Paradoxul alimentar: Cum România, o țară cu tradiție agricolă, a importat mâncare de peste 7,5 miliarde de euro în acest an

Deficitul comercial agroalimentar de 22 miliarde euro acumulat în trei decenii dezvăluie transformarea unei puteri agricole în importator net. În primele 8 luni din acest an, importurile de alimente au depășit 7,5 miliarde de euro.

Există o ironie dureroasă în vitrina economică a României moderne. Una dintre cele mai fertile țări din Europa, cu  tradiție agricolă de secole, importă astăzi majoritatea alimentelor pe care le consumă. De la murături până la bulion de roșii, de la lapte și miere, rafturile magazinelor românești spun povestea unui paradox ajuns o normalitate: țara care ar putea să hrănească Europa se hrănește din import.

Cifrele din august 2025 confirmă tendința alarmantă. Deficitul comercial total a atins 2,6 miliarde euro într-o singură lună, iar pe primele opt luni ale anului, decalajul s-a adâncit la aproape 22 de miliarde euro.

Iar cel mai îngrijorător capitol al acestei povești se scrie la alimentare: România exportă produse agroalimentare în valoare de 4,8 miliarde euro, în timp ce importă de 7,6 miliarde euro.

„Există o ironie greu de ignorat în peisajul economic al României”, spune Călin Costinaș, director adjunct al Profi România și coordonator al Grupului de lucru „Produs românesc”. „Carne procesată din vest, lactate din centrul Europei, dulciuri și conserve de oriunde, mai puțin de aici. Și asta într-o țară care are pământ fertil, tradiție agricolă, și tot mai mulți consumatori care caută produse locale.”, spune el.

Drumuri divergente: două țări cu resurse similare, pornite din același punct în 1990, au ajuns pe traiectorii radical diferite

Comparația cu Polonia este cel mai elocvent indiciu al oportunitaților pierdute. În 2009, Polonia înregistra un deficit comercial agroalimentar de 12,3 miliarde euro. Până în 2023, țara s-a transformat în putere exportatoare, cu un excedent de 13,5 miliarde euro. România, în aceeași perioadă, a căzut de la un deficit de 7 miliarde euro la unul de 35 de miliarde euro.

PIB-ul Poloniei rămâne constant cu peste 200 la sută mai mare decât al României, iar procesul de convergență economică este mai lent de partea noastră. Dar cel mai dureros este contrastul strategic. Polonia s-a poziționat ca al treilea exportator de ciocolată din Uniunea Europeană, cu peste 295.000 de tone exportate în 2022, mizând pe produse finite cu valoare adăugată mare. România continuă să exporte materii prime ieftine și să importe produse procesate scumpe.

Anatomia unui paradox alimentar

Datele prezentate de Tudorel Andrei, președintele Institutului Național de Statistică, dezvăluie profunzimea problemei. La dulciuri, raportul dintre import și producție este de peste șase la unu. La sucul de mere — într-o țară celebră pentru livezile sale — raportul este de doi la unu. La pește, treizeci la unu. La smântână, 3,6 la unu.

Dar cel mai incredibil exemplu rămâne bulionul de roșii. „Roșia este un produs național, este un brand”, subliniază Andrei. „Totuși, raportul este aproape de paisprezece la unu. Practic, ponderea importului în consumul intern este de aproape 95 la sută.”

Lista continuă cu alte absurdități economice: România importă anual 220 de milioane de litri de lapte din toată Europa, de la Danemarca și Spania până la Belgia, Franța și Grecia. Mierea vine din îndepărtata Chină, în valoare de peste trei milioane de euro anual. Paradoxul merge mai departe: România are producție agricolă, dar importă murături, fiind singura țară din regiune care importă și borcanele necesare industriei de conserve.

Prăbușirea din 1990: punctul de cotitură

Explicația acestui declin începe cu anul 1990, când s-a înregistrat una dintre cele mai drastice reduceri a exporturilor de produse agroalimentare din istoria economică a țării. Volumul exporturilor s-a redus cu aproape 85 la sută față de anul anterior în valoare, iar în unități fizice scăderea a fost și mai brutală: peste 94 la sută.

