De ce nu se vorbește la școală despre femicidul din „Moara cu noroc”, violul din „Ion” și abuzul emoțional din „Maitreyi”?
Întrebările acestea mi-au venit în minte în timp ce o ascultam pe fiica mea, elevă de liceu, povestind, nervoasă, că la ora de literatură universală li s-a prezentat Maitreyi drept „o poveste de iubire exotică, între culturi diferite”. „Auzi tu – exotic – așa se numește o relație între o minoră de 16 ani și un adult?!”, a zis furioasă. Chiar așa: de ce nu le spunem copiilor că iubirea asta nu e una mare, ci una dezechilibrată?
Literatura clasică e plină de femei abuzate, judecate, ucise, dar noi le prezentăm copiilor drept „victime ale destinului”, nu ale unei culturi patriarhale. În loc să vorbim despre abuzul domestic, despre control și teamă, le spunem elevilor: „e o tragedie”. Nu, e un tipar. Fetele noastre citesc și învață că tăcerea e demnitate. Băieții citesc și învață că gelozia e dovadă de iubire. Apoi ajung adulți care nu recunosc violența decât când apare la știri.
Ce ne spune literatura despre iubire și noi predăm doar motive literare
Maitreyi e, de fapt, o poveste despre un dezechilibru. La școală ni se spune că e despre o iubire interzisă, o întâlnire între culturi, o experiență spirituală. Dar adevărul e altul: e povestea unui bărbat european matur care se îndrăgostește de o adolescentă indiană de 16 ani. Allan, alter ego-ul lui Mircea Eliade, are 23 de ani, libertate, educație, putere. Ea e curioasă, sinceră, naivă, prinsă într-o lume în care familia hotărăște tot. El scrie cartea, el decide cum rămâne povestea în memorie. Red flag-urile sunt acolo, chiar dacă le ignorăm: diferența mare de vârstă și experiență, fascinația lui pentru „exotismul” ei, raportul de putere complet dezechilibrat. Pentru el, povestea devine succes literar. Pentru ea, rămâne o rană. Iar la clasă, de cele mai multe ori, ne oprim la „dialogul dintre culturi”. Dar cine le spune copiilor clar că nu e o poveste romantică?
În Ion, Rebreanu ne arată un bărbat care își alege femeia pentru pământul ei. Scena de pe cuptor cu Ana nu e o dovadă de dragoste, ci un viol. Ana nu e slabă, ci o fată prinsă într-o lume în care vocea femeii nu contează. Trecem repede peste asta, vorbind despre „drama țăranului român în căutarea pământului”. Și gata. Dar exact acolo e lecția: despre presiune, rușine și lipsa de consimțământ. Despre cum comunitatea protejează agresorul și aruncă vina tot pe victimă. Așa se nasc adulții care nu recunosc agresiunea nici când o văd! Dacă nu le numim, le normalizăm! Dacă nu le spunem copiilor ce e în neregulă cu aceste povești, riscăm să-i creștem într-o lume în care abuzul se confundă cu iubirea.