trei luni, Guvernul Ilie Bolojan a trecut prin cinci moţiuni de cenzură şi a recurs de două ori la asumarea răspunderii, filosoful Gabriel Liiceanu a spus, într-un articol în HotNews care a stârnit puternice reacții, pro și contra, că dorinţa de a merge înainte cu calendarul reformelor e semnul unui lider capabil să ghideze România prin „deșertul corupţiei”. 

Politologul Cristian Pîrvulescu, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice de la SNSPA, vede însă altceva: reforma e confundată cu austeritatea. El explică de ce nu împărtăşeşte „viziunea politică a liderului salvator”.

Cristian Pîrvulescu: „Nu se doreşte în niciun fel o reformă fiscală importantă”

HotNews: Guvernul condus de Ilie Bolojan a ieşit mai puternic sau mai fragilizat după 5 moţiuni de cenzură?
Cristian Pîrvulescu: Teoretic, orice supravieţuire a unui guvern după o moţiune de cenzură îl întăreşte. În realitate, situaţia e mult mai complicată în România, pentru că ne aflăm la doar trei luni de la începerea mandatului şi au fost deja două episoade de asumare a răspunderii, ceea ce arată că majoritatea parlamentară este fragilă şi că, de fapt, susţinerea pentru politicile de austeritate este redusă din diferite motive. Pentru că ele nu sunt nici foarte clar explicate, nici foarte puternice.

Discursul din Parlament al domnului Grindeanu, preşedintele interimar al PSD, a dovedit cât se poate de clar această fragilitate. Deşi, în realitate – în măsura în care şi-ar dori -, nu există pentru PSD instrumente să modifice în mod semnificativ aceste politici pentru simplul motiv că le-a acceptat în momentul în care s-a format guvernul. Iar dacă nu au discutat despre tipul de politici care urmau să fie puse în aplicare este o problemă a celor care au negociat programul de guvernare.

În orice caz, guvernul nu este mai puternic, însă riscul ca majoritatea să se prăbuşească nu este imediat. Se va întâmpla lucrul ăsta mult mai târziu.

„Să nu confundăm reforma cu austeritatea”

– Spuneţi că măsurile nu sunt suficient de bine explicate, dar premierul Ilie Bolojan afirmă că „România trăieşte peste posibilităţi” şi că e nevoie de „tăieri dureroase”.
– Probabil că toate ţările trăiesc peste posibilităţi. SUA trăiesc peste posibilităţi, pentru că deficitul bugetar este imens acolo. Şi noi trăim peste posibilităţi – asta e evident pentru orice persoană care analizează datele bugetare. 

Problema e să nu confundăm reforma cu austeritatea. Austeritatea e o formă rapidă de reducere a cheltuielilor publice pentru a echilibra deficitul, indiferent de impactul şi costul social. Or, problema e că impactul social există. Iar el creează mari dificultăţi politice.

– Puteți detalia, vă rugăm?
– Noi ştim deja, după criza economică din 2008-2009, că partidele de extremă dreapta au profitat masiv, au ajuns pe primele locuri în sondaje şi au devenit factori importanţi în politică. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat acum în Franţa, cu căderea guvernului François Bayrou. Sondajele arată că Reuniunea Naţională (alianţa de extremă dreapta, n.r.) este pe primul loc de departe, având 36%, adică 13 procente peste stânga şi cu aproape 17% mai mult decât majoritatea prezidenţială. Aşadar, în Franţa s-a văzut ce consecinţe poate avea lipsa unei pedagogii a reformei şi a reducerilor.

În România, încă există spectrul lui 2009 (tăierea salariilor publice în momentul adâncirii crizei, n.r.). Noi ştim ce-au însemnat aceste politici: ne-au dus într-un blocaj instituţional din care nu am ieşit până astăzi şi au deschis porţile pentru extremismul care s-a dezvoltat din ce în ce mai mult. Or, acum sunt foarte mari riscurile unor politici impuse cu forţa.

