Gabriel Liiceanu, editorial despre ce putem face în ultima luptă, de care depinde dacă „dispărem ca popor”. „Cum de i-a răbdat și-i rabdă Pământul pe toți acești îmbuibați?”

Trăim timpuri în care bugetul dezechilibrat al țării ne arată că suferim de „îndatorare publică în formă continuată”, din cauza alegerilor făcute de mulți politicieni, nu pentru popor, ci pentru ei înșiși,  scrie Gabriel Liiceanu într-un articol de opinie în HotNews. Dar nu toți sunt la fel, spune el.

• „Septicemia este plimbarea liberă a microbilor în tot corpul. Cu ei în trupul nostru colectiv nu vom ieși de pe drumul continuității Răului pe care mergem de 35 de ani. Vom dispărea ca popor sau vom îngroșa rândurile diasporei”, spune scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu. 
• Dar ce putem face și de ce crede directorul editurii Humanitas că asistăm aproape la ultima luptă, la ultima încleștare.

Liiceanu pornește de la un mesaj postat pe Facebook, la 10 ani de la Colectiv, de Alexandra Furnea, supraviețuitoare a incendiului în care au murit 65 de oameni. El spune că  textul Alexandrei „nu este doar un țipăt recapitulativ de durere, o dare de seamă despre acomodarea cu o traumă de neuitat”, ci „rostește un adevăr care ne privește pe toți și pe care nimeni până acum nu l-a pus în lumină”.

Gabriel Liiceanu spune că, ani de zile, a încercat să identifice „demonul” și să-i dea un nume, iar mesajul Alexandrei Furnea l-a ajutat să-l găsească pornind de la sintagma „traumă de trădare instituțională”.

„Trauma de trădare instituțională”

 Am dat zilele trecute peste textul de pe Facebook scris de Alexandra Furnea cu ocazia împlinirii a zece ani de la „Colectiv”. Citindu-l, mi-am pus din nou întrebarea care mi-a apărut în minte când am întâlnit-o prima dată: ce mai pot să exprime cuvintele mele puse în oglindă cu cele ale cuiva care a ajuns să facă din suferință o formă de cunoaștere, și din cuvânt expresia ei desăvârșită?

Desigur, nu vreau să spun prin asta că nimeni nu are dreptul să se apropie de foaia de scris dacă nu a ars mai întâi de viu. Dar e greu să nu pui față în față cuvintele născute din cutremurarea vieții cu cele pe care te pregătești să le așezi pe hârtie sorbind dintr-o ceașcă de cafea.

Textul Alexandrei nu este doar un țipăt recapitulativ de durere, o dare de seamă despre acomodarea cu o traumă de neuitat. Așa ceva trezește în cititor doar capacitatea de a compătimi. Însă acest țipăt spune mult mai mult. El rostește un adevăr care ne privește pe toți și pe care nimeni până acum nu l-a pus în lumină. Voi cita un pasaj:

 „În literatura psihologică, există un tip de traumă numită „de trădare instituțională”. Aceasta se petrece atunci când instituțiile menite să te ajute, să te vindece, să te salveze acționează împotriva ta – te trădează – spre a se proteja. Rezultatul este apariția sentimentelor de neputință și abandon (…). Am căutat mulți ani un nume pentru frica și tristețea pe care le simțeam vizavi de entitățile care ne-au condamnat la chin și moarte. Când am citit despre trauma de trădare instituțională, am izbutit să dau un nume demonului și, dacă nu să-l alung, măcar să-l recunosc. (…)”.

Ani de zile, de când am început să scriu „texte civice”, m-am chinuit la rândul meu să identific demonul și să-i dau un nume. În acest răstimp am găsit tot soiul de răspunsuri, dar niciodată răspunsul sub forma unui nume simplu: al Răului care explică halul în care a ajuns țara noastră. Rândurile scrise de Alexandra m-au ajutat să-l găsesc pornind de la o simplă sintagmă: trauma „de trădare instituțională”.

„Cine ne-a trădat?”