Contracția a fost devastatoare pe toate segmentele: carne și organe comestibile minus 97 la sută, lapte și produse lactate minus 97 la sută, legume minus 87 la sută, zahăr și produse zaharoase minus 98 la sută. În trei decenii care au urmat, România nu doar că nu și-a recuperat pozițiile, dar a căzut și mai adânc în dependență de import.

La producția de lapte, exemplul este deosebit de revelator. Producția internă a scăzut la jumătate în ultimii treizeci de ani, în timp ce importurile au crescut de peste 25 de ori față de 1989. Comparativ, Germania produce 33,1 milioane de tone de lapte anual, Franța 25,5 milioane tone, iar Polonia 14,2 milioane tone. România, cu potențialul său agricol vast, se zbate să satisfacă cererea internă.

O parte semnificativă a deficitului vine dintr-un model de afaceri deviat: multinaționale care vând fără să producă local

O parte semnificativă a deficitului vine dintr-un model de afaceri deviat: multinaționale care vând fără să producă local. Cinci giganți din industria bunurilor de larg consum — Nestlé, L’Oréal, Mars, Ferrero și Colgate-Palmolive — „exportă” un deficit comercial de circa un miliard de euro anual către România. Fără fabrici locale, doar cu import și distribuție, aceste grupuri cresc vânzările dar adâncesc deficitul.

Contrastul cu Mondelez este edificator. Compania investește și produce în Polonia, nu doar vinde. La București, piața rămâne doar de consum.

„Exportăm cantități însemnate de produse cu o valoare de piață redusă și în același timp importăm, printre altele, reziduuri de produse agricole, folosite de cele mai multe ori la creșterea animalelor, precum și produse agroalimentare obținute în urma unui proces de prelucrare industrială”, explică Tudorel Andrei. „Din comerțul cu produse agroalimentare în perioada postdecembristă s-a acumulat un deficit de peste 22 miliarde euro.”

Noii furnizori: vecinii care au reușit

Ironia se adâncește când privim de unde vin alimentele. Polonia, Ungaria și Bulgaria — țări care au pornit alături de România în tranziție — au devenit principalii furnizori ai meselor românești. Deficitele medii anuale înregistrate de România au crescut de peste șapte ori în relația cu Ungaria, de peste douăsprezece ori cu Polonia și de peste 25 de ori cu Bulgaria.

Ungaria furnizează carne, lapte și ouă. Din 24 de categorii de produse din Nomenclatorul Combinat, 20 înregistrează deficit în relația comercială cu Ungaria. Cu Polonia, situația este similară: 22 de categorii de produse au un volum al importurilor mai mare decât al exporturilor.

Un viitor predictibil. Și nu în sensul bun

„Acestea sunt dezechilibre care au fost create în decurs de treizeci de ani”, avertizează Tudorel Andrei. „Sunt dezechilibre care pot fi atenuate foarte greu într-o perioadă scurtă.”

Lipsa unui număr suficient de producători locali de alimente care intră în consumul zilnic al românilor face ca importurile să crească, creând probleme structurale pe termen lung. Fără capacități semnificative de prelucrare a materiilor prime, România rămâne prinsă în capcana exportului de materii prime ieftine și importului de produse finite scumpe.

Paradoxul devine și mai dureros în contextul actual. Pe măsură ce consumatorii români caută din ce în ce mai mult produse locale — din rațiuni de calitate, siguranță alimentară sau patriotism economic — aceștia descoperă că alegerea pur și simplu nu există pe raft. Industrializarea alimentară românească, care ar putea transforma materiile prime locale în produse finite competitive, rămâne un vis amânat.

România, țara care a fost cândva grânarul Europei, se trezește astăzi în postura paradoxală de a importa până și elementele de bază ale identității sale culinare. Întrebarea nu mai este dacă ne putem permite să ignorăm această realitate, ci dacă ne mai putem permite să o perpetuăm.

Vezi aici analiza integrală a lui Călin Costinaș