O întâmplare de la înfruntarea cu Badea și Gâdea la 10 ani de la Colectiv

Din miile de rânduri scrise după Colectiv nu-mi revine în minte niciunul, acum. Dar ce au spus sau au scris alți oameni rememorez uneori, cu o precizie care mă țintuiește totalitar. Rămân agățat într-un gând, așa cum te simți în diminețile confuze, când ești abia trezit și nu poți ieși din visul care te păstrează în starea lui.

Într-una dintre primele zile de după 30 octombrie 2015, când răniții ajunseseră în spitale, am făcut rost, în redacție, de înregistrarea unui dialog între rudele răniților și un doctor de la Spitalul Universitar de Urgență din București. 

Ce s-a auzit din discuție

Aflați și ei în fața unei crize de o magnitudine fără precedent, oamenii din sistemul medical se străduiau să comunice. Felul în care se organizaseră era însă al acelei epoci. 

Pe după-amiază, un șef venea în amfiteatrul spitalului și vorbea cu „aparținătorii”. Într-una dintre discuții, responsabilul medical a spus părinților unui tânăr ars, aflat în comă: „Doamnă, noi am făcut tot ce putem, acum e și treaba lui să lupte!”. 

Cineva din familie a înregistrat cu telefonul. Ne-a dat voie să publicăm. Am încremenit când am ascultat. Pentru că am recunoscut sloganurile care ne urmăreau de dinainte de 1989. Întotdeauna, tu erai vinovat. Dacă răceai, erai vinovat. Dacă te juleai la genunchi, erai vinovat. Dacă făceai apendicită, erai vinovat. Dacă ți se umfla măseaua, erai vinovat. Și uite, micuțule, chiar și când ajungi în comă, fără niciun control și fără putere, tot tu ești vinovat „că nu lupți”.

Când ești premiat dacă o iei pe scurtătură

Îmi amintesc și observația care a apărut într-un articol din presa străină. Jurnalistul spunea că „viața umană se dovedește a avea o valoarea mică într-o societate în care nu doar că poți să trișezi, dar chiar ești premiat să o iei pe scurtătură”. 

Și acum simt respect pentru acele cuvinte, pentru cât de bine descrie ceva esențial din România. Noi am făcut cât am putut, ca atâția alți ziariști români. După Colectiv, ediția din Italia a Rolling Stone a scris că românii „ne învață cum se face jurnalismul, într-o epocă a reportajelor de la canapea”.

Dar caracterizarea despre cum societatea noastră este construită „nu doar ca să trișezi, ci ca să fii premiat dacă o iei pe scurtătură” nu am izbutit-o. Cineva, teoretic îndepărtat de realitățile noastre, a putut să descrie mai bine viața fiecărui trăitor în România.

Înfruntarea cu Gâdea și Badea

La un moment dat, după ce am investigat, alături de Mirela Neag și Răzvan Luțac, cazurile infecțiilor nosocomiale, corupția de la ISU și dosarul Hexi Pharma, Antena 3 m-a invitat la un dialog „contra” Mihai Gâdea și Mircea Badea. Cei de la Antenă ne criticau munca, uneori seară de seară.

Se născuseră două tabere care nu rămâneau datoare, ca o reflexie a două curente din societate, exprimând opinii mai largi decât oricare dintre noi. Eram de părți opuse ale evenimentelor care se scurgeau, dureroase.

Am acceptat provocarea A3 pentru că nu împart publicul în „bun” și „rău”. Dialogul e important, mai ales când suntem în dezacord.

Emisiunea a avut loc în vara târzie a lui 2016 și a făcut tam-tam. A fost o înfruntare TV, păstrată pe Youtube, pe care fiecare om a privit-o în cheia lui, probabil conform preferințelor deja setate. Dar ceva informații și opinii diverse a primit publicul, indiferent în ce tabără se considerau fixați oamenii. 

Nevoia de a vorbi

Ne-am ridicat de pe scaun, după aproape două ore și jumătate. Eram stors. M-am uitat la Mircea Badea, care stătea la doi metri. Reflectoarele își reduceau lumina, în tăcere. Nu era niciun pic de resentiment în ochii lui. Veneam după ce în 2015 și 2016 ne contrasem dur, de la distanță. Mi s-a părut că și el, neobosit de atâția ani pe TV, respira cumva împăcat cu sine. Terminasem încă un duel, însă de data asta față în față, fără să ne dușmănim. 

Când am ieșit afară, la aer, m-am dus în spatele unui depozit. L-am rugat pe Alexander Nanau, căruia îi sunt și astăzi recunoscător că a avut răbdarea să înțeleagă meseria noastră, să-mi țină un pic rucsacul, pentru că nu mai puteam să stau pe picioare.

Au trecut 10 ani de la Colectiv. Polarizarea României e astăzi una record. Oboseala „mai-mult-nu-se-poate” a devenit și mai mare. Nu există limită pentru fenomene sociale negative, spunea cândva sociologul Alin Teodorescu.

Sincer, câți ne imaginam o asemenea divizare? Suntem în 2025, ca societate, mai învrăjbiți. Se și investesc enorm de mulți bani, dinspre cei care nu ne suportă libertatea, ca să pară că nu avem nicio realizare și niciun numitor comun.

Dar ce depinde de noi, depinde de noi. Și nu știu dacă „treaba noastră e doar să luptăm, doamnă”, așa cum li se spunea părinților pe atunci, în acest caz să luptăm mereu unii cu alții, sau să ne așezăm să vorbim. O parte din pacienții din Spitalul Universitar s-au întors la viață, dar noi am intrat în coma disprețului reciproc.