Cum ne păzim băieții când suntem nesiguri ca tați? „Dacă ai făcut treabă bună ca tată, viața ta va continua în viața fiului tău”

Astra Film Festival, care derulează la Sibiu o nouă ediție între 17 și 26 octombrie, a programat un documentar obligatoriu pentru părinți. Se numește “Portretul unui tată confuz” / “Portrait of a Confused Father”.

Filmul “Portrait of a Confused Father” e semnat de cineastul norvegian Gunnar Hall Jensen, al cărui copil a murit chiar în faza de producție a filmului, dedicat ideii despre cum ar putea fi un tată mai bun. Va putea fi văzut la Astra Film Festival pe 24 octombrie. 

Documentarul trimite la psihologia dintre generații. E un domeniu fascinant care studiază modul cum preluăm genetic (inconștient, deci) de la părinți conținuturi pe care, poate, și ei le-au preluat de la părinții lor. 

Filmul e un proces de vindecare probabil fără sfârșit 

Gunnar Hall Jensen o spune chiar la începutul filmului: “Poate că problemele mele cu rolul de părinte au legătură cu faptul că n-am avut nici eu tată. Știu, însă, că de mic am avut nevoie de un bărbat pe care să-l admir și spre care să tind. L-am găsit în Roald Amundsen (n.red. celebrul explorator norvegian). Mi-am amintit cât de mult semăna cu tata”.

„Amundsen era un bărbat aspru, de școală veche, mereu în căutarea competiției, a ceva de cucerit. Am fost fermecat de masculinitatea și curajul lui, și aveam și eu asta în mine, fie că îmi plăcea sau nu. Acestea erau uneltele pe care le aveam la dispoziție și ceea ce îi puteam oferi ca bărbat și ca tată lui Jonathan.”

Gunnar Hall Jensen și-a filmat, ca orice părinte cineast, copilul de mic, dar spune că a avut dificultăți în a și-l asuma pe acest băiat foarte energic.

Filmul e un proces de vindecare probabil fără sfârșit și trebuie luat ca atare. Cred că se rescrie permanent în sufletul tatălui. Se sperăm că sentimentul de vinovăție se va diminua odată ce își va regla el însuși relația cu propriul tată.

Puțini dintre noi au instinct de părinte. Ceilalți – învățăm

Este clar, o spune și el, că nașterea fiului i-a scos în față rănile de abandon și respingere cauzate de propriul părinte, un aspru căpitan de vas pe care l-a văzut o singură dată viu, la 30 de ani, după ce l-a căutat prin lume, iar a doua oară l-a văzut mort, când s-a filmat plângând lângă coșciug. Mai spune că nimeni nu s-a dus la înmormântarea tatălui, niciun prieten sau coleg, doar a patra lui nevastă.

Faptul că fiul său, Jonathan, a murit în procesul de producție al filmului (în 2023), ucis la doar 21 de ani de un fost partener în Brazila, unde locuia de ceva vreme, transformă filmul într-un dureros proces de doliu care adâncește sentimentul tatălui că n-a fost suficient de bun, dovadă că fiul său nu mai trăiește.

“Singurul lucru pe care doream să-l realizez (n.red. spre deosebire de Amundsen) era să trec cu bine de fiecare zi obișnuită”, spune cineastul într-un comentariu la imaginile cu fiul său mic. 

Nu toți știm să fim părinți din instinct, mai ales când tragem după noi rănile provocate de părinții noștri. Uneori ne dăm seama de asta, alteori nu. Cel mai important e să vedem filiația.

„Dacă ai făcut treabă bună ca tată, viața ta va continua în viața fiului tău”

Mai târziu, Jensen va spune despre mama sa, care încă trăiește, că l-a făcut permanent să se simtă “slab și emasculat”. În consecință, a plecat de la ea la 17 ani. În momentul realizării filmului, însă, îi era recunoscător și era conștient că făcuse tot ce a putut. 