Despre articolul lui Gabriel Liiceanu: „Eu prefer să mă raportez la cifre, nu la metafore”

– Măsurile Guvernului au stârnit reacţii puternice şi din partea celor care le agreează. Gabriel Liiceanu, de pildă, vorbeşte despre luciditate şi chiar face o paralelă cu Moise şi fuga din Egipt…
– Nu ştiu dacă aţi observat că cei care au susţinut politiciile lui Traian Băsescu îl văd pe Ilie Bolojan drept un continuator fidel. Sigur că există şi o astfel de perspectivă, însă eu nu cred că acesta e genul de politică ce poate face ca România să evolueze. Şi, când spun asta, prefer să mă raportez la cifre, nu la metafore. Fac comparaţii la nivelul UE, la nivel mondial şi cu situaţii asemănătoare din România.

Problema nu e că se reduc cheltuielile – şi nicio persoană raţională nu poate spune că nu e nevoie de asta. Problema e cum se reduc. Iar aici e nevoie de foarte multă inteligenţă şi de precizia unui chirurg care să opereze cu foarte mare grijă. Pentru că riscurile sunt imense.

Tăierile acestea ţin de o anumită viziune politică pe care nu o împărtăşesc, în care liderul salvator trebuie să intervină şi să rezolve problemele acumulate în timp.

„Jocul cu TVA-ul creşte inechitatea” 

– Atunci cum ar trebui reduse cheltuielile?
– Reducerea cheltuielilor trebuie însoţită de o viziune reformatoare. E nevoie de mai mult decât reduceri, e nevoie de o schimbare structurală a modului în care funcţionează instituţiile. Şi, mai ales, în modul în care se propune bugetul. Bugetul României este mic, inechitabil, e lipsit de eficientă şi nu asigură sustenabilitate pe termen lung. 

România colectează doar 27% din PIB la buget pe baza taxelor şi impozitelor. Diferenţa de până la 32-33% ţine de fonduri care nu sunt sigure şi permanente, cum sunt fondurile europene. 

Un asemenea buget face ca povara fiscală să cadă în special pe salariaţi şi pe consumatori. De aici vine „jocul” cu TVA-ul, pe care l-au făcut în mod neinspirat guvernanţii – neinspirat pentru că, sigur, aduce bani la buget, însă creşte inechitatea. Adică primii loviţi sunt consumatorii.

„Sistemul nu doar că a perpetuat, dar a crescut diferenţele”

– Vorbiţi despre inechitate. Oferiți-ne un exemplu, vă rugăm.
– Toate politicile duse în ultimii 20 de ani în România au creat foarte multă inechitate. De exemplu, din motive ideologice, se susţine că e esenţială cota unică, însă ea este inechitabilă. 

Ea presupune că toată lumea contribuie la fel – or, diferenţa dintre cei 70% din mediul privat, care au salarii minime, şi cei cu salarii mari creează inechităţi evidente. 

Iar cei care susţin trecerea la impozit progresiv în România nu sunt români, sunt instituţiile internaţionale: Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială.

Alt exemplu: nicio politică nu a dus la dezvoltare regională – au continuat liniile de dezvoltare clasice, în jurul marilor centre urbane şi, în special, în jurul Bucureştiului care produce 40% din PIB. Pe lângă diferenţele regionale, mai sunt şi diferenţele dintre rural şi urban. Or, pe acestea le-am văzut cum s-au tradus în voturi: oraşele mici şi zonele rurale au votat extrema dreaptă pentru că nu au mai văzut în partidele-sistem expresia problemelor pe care le aveau. Au văzut un dispreţ faţă de problemele sociale.

Sigur că România a crescut din punct de vedere economic şi probabil că toţi românii au simţit, însă chiar şi această creştere a fost inechitabilă: ca urmare, cel care munceşte din greu ca să obţină un salariu minim va primi cu foarte multă neîncredere tot sistemul. Iar sistemul nu doar că a perpetuat, dar a crescut diferenţele.

