„Ce criminal sau terorist?! Noi suntem studenți, am venit aici să studiem”. Cum a arătat ultima zi în România a unui student străin forțat să plece acasă

Pe 14 iulie, Mohamed Benzid Zidi a fost expulzat din România după șapte luni în care a muncit și studiat liber deși fusese acuzat că este suspect de terorism și i se ceruse expulzarea, a dezvăluit zilele trecute site-ul de investigații Snoop. Mohamed a contestat decizia primită anul trecut în decembrie, dar a pierdut procesul și a fost nevoit să plece deși susține că nu i s-a arătat niciodată care să-l acuze. Reporterii Snoop l-au însoțit în ultima zi în România.

La întoarcerea din vacanța de Crăciun, din 2024, petrecută în Franța, Mohamed Benzid Zidi este oprit de forțele de securitate de la Aeroportul Otopeni și informat că, în absența sa, i-a fost revocat permisul de ședere în România. Nu i se dă un motiv. Tânărul tunisian petrece 12 zile în detenție la Centrul de Cazare a Străinilor luați în Custodie Publică Otopeni. După luni de luptă în instanțe, află că este suspectat de terorism. Dar nu și în baza căror dovezi. Odată cu hotărârea definitivă, este expulzat pe 14 iulie.

„Aș vrea să mai stau, dar cu drepturile mele, adică nu așa cu abuzuri”, le spune Mohamed reporterilor Snoop în ziua când părăsește România.

„Eu n-am înțeles nimic și sunt în stare de șoc.”

Înainte de a pleca spre aeroport, un prieten de-ai lui Mohamed a venit să-și ia rămas bun de la el, la magazinul lui Ahmed. A dorit să rămână anonim, de frică să nu pățească și el la fel. S-au cunoscut la facultate, iar de atunci au rămas de nedespărțit. Are ochii roșii de la plâns.

Mohamed este „mereu fericit, cool, calm”, însă acum îl vede schimbat. „Ca un om condamnat la moarte”. Încearcă să explice: „E viu, e în fața ta, dar nu mai zâmbește, nu poate să vorbească. De parcă s-a scurs viața din el.”

„Ce criminal sau terorist?! Noi suntem studenți, am venit aici să studiem”, răspunde în legătură cu acuzația adusă lui Mohamed. Spune că programul lor arăta astfel: de la 9 sau 10 dimineața, începeau cursurile la facultate, apoi mergeau la muncă, iar uneori se mai întâlneau după, pe la 10 sau 11 seara, să stea la o vorbă. Următoarea zi, de la capăt. „Nu cred că avea timp de altceva, nici de prietena lui, de mine, sau de ceilalți prieteni. Nici eu nu am timp pentru prietenii mei pentru că muncesc, studiez.”

„Sunt foarte dezamăgit. Eu aici am vrut să-mi fac o viață, am venit în țara asta și chiar am fost bine primit. Acuma mă consider român”, spune Ahmed. „Dar eu nu mai am încredere în sistemul ăsta care l-a jignit pe fratele meu.” Continuă: „Respect legile și îl trimit pe fratele meu acasă, dar noi o să mai luptăm.”

Mohamed și Mihaela, prietena lui Ahmed, se așază pe bancheta din spate a mașinii, în timp ce el trece la volan. Prin ambasadă, au obținut permisiunea să plece fără escortă. Mohamed privește tăcut pe geam. Ochelarii de soare îi ascund ochii umflați de la plâns. Fumează din când în când o țigară, trimite mesaje, sună la ambasadă. „Mă gândesc la ce am pierdut”, spune el cu vocea sugrumată, „viața, diploma, prietenii, iubita, tot. Mi-am pierdut toată familia, libertatea. Acum sunt condamnat pe viață pentru ceva ce nu am făcut. Și o să plec.”

Tulburat și încercând să-și rețină lacrimile, Ahmed îl întreabă dacă și-a luat telefonul, încărcătorul, pașaportul. În Tunisia, familia sa a angajat deja o avocată pentru a începe demersurile la curți internaționale de justiție. „Noi, fiindcă suntem și musulmani și arabi, suntem mereu așa luați, fără nicio acuzație, suntem mereu luați ca pericol”, spune Ahmed. „Dar Dumnezeu e mare, avem încredere că o să fie protejat de el, măcar.”

În total, Mohamed a avut trei dosare în instanță, ultimul urmează să fie judecat la sfârșitul lunii septembrie, în absența sa, împotriva interdicției de a intra pe teritoriul României și în spațiul Schengen pe o perioadă de 15 ani.

Ajunși la aeroport, o găsesc pe Larisa, care poartă inelul negru de la Mohamed pe degetul mare de la mâna stângă. După plecarea iubitului său, mărturisește că a vrut să se țină tare, să nu plângă, ca să nu-l întristeze și mai mult.

„Ce repede îți bate inima”, îi zice Mihaela lui Ahmed.

„Și lui Mohamed la fel.”

Doi prieteni au venit să stea cu Mohamed în timp ce așteaptă să se deschidă check-in-ul pentru zborul Turkish Airlines spre Istanbul. O echipă de sportivi trece prin fața lor, iar Mihaela îi remarcă. „Așa trebuia să plece și el, nu ca acum”, spune Ahmed.

Au voie să-l însoțească până în zona de securitate, unde se verifică bagajul de mână. Mohamed trece prin labirintul marcat cu benzi. Fiind atât de înalt, e ușor să-l reperezi în mulțime. Cu ochii în lacrimi, Ahmed, Mihaela și Larisa se uită la el în timp ce este scanat și îi fac din când în când cu mâna. Ahmed îi face semn să-l sune după ce trece de securitate. Nu se va liniști până ce Mohamed nu-i confirmă că și-a recuperat pașaportul cu ștampilă și că totul e în regulă. Îi va transmite la rândul său vestea tatălui, care îl va suna alarmat de mai multe ori pe drumul de întoarcere.

Lângă jaluzele, în spatele lui Mohamed, se află ofițerul IGI care îl însoțește până la avion. Deși pleacă sub acuzația că reprezintă un pericol pentru securitatea națională, prezența ofițerului este mai mult simbolică. L-a preluat la poarta aeroportului, fără nicio armă, permițându-i lui Mohamed să mai iasă din clădire, să fumeze, să aștepte împreună cu toată lumea în hala de Plecări.

Mohamed va călători neînsoțit până în Tunisia, unde îl va aștepta un prieten la aeroport. Părinții săi sunt în Franța, în vizită la sora lui care a născut în urmă cu două luni. Știe că se întoarce la o casă goală în Monastir, orașul său frumos de pe malul mării, ceea ce pe Ahmed îl întristează.

În timp ce așteaptă ca bagajul să-i fie scanat, Mohamed privește lung, nemișcat spre oamenii dragi pe care îi părăsește, „de bună voie”, conform ofițerului IGI. Adică fără să fie escortat.

În încremenirea sa mută nu mai vezi nimic dintr-un tânăr plin de speranță, care a venit în România gândindu-se că aici își va începe în sfârșit viața.

Nu mai e niciun zâmbet care să amelioreze situația, ca în timpul interviurilor. Doar o privire fixă care cuprinde tot ce a pierdut.

Citește toată investigația pe Snoop.