Există o scenă în care Jonathan se întoarce din Brazilia în vacanță și merge cu regizorul în localitatea natală a acestuia. Jonathan ar vrea să viziteze mormântul bunicului, pe care nici tatăl lui nu-l vizitase vreodată, dar acesta refuză. Nu e pregătit. La plecarea spre Brazilia, fiul îi spune (tatăl filmează, iar noi vedem): “O să-mi lipsești, tată, deci totul e bine. E o replică într-un film: «Dacă ai făcut treabă bună ca tată, viața ta va continua în viața fiului tău, deci nu mori niciodată ca tată»”.

Sunt ultimele cuvinte pe care i le-a spus, cu 11 zile înainte să moară în contextul în care, se subînțelege din film, nu reușiseră să aibă un dialog real despre relația lor, astfel încât s-o facă să funcționeze.

Experiența lui Gunnar Hall Jensen

Deși ne anunță la jumătatea filmului că fiul său nu va trăi, ca să ne facă să citim filmul în această cheie, Jensen ia lucrurile cronologic sau, mai degrabă, ilustrează cronologic, prin imagini, evoluția relației sale cu Jonathan. 

Singur ne spune că, atunci când Jonathan a împlinit 10 ani, chiar de ziua acestuia, era singur într-o rulotă în munți, sub pretextul că lucrează la un documentar.“Uneori simțeam nevoia să fie departe de tot”. 

Când copilul a făcut 11 ani, a început să-și dea silința să devină tatăl pe care el însuși nu l-a avut. “L-am dus la tot felul de activități sportive. În mod ciudat, am început să mă simt ca un fiu. Era ca și cum aș fi crescut cu un tată care eram tot eu.”

Când Jonathan a făcut 15 ani și a intrat în pubertate, perioadă la care și el se sălbăticise, lucrurile s-au complicat pentru că cineastul, la rândul său, intrase în criza vârstei mijlocii. Pe acest fond i-a venit ideea să refacă singura aventură în care Amundsen dăduse greș. 

O tabără militară care n-a ajutat

În 1893, celebrul explorator a vrut să traverseze cu fratele lui un râu în Norvegia și aproape a murit înghețat. 

Regizorul s-a antrenat să reia aceeași expediție, dormind într-un cort lângă casă, ca un adolescent. Avea ceva de cucerit și, mai ales, dorea ca Jonathan să vină cu el ca să învingă pentru totdeauna dificultatea propriei lor relații.

Ca antrenament, l-a trimis într-o tabără de pregătire militară și a avut un presentiment după ce l-a lăsat acolo. Când Jonathan s-a întors, nu s-au mai înțeles bine. I-a plătit 100 de euro ca să-l lase să-i verifice telefonul. 

“Să comunici cu Jonathan era încă greu. Era electric, mereu în mișcare”, spune tatăl într-un comentariu. Cu alte cuvinte, personalitatea fiului făcea dificilă comunicarea. 

A început să-l ducă cu mașina peste tot, ca un șofer.  Era, zice azi, un mod de cultiva relația cu el, dar spectatorului îi sună a superprotecție și a teamă că va păți ceva. Presentiment? Anxietate?

Sentimentul de alarmă

L-a plătit din nou să meargă împreună într-o expediție de antrenament pentru marea expediție. N-au plecat bine și tatăl și-a dat seama că expediția le va strica relația, așa că l-a dus în vacanță în Canare, sperând într-un sejur care îl va îmblânzi.

În acest punct știa că vrea să facă un film despre Jonathan și relația lor, și chiar încearcă să regizeze o scenă în care Jonathan să spună propria definiție a iubirii. Jonathan: “Iubirea înseamnă să fii în stare să-ți dai viața pentru cineva”. Tatăl: “Eu mi-aș da viața pentru tine”. Jonathan: “Eu nu cred că aș vrea să mor pentru tine pentru că n-ai vrea tu s-o fac”. Discuția îl enervează pe Jonathan. Tatăl atinsese un nerv sensibil, care ducea la propriile lui nemulțumiri legate de tată.