De ce descrie consultările cu profesorii şi magistraţii drept „forme fără fond”

– Credeţi că paradigma guvernării este mai degrabă contabilă, mai puţin axată pe reforme structurale?
– Este evident că suntem într-o viziune în principal contabilă. Este evident că acest buget este inechitabil. Şi de aceea e nevoie de o discuţie reală cu partenerii sociali – nu doar o întâlnire după care să spui „v-am consultat” –, în care să încerce găsirea unei soluţii de compromis.

– Dar există încercări de dialog social: consultările cu profesorii, cu magistraţii…
– Acelea sunt, de fapt, nişte simple forme fără fond, în care doar se afirmă necesitatea tăierilor şi atât. După primul pachet (de măsuri fiscale, n.r.) era timp şi spaţiu pentru o discuţie mult mai aprofundată, dar e evident că această majoritate nu are un foarte mare interes pentru dialogul social. Şi nici pentru ceea ce înseamnă stat social. Există o prăpastie între afirmarea constituţională a statului social şi posibilitatea reală de a-l pune în practică. Iar această imposibilitate de a pune în practică un stat social e de natură politică şi ideologică. E legată de faptul că nu se doreşte în niciun fel o reformă fiscală importantă.

E nevoie de mai mult decât tăieri, e nevoie de o întreagă pedagogie, iar asta se face doar prin internediul partenerilor sociali. Sigur, şi ei sunt slabi, nu au forţă şi nici nu sunt pregătiţi pentru o confruntare directă cu Guvernul, pentru că s-au obişnuit să negocieze tot soiul de formule în spatele uşilor închise.

„Această brutalitate trezeşte resentimente sociale”

– Daţi-ne un exemplu de reformă importantă, unde lipsește dialogul social.
– Reforma pensiilor e exemplul de politică publică în urma căreia Franţa a ajuns unde este acum. Iar în România o dispută în acest sens a mai avut loc în 2010. Ei bine, ce face Ilie Bolojan după ce a trecut de moţiunile de cenzură: ne anunţă că va reforma brutal sistemul de pensii.

Vă daţi seama că această brutalitate trezeşte foarte multe resentimente sociale. Şi ne va fi mai clar peste câţiva ani, când decreţeii or să înceapă să iasă la pensie. După 2030, câte sute de mii şi, în final, câteva milioane de români vor ieşi la pensie într-un sistem care este deja susţinut de la buget, deci deja nu e sustenabil! 

Or, exact de asta n-avem noi nevoie acum, cu o Rusie în continuă ofensivă împotriva Occidentului şi cu o China care încearcă să profite de orice slăbiciune.

Altă reformă poate însemna o schimbare drastică a modului de organizare administrativă. Momentul s-a pierdut acum, pentru că asta se face în primele luni de guvernare. Bine, este un pariu pierdut de România încă de acum peste 20 de ani. Guvernul Adrian Năstase a vorbit mai întâi despre regionalizare şi a eşuat, iar proiectul a eşuat apoi permanent. Sigur că există o rezistenţă a aleşilor locali, pentru că aceştia pierd poziţii de putere, însă România ar fi câştigat foarte mult dacă ar fi făcut această reformă.

Politica nu înseamnă conducere fără negociere. Politica presupune capacitatea de a găsi consensul, iar asta ţine de felul în care te raportezi la celălalt. 

Eu nu cred că există, în această ţară, oameni care să nu înţeleagă că e nevoie de o reducere semnificativă a deficitului bugetar. Doar că asta nu se face doar prin tăieri. E nevoie şi de creşterea veniturilor la buget! 

Dar, pentru a face acest lucru, e nevoie de reforme autentice, care să schimbe total structura bugetului şi care să dea României şansa unei dezvoltări mai rapide. În lipsa creşterii veniturilor, tăierile de acum or să însemne, în cel mai bun caz, scăderea cu doar un procent al deficitului.