Ce a provocat-o? Unde s-a ascuns demonul în toți acești ani? Alexandra spune că „l-a recunoscut”. Dar de unde vine el? Cine îl întrupează? Am început prin a face un inventar al chipurilor lui. Iată-l:

Ne-a trădat întâi primul președinte de după ’89, democrat, desigur, care a făcut cel mai mare import politic din istoria României: a tras după el toate instituțiile care ținuseră în viață regimul comunist, vânzându-ne – el, primul – țara vechilor demoni. Ne-a trădat apoi cel de al patrulea președinte, care a declarat în 2021 că România este un „stat eșuat”, în timp ce vreme de zece ani ai dublului său mandat a închis ochii la cauza eșuării, la comportamentul politic al PSD și al coaliției USL. Ne-a momit apoi cu „România educată”, cea mai mincinoasă dintre toate vorbele goale lansate din vârful piramidei statului.

Ne-au trădat în acest răstimp cam toate partidele politice, pentru care puterea era în primul rând un mijloc de căpătuială și pentru care orice coaliție lucrativă era binevenită.

Ne-au trădat parlamentele făcătoare de legi proaste sau de legi cu adresă. Suntem o societate înecată în acte normative. În 2023 existau în România aproape 12.000 de legi, pe când în Germania, în același an, erau în vigoare 1.400. Tot în 2023, în România au apărut 600 de legi noi, în timp ce în Franța, în 2024, au fost promulgate doar 39.

Ne-au trădat guvernele cu clientela lor politică, cu numiri în funcțiile de conducere, cu incompetențele lor ministeriale, cu sutele de instituții ale administrației scăpate de sub controlul public și răsplătite cu indemnizații de zeci de mii de euro lunar; cu inspectorate, agenții, „comitete și comiții”, cu întreprinderi de stat cu cheltuieli enorme și ineficiență economică sau direct falimentare.

Cam toate acestea pitite după nume cu acronime insondabile pentru majoritatea populației – ASF, ISCIR, DIICOT, AAAS, CNASR, ANRE, ADR, INSP, CNA, ANAR, ROMATSA, IGSU, ANAF, CNCAN, SRI, ARACIS și CNATDCU, DNA, DGA, ANAR, etc. etc. –, unele grupate la centru, altele, puzderie, risipite pe tot cuprinsul țării, ajungând până în ultimul colțișor, până la ultima primărie uitată de Dumnezeu, dar nu și de părintele politic, mereu vigilent când e vorba de voturi și sinecuri.

„Îndatorare publică în formă continuată” pentru clientela politică

Iar în ultimii 10 ani, recurgând la îndatorare publică „în formă continuată” pentru a-și întreține clientela politică, structurile guvernamentale ale României au ajuns să aibă cel mai mare deficit bugetar anual mediu din Europa.

Ceea ce-nseamnă nu doar că banii strânși de la populație și agenți economici au fost direcționați către structuri și proiecte de administrație publică ale unor grupuri de interese, ci și că, în ultimii anii, România s-a împrumutat doar pentru a satisface acest transfer oribil de avuție de la contribuabili la minoritatea care deține puterea politică de decizie. (Căutați ce-nseamnă teribila scamatorie economică numită RENT SEEKING!)

Ne-au trădat, în sfârșit, structurile magistraturii cu politizarea numirilor, cu schimbarea legislației din mers, cu tergiversarea dosarelor (multitudinea termenelor și prescrierea faptelor), incompetență și abuzuri locale.

 Și-atunci se pune o întrebare rostită din străfundul indignărilor noastre: cum de au fost toate acestea cu putință? Cum de i-a răbdat și-i rabdă Pământul pe toți acești îmbuibați născuți în zodia Corupției, hoți de diplome excelând în tehnica șpăgii, a schemelor de sifonat banii, agenți ai huliganismului politic, ai limbajului de gang și ai gangsterismului drapat în politică de stat? Ce anume a provocat acest eșec istoric de proporții?

Confruntarea cu trecutul

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, puterile aliate au obligat poporul german la un gest de asumare a responsabilității pentru trecutul nazist. Gestul, numit „confruntarea cu trecutul”  (Vergangenheitsbewältigung), pe lângă enorma lui conotație simbolică, a fost dublat de investigarea crimelor, de stabilirea responsabilităților și de condamnări la moarte sau la pușcărie pe viață. În 1945–1946 au avut loc Procesele de la Nürnberg (13 la număr) destinate, primul, cel mai important, judecării marilor lideri naziști pentru crime de război și crime împotriva umanității, urmat de procesele pentru medici, ofițeri SS, înalți funcționari sau industriași care au sprijinit industria de război.