La 18 ani Jonathan se mută de acasă și își ia carnetul de șofer. Se instalează într-o cabană, cu un prieten, iar când l-a vizitat prima dată, tatăl a avut un sentiment de alarmă. Asta era în pandemie.

În aprilie 2021 a fugit, fără să le spună părinților, în Brazilia – țară cu număr record de morți de Covid (spune tatăl în film). A reușit să-l localizeze când Jonathan a pus pe internet un video cu un băiat cu care se săruta. Băiatul era mare influencer în Brazilia. Au reluat legătura, de acum vorbeau zilnic.

Tatăl zice că era îngrijorat constant pentru el, doar convorbirile lor zilnice îl linișteau.

Insigna care lega cu lumea lui Andrew Tate

De-abia când se uită mai bine la poza lor împreună pe aeroport, la plecarea sa spre Europa, unde Jonathan are o expresie oțelită și pumnul strâns, vede pe pieptul acestuia o insignă care, documentându-se, îl duce la Andrew Tate. 

Când tatăl spune lucrurile astea din off, e ca și cum ai vedea două imagini suprapuse (Tate și Jonathan), iar întrebarea tatălui sună mai mult retoric: “Cum a putut Jonathan să adere la principii atât de diferite de tot ce i-am oferit eu?” 

Deși include în film câteva imagini cu Andrew Tate (preluate din înregistrările acestuia de pe net) și adaugă informația că acesta a fost arestat în România pentru trafic de persoane, tatăl nu dă impresia că ar căuta să înțeleagă mai mult despre idolul fiului său. Nici măcar forțând o paralelă cu Roald Amundsen, propriul său idol. 

E greu de procesat de către un părinte care tocmai și-a pierdut fiul posibilitatea ca în plasa lui Andrew Tate să cadă tineri deja vulnerabilizați.

Când tatăl pare, brusc, îmbătrânit

Filmul nu ne oferă decât versiunea tatălui, deci consemnăm furia sa și hotărârea de a-și lua mâna de pe fiu după ce presupunem o ceartă, bifând însă informația că și partenerul său de business intrase în unda lui Tate. (Ar fi interesant de aflat la ce seminar a fost acesta în România.).

Surprinzator, Jonathan s-a întors acasă câteva luni mai târziu, însoțit de o fată despre care spunea că e prietena lui, și părea să fie cel de altădată, deși lucra mult pe laptop și telefon. Visul lui era să devină bogat. 

Tatăl pare brusc îmbătrânit, împuținat. Jonathan îi spune la un moment dat: “Am luat o mulțime de decizii și nu știu de ce le-am luat”, dar mai  multe nu aflăm.

Când pleacă spre aeroport, Jonathan iar seamănă cu Andrew Tate. Se tunsese numărul 1, avea barba foarte scurtă, geacă de piele. Andrew Tate reapăruse prin piele. 

Tatăl îl întreabă în mașină: “O să dispari din nou?” Râzând, Jonathan îi răspunde și se uită scurt în cameră (spre noi): “Evadez din Matrix”.

Crima

11 zile mai târziu era omorât prin lovituri de cuțit de un fost partener de viață și afaceri. După moartea lui, tatăl s-a recăsătorit cu fosta soție și spune în film că la ceremonie “a fost ca și cum Jonathan era cu noi. L-am simțit în cameră, în noi”.

Tatăl are acum toate șansele să repare relația cu fiul mort, așa cum se întâmplă când doliul după cel plecat e însoțit de propriul proces de vindecare pe care chiar moartea acestuia l-a provocat. Mai rămân, firește, întrebările, dintre care una la care nu va putea răspunde niciodată: Îi puteam preîntâmpina moartea?

În interviurile pe care le-a dat până acum (filmul a avut premiera în acest an), Gunnar Hall Jensen a mărturisit că își dorește ca filmul să-i ajute pe alți părinți în propria relație cu copiii lor. Din nou, e vorba doar despre părinți, semn că durerea pierderii fiului e copleșitoare. 