„Ce se va întâmpla ştim deja: va scădea consumul intern pe fondul scăderii salariilor bugetarilor şi al concedierilor”

– Atunci, „eficienţă”, „disciplină bugetară”, expresii pe care le auzim în comunicarea premierului, sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, doar o formă elegantă de a spune „tăiem acum şi vedem după”?
– În mare măsură, da. Iar eu văd aici şi un mare risc economic. În 2010, după ajustările brutale cu consecinţele sociale şi politice pe care acum le ştim – şi care au urmat tot după o perioadă electorală în care în alegerile prezidenţiale din 2009 s-a refuzat acceptarea situaţiei bugetare –, România a avut într-adevăr o perioadă de creştere economică. Numai că această creştere trebuie pusă mai mult în legătură cu convergenţa cu Uniunea Europeană.

Aşadar, dacă acum se face o altă ajustare brutală, mi-e teamă că România va pierde tot ce-a câştigat în ultimii 10-15 ani şi va avea nevoie de o perioadă de 10 ani cel puţin pentru a putea recupera. Ce se va întâmpla ştim deja: va scădea consumul intern pe fondul scăderii salariilor bugetarilor şi al concedierilor. Or, în România consumul este motorul creşterii PIB-ului. Mai mult decât atât: ştim că se vor reduce şi investiţiile publice, iar asta va afecta tot potenţialul de creştere. Apoi, inflaţia va creşte preţurile şi, la fel ca în 2010, migraţia va deveni din ce în ce mai importantă.

„Ideea că România are nevoie de o terapie de şoc riscă să creeze probleme sociale şi politice”

– Credeţi că e vorba de o ideologie a austerităţii sau e comoditate politică, tăierile fiind mai uşor de făcut?
– Sunt convins că e vorba de o ideologie, în mare măsură inspirată dinspre sectorul privat, care va afecta sectorul public din toate punctele de vedere. Sectorul privat nu a privit niciodată bine creşterea salariului minim pe economie, pe motiv că scade competitivitatea. Consecinţa: România se bazează pe un model desuet, în care competitivitatea presupune salarii minime. Or, e nevoie de mai mult.

E nevoie de o consolidare graduală, nu de un şoc. Ideea că România are nevoie de o terapie de şoc riscă să creeze probleme sociale şi politice, care nu vor fi uşor de controlat, mai ales în contextul unui război hibrid. Iar aceia din sectorul privat care susţin genul acesta de politici sunt indiferenţi la problemele legate de democraţie.

Ce situaţie descrie drept „un dezastru politic”

– De ce credeţi că aceste politici pun în discuţie democraţia?
– Pentru că am ajuns în situaţia absolut absurdă de a avea o opoziţie formată din extrema dreaptă fascizantă, care să capitalizeze toate problemele sociale existente. Ăsta mi se pare un dezastru politic. Nu cred că inteligenţa politică înseamnă să asiguri bazele pentru venirea AUR la putere în viitorul apropiat. Pentru că, la cum arată situaţia actuală, cu o ajustare de 2% din PIB făcută brusc nu se rezolvă problemele bugetare.

Există însă în România instituţii informale, care contează mai mult, sunt mai puternice decât cele formale. Corupţia este o astfel de „instituţie”, cum o numesc neo-instituţionaliştii de la finalul secolului trecut. 

Poţi să ceri de la DNA să lupte cu corupţia, însă, dacă nu o facem inteligent şi dacă nu avem o bază economică şi socială în această aventură care durează decenii, nu vom reuşi să ne atingem obiectivele. 

Cei care vor să taie cu barda corupţia într-o secundă nu vor reuşi. Vor crea doar decepţii – şi vedem asta deja –, care vor duce la frustrări şi care, materializate în vot, vor împinge România pe marginea prăpastiei. 

Pentru că un guvern de extrema dreaptă va înseamna, de fapt, sfârşitul aventurii economice şi a bunăstării româneşti. Sunt convins de asta. Astfel, eu cred că guvernul trebuie să vadă acest semnal de alarmă, că nu se pot juca într-o democraţie cu sentimentele cetăţenilor.