Din cei 24 de inculpați principali, 12 au fost condamnați la moarte, restul la închisoare pe viață. Între 1946 –1949, procesele de la Nürnberg au fost urmate de câteva mii de procese locale împotriva membrilor NSDAP, Gestapo, SS etc.

După Războiul Rece, încheiat fără învingători și învinși, nu a avut loc un proces al comunismului echivalent celui de la Nürnberg, iar în mai multe țări ale Europei de Est, condamnările comunismului – în absența unui învingător capabil să pună pe picioare un tribunal internațional pentru „crimele comunismului” – n-au avut cum trece de la stadiul politic al condamnării la unul penal.

În România, Proclamația de la Timișoara din martie 1990, avându-l ca principal autor pe jurnalistul George Șerban (avea 36 de ani – a murit la 44), este se pare primul document de condamnare politică a comunismului din Estul Europei.

Când Vadim Tudor m-a amenințat că mă aruncă de la balcon

A urmat, în decembrie 2006, Raportul Final al Comisiei Prezidențiale, „raportul Tismăneanu”, pe baza căruia președintele Băsescu a condamnat în Parlament, în huiduielile partidului „România Mare”, regimul comunist din țara noastră ca „ilegitim și  criminal”. (A fost o seară memorabilă. Eram într-o lojă de la balcon, împreună cu Andrei Pleșu și Horia Patapievici, când un grup agitat condus de deputata PRM, Daniela Buruiană – un Vadim Tudor în fustă – a apărut în gura lojii și ne-a amenințat că ne aruncă de la balcon. Eram atât de „inocent” încât îmi era imposibil să înțeleg de ce tocmai pe noi.)

Confruntarea cu trecutul, deci. În istoria unei vieți sau a unei colectivități, trecutul este dimensiunea cea mai importantă a timpului. Cea care rămâne, nu cea care trece.

În esența ființei noastre, suntem straturile de timp pe care viața le-a depozitat în neuronii noștri pentru a ne contura „eul”. Suntem suma schimbărilor pe care noi înșine le suferim în timp. Nu întâmplător, Cioran spunea că s-ar cuveni să ne schimbăm numele din cinci în cinci ani.

Istoria nu e o disciplină oarecare

La fel, ființa unui popor este totalitatea straturilor care s-au tot așezat unul peste altul de-a lungul istoriei. Noi, românii, cu manualele noastre în care ne reinventăm istoria la răstimpurile cuvenite politic, ne ignorăm straturile de timp sau, rebotezându-le conjunctural, le cunoaștem greșit. Și, necunoscându-le bine, riscăm să ne întoarcem la cele mai urâte.

De aceea, istoria nu e o disciplină oarecare, ci este poarta care se deschide către conștiința de sine a unui popor. Această poartă este prima care a fost închisă după ce, trecuți odată cu noi pe noul mal al istoriei și acaparând puterea, slujbașii din epoca lui Ceaușescu, costumați acum în democrați, ne-au explicat că începând din „ziua zero”, a revoluției făcute de ei ca „emanați”, trecutul trebuie uitat, viitorul fiind singurul care ne interesează. Și care viitor, într-adevăr, judecând după unde ne aflăm, a devenit al lor.

„O ultimă luptă pe scena politică a României”

La Conferințele „Despre lumea în care trăim” din anul acesta, unul dintre vorbitori a fost cel mai însemnat istoric al Europei de Est, elvețianul Oliver Jens Schmitt. Era atât de șocat de episodul alegerilor din decembrie 2024, încât ne-a spus, ca unor copii care nu-și știu lecția, că am fi evitat grotesca desfășurare a lucrurilor dacă ne-am fi dat seama că repetam episodul legionar din deceniul al patrulea al secolului trecut.

Și nu e teribil să vedem că sondajul INSCOP de azi spune ce procent înspăimântător dintre noi ar vota duminică AUR? Așa cum riscăm, depotrivă, mânați de stranii nostalgii, să recădem în abjecția comunistă, comparând efortul tenace al lui Bolojan, care se luptă cu redresarea bugetului devastat de PSD și PNL, cu mândria tâmpă a lui Ceaușescu, care se grozăvea că reușise să plătească datoriile foamei și frigului făcute pentru nimic.

