Kathryn Bigelow a imaginat în „A House of Dynamite” o acțiune în care o rachetă venind dinspre Pacific se dovedește a fi un atac nuclear anonim împotriva SUA, pe cale să distrugă Chicago și să ucidă 10 milioane de oameni. Cum acționează în astfel de momente factorii de decizie de la Washington, Moscova sau Beijing e ceva insuportabil, pentru că e realist, nepropagandistic și complet uman. 

Adevărul e că au fost destul de cruzi cu noi. La finalul lui aprilie 1986, când a explodat centrala nucleară de la Cernobîl, nu ne-au zis nimic. Pe 1 mai, în România a ieșit lumea afară la iarbă verde, la tenis cu piciorul și la radiații. Habar n-aveam ce se întâmplă. Ne orientam numai după zvonuri.  

În toți acei ani de Război Rece se vorbea mereu, de ambele părți ale Zidului Berlinului, despre pericolul unui război atomic. Se discuta cine va lovi primul: americanii sau rușii. Se pleda pentru nevoia de dezarmare, se „lupta pentru pace”. Dar când a sosit un pericol atomic real, cel de la Cernobîl, pe comuniști i-a durut undeva de ce pățesc oamenii. Suntem obișnuiți cu cruzimea, dar avem limite.

Cum reacționează SUA la un atac nuclear

Poate că ceva s-a răscolit în mine de atunci sau poate războiul din Ucraina e cauza, dar „A House of Dynamite”, filmul regizat de Kathryn Bigelow și scris de Noah Oppenheim, m-a stresat fără comparație cu orice altceva, în materie de amenințare atomică. 

Filmul a fost lansat vineri pe Netflix. El descrie, din perpectiva unor lideri militari sau politici, în unghiuri decupate dur, cum acționează lanțul de comandă al SUA, în momentul în care țara este atacată. 

Originea atacului e neclară. O bază izolată a Statelor Unite, plasată în Alaska, depistează o rachetă care se înalță în Pacific. La început, pare un exercițiu, poate al Coreei de Nord, poate al altcuiva. Racheta se va prăbuși undeva în Pacific, de unde a pornit.

„Când împuști un glonț cu un glonț”

Dar, în scurt timp, traiectoria devine clară: racheta nucleară zboară spre teritoriul Americii de Nord. Timpul de impact: 16 minute. Rebecca Ferguson, cea care rămâne „de tură” la Casa Albă, ar avea nevoie de puterea din „Dune” (unde face rolul mamei) ca să oprească atacul.

Armata încearcă să intercepteze bomba nucleară cu două rachete. Din arsenalul „de 50 de miliarde de dolari”, cum exclamă Secretarul Apărării, exasperat, doar o rachetă interceptoare reușește să își pornească dispozitivul de contact cu bomba adversă. Dar și acesta ratează intercepția. „Pentru că ochești un glonț cu un glonț”, spune unul dintre delegații militari de la Casa Albă.

Așa vine distrugerea reciprocă: tehnologia avansează, dar avansează și pentru atacator și pentru cel care încearcă să neutralizeze atacul, iar cerul rămâne la fel de vast.

În câteva minute, se lămuresc că ținta rachetei e Chicago. Prea exact, prea mare orașul ca să fie o întâmplare. Rușii neagă. Chinezii tac, dar infirmă și ei, de asemenea prin intermediul rușilor, că au vreun amestec.

Numai că, imediat, toate marile puteri ridică avioanele cu încărcătură atomică în aer și scufundă submarinele, gata să atace, de teama că „celălalt” va ataca primul. Toți știu că America va fi lovită și că va riposta.

Lumea se destramă în câteva minute

Militarii de rang înalt, din buncăre, presează pentru o replică nucleară puternică. „Cât încă mai sunt rachetele lor la sol, altfel vor zbura către noi și deja am pierdut războiul”. Totul se derulează în cadența minutelor, pe o muzică repetitivă extraordinară. 

De la o dimineață în care cafeaua trebuia să aibă un număr fix de cuburi de zahăr, nu mai multe, nu mai puține, totul se duce de-a dura. În doar câteva minute, lumea alunecă în gura deschisă a apocalipsei. Și e plauzibil. Viața se scurge din tine în fața scenelor din „A House of Dynamite”.

 Idris Elba: „E o nebunie” / „Nu, e realitatea”

Normalul se crapă. Doar clipești și suntem pe marginea prăpastiei. De altfel, Secretarul Apărării, interpretat de Jared Harris, eroul principal din seria Cernobîl, se aruncă direct în gol, ca într-o prăpastie urbană.

Iar președintele SUA, interpretat de Idris Elba, spune că ”e o nebunie”. ”Nu. E realitatea”, îi ripostează un general.

Viteza cu care putem pierde tot este, probabil, unul dintre șocurile filmului. Normalul e aici până nu mai este.

Variantele războiului atomic – prezentate președintelui ca un meniu de restaurant

Opțiunile de răspuns îi sunt arătate președintelui SUA pe foi colorate, laminate, cu poze ca la restaurantele care arată „în clar” ilustrațiile cu felurile de mâncare.

Președintele se uită pe foi și înțelege imediat ”meniul” atacului nuclear: în funcție de ce alege va distruge relativ limitat, mediu sau enorm din populaia țărilor pe care le va viza. În „A House of Dynamite„ înțelegi fără să-ți arate nimeni că celelalte armate, au și ele, la rându-le, „meniurile” lor pe care le prezintă președinților.

Un alt șoc e finalul. A stârnit deja dispute. „Finalul thrillerului apocaliptic al Netflix, A House of Dynamite, este genial sau o eschivare?”, se întreabă Time.

Trăim doar pentru că niște oameni au avut sentimentul rușinii

Sincer, e greu de înțeles cum am reușit să scăpăm în cei 50 de ani în care sutele de bombe nucleare au stat ațintite, unele spre altele. 

Istoricul John Lewis Gaddis, în cartea sa despre Războiul Rece, spune că ne-a ținut în viață faptul că, în ambele tabere, au existat oameni rezonabili.

Birocrați sau militari, comuniști sau capitaliști, președinți de țări și regimuri politice diferite, ei au știut că au nepoți și, în plus, au simțit rușinea referitoare ”la ce va spune istoria despre noi dacă distrugem lumea”. Niște oameni cărora le-a păsat, și aveau capacitatea de a se rușina, ne-au salvat. Dacă faci comparația cu prezentul, chiar că te îngrozești mult după ultima scenă a filmului.