Nu vom ști niciodată care e versiunea fiului.

În 1928, la 55 de ani, Roald Amundsen dispărea într-o misiune de salvare. Cadavrul lui n-a fost găsit până acum. O dispariție eroică și misterioasă, ca și cum ar fi ieșit din scenă după ce și-a terminat rolul.

Constelații familiale

Dispariția lui Jonathan, care spunea că vede iubirea ca pe capacitatea de a-ți da viața pentru cineva, capătă dimensiuni eroice. Nu doar că, astfel, a închis cercul traumei (într-un mod spectaculos propriu firii sale), dar i-a și dat tatălui șansa de a vindeca transgenerațional prin doliul pe care i-l face acum. Cât de greu e să înțelegi asta pe propria piele!

Psihoterapeutul Bert Hellinger, fondatorul constelațiilor familiale, o metodă de revelare și vindecare a dinamicilor familiale inconștiente, are un poem care se numește “Viața” / “The Life”. Îl traduc mai jos.

Viața

“Viața te dezamăgește ca să încetezi să mai trăiești în iluzie și să vezi realitatea.
Viața distruge tot ce e inutil până când rămâne doar ce e important.
Viața nu te lasă până nu încetezi să te mai învinovățești singur și nu iei lucrurile așa cum sunt.
Viața o să-ți ia totul până încetezi să te mai plângi și începi să fii recunoscător.
Viața îți trimite oameni conflictuali ca să te vindece astfel încât să nu te mai uiți în exterior și să te gândești la ce ești înăuntru.
Viața te face să cazi și să cazi din nou până când te decizi să înveți lecția.
Viața te scoate de pe traiectorie și-ți aduce în cale intersecții până când te oprești din dorința de a controla tot și începi să curgi ca un râu.
Viața îți pune dușmani în cale până când încetezi să mai reacționezi la calea pe care te-a pus Dumnezeu.
Viața te sperie și te sperie de atâtea ori cât e nevoie până îți piere frica și-ți regăsești credința.
Viața îți ia iubirea adevărată până încetezi să încerci s-o manipulezi sau s-o cumperi.
Viața pune distanță între tine și cei pe care-i iubești până înțelegi că nu ești corpul, ci sufletul pe care îl conține.
Viața râde de tine iar și iar până când încetezi să iei totul în serios și începi să râzi și tu.
Viața te distruge de tot atâtea ori cât îi ia luminii să te pătrundă.
Viața te confruntă cu haosul până încetezi să încerci să încerci să-l controlezi.
Viața repetă același mesaj, uneori îl strigă, până decizi să-ți lași ego-ul să moară.
Viața îți refuză bunătatea și măreția până când te oprești din a dori bunătate și măreție, și începi să-l slujești pe Dumnezeu.
Viața îți taie aripile și îți retează rădăcinile până când nu mai ai nevoie nici de aripi, nici de rădăcini.
Viața îți refuză miracolele până înțelegi că totul este un miracol.
Viața îți scurtează timpul ca să te grăbești să înveți să trăiești.
Viața te ridiculizează până devii nimic și nimeni, până când devii totul.
Viața nu-ți dă ce vrei până nu dai drumul capriciilor și crizelor de copil, și te bucuri de propria respirație.
Viața ți-l refuză pe Dumnezeu până când îl vezi pe Dumnezeu în tot și în toți.
Viața te trezește, te retează, te dezamăgește, dar te rog să crezi că asta se întâmplă ca tot ce e mai bun în tine să se manifeste astfel încât doar iubirea să rămână în tine”.

Pentru că tema pe care o propune filmul e atât de complexă și pentru că avem nevoie de toată compasiunea pentru a înțelege astfel de tragedii, nu doar pentru e desluși contribuția social media la escaladarea lor, Astra Film Festival va organiza pe 24 octombrie o primă proiecție urmată de dezbatere pe marginea filmului. Pe 25 octombrie va avea loc a doua proiecție.