În clipa de față, am senzația că pe scena politică a României se dă o ultimă luptă, că asist la o încleștare de tip Skanderbeg. De o parte, un președinte care a ieșit în public și, într-un acces de sincerism disperat, a declarat, într-o întâlnire cu Confederația Patronală „Concordia”, că statul român, așa cum arată, nu mai e capabil să găsească soluții de guvernare, în special în plan economic, recunoscând că „mediul privat a dus în spate statul «în ciuda statului»”.

„Ne-ar permite să ne regăsim speranța”

Un aparat de stat ar trebui să genereze idei, soluții, iar apoi să le transforme în decizii concrete. Dar la noi, în acest moment, ne-a fost dat să auzim de la vârful statului că nu există acest aparat de stat. Și, adresându-se mediului de afaceri privat, președintele a spus : „Vă rugăm, acolo unde se poate, să-l supliniți! Încurajez mediul privat să intre în domenii în care nu ar trebui să intre”.

Nu cred că există un echivalent al sincerității acestui discurs undeva în istoria țării noastre. Un cuplu puternic cu prim-ministrul Bolojan, epolat de un vice-premier de frumusețea umană a Oanei Gheorghiu sau de miniștri puși pe treabă, hotărâți și onești – primul nume care îmi vine în minte e cel al doamnei Diana Buzoianu – ne-ar permite să ne regăsim speranța.

În vreme ce, în paralel cu aceștia, pe scena politică asistăm la spectacolul colcăielii unui partid înghesuit într-o sală de congres, în care se amestecă, trufași, bine dispuși și fără probleme de conștiință, cercetați penali, pușcăriași, falsificatori de diplome și nulități intelectuale.

„Fără exercițiul terapeutic al ieșirii din uitare, nu ne vom reveni din starea comatoasă”

Sunt tot mai convins că, fără să ne înfruntăm trecutul și fără exercițiul terapeutic al ieșirii din uitare și al rememorării, nu ne vom reveni la viață din starea comatoasă în care ne aflăm.

Dacă vom compara instituțiile publice ale României, statul simplu spus, cu un corp aflat în sindromul de insuficiență multiplă de organe – ceea ce-nseamnă că rând pe rând plămânii, inima, rinichii, aparatul digestiv, creierul în final, intră în insuficiență funcțională – vom înțelege mai bine starea în care ne aflăm. Septicemia este plimbarea liberă a microbilor în tot corpul. Cu ei în trupul nostru colectiv nu vom ieși de pe drumul continuității Răului pe care mergem de 35 de ani. Vom dispărea ca popor sau vom îngroșa rândurile diasporei. Dar noi, spre deosebire de „poporul ales”, care a creat marea diasporă a lumii rezistând în istorie grație Cărții, nu vom avea în bejenie o Carte a spiritualității pe care s-o luăm cu noi să ne slujească de templu.

„Ne poate oricând răni din nou”

De aceea, până când Providența, pentru unii, zeița Norocului, pentru alții – pe care, scârbit de clasa noastră politică, o invoca P.P. Carp, („România are atâta noroc încât nu mai are nevoie de oameni politici”) –  nu se vor îndura iarăși de noi, eu voi rămâne alături de vorbele Alexandrei Furnea: „Pumnii arși ai sufletului meu rămân încleștați înaintea unei lumi care mă poate – și ne poate – oricând răni din nou”.

Și mă voi încrede în acel singur lucru sacru de care avem parte în lumea noastră: în puterea Cuvântului ca putere a adevărului, de vreme ce la început a fost Cuvântul și în el s-a odihnit Spiritul după lunga sa preumblare peste ape.

Fără cuvânt, spiritul ar rămâne în plutire, nu s-ar putea „întrupa”, nu s-ar putea articula în structurile concrete ale adevărului. Iar minciuna, care stă la  baza societății noastre de câteva decenii bune și pe care în lume s-a înălțat dintotdeauna Răul, e – în termeni teologici – supremul păcat împotriva Sfântului Duh.

Iar pentru mine e păcatul împotriva Spiritului, păcat definit, în termenii unui gânditor modern, ca „instalare a minciunii într-un cuvânt al adevărului” și ca prezentare a răului plănuit sau făcut conștient în hainele binelui.

Acest articol a fost publicat inițial pe platforma Contributors.ro