Mai bun ca „The House of Dynamite”. Singurul film-catastrofă care face din depresie cea mai neagră apocalipsă

 „The House of Dynamite”, intrat recent pe Netflix, mi-a adus aminte de „Melancholia” (2011) lui Lars von Trier, care a fost trecut pe lista filmelor apocaliptice, deși n-are treabă cu pericolul nuclear ori cu politica. Filmul compară planeta ucigașă cu depresia și înfățișează sfârșitul lumii ca pe un spectacol de o frumusețe cumplită.

Dacă regizoarea Kathryn Bigelow și scenaristul Noah Oppenheim au folosit procedeul narativ lansat de Akira Kurosawa în „Rashomon” (1950), prezentând același eveniment (ultimele 18 minute înainte de impact ale unei rachete nucleare necunoscute lansate spre SUA) din patru perspective diferite – și nearătând catastrofa, Lars von Trier face din apocalipsa lui existențială o grandioasă reprezentație care prefațează și închide filmul.

Planeta albastră numită Melancholia, despre care se știe că va trece pe lângă Pământ, nu interesează invitații adunați într-un luxos castel pentru a-i sărbători pe Justine (Kirsten Dunst) și Michael (Alexander Skarsgård), care tocmai și-au unit destinele. 

Dar traiectoria calculată inițial e greșită. Planeta vine spre Pământ și e din ce în ce mai mare. 

Justine știe că vine spre ei

Ea suferă de ceea ce odinioară se numea melancolie – adică de depresie, cea mai răspândită tulburare psihică a zilelor noastre. Poate și de hipersenzitivitate, căci i se aplică ceea ce Elisabeta, împărăteasa Austriei (Sissi) spunea în filmul biografic al lui Marie Kreutzer, „Corset” (2022): „Nu am nimic de care să mă agăț în afară de mine, iar asta îmi cere uneori un efort incredibil”.

Justine face eforturi să fie normală (probabil a tot auzit refrenul: „Ceva e în neregulă cu tine”), dar este prea lucidă. Asta e, în fond, depresia: să știi că, la scară planetară, totul e neînsemnat. 

Toate lucrurile de care ne agățăm – familia, meseria, iubirea, banii, hobby-urile, trecutul, cauzele înalte, viciile – toate încearcă să ne devieze atenția de la adevărul suprem că totul e perisabil. Toate sunt iluzii.

„Nimic nu contează: descoperire excepțională, și de care nimeni n-a știut să profite”, scria Emil Cioran în „Demiurgul cel rău”, iar Justine îi spune surorii ei adaptabile, Claire (Charlotte Gainsbourg): „Suntem singuri. Viața există doar pe Pământ, și nu pentru mult timp”. 

Interesant că apropierea planetei o echilibrează pe Justine. Pe ceilalți îi aruncă în disperare. 

Cine trăiește nenorocirile în avans e lucid în situații-limită

Anxioșii se epuizează rumegând toate scenariile negative posibile, iar dacă o catastrofă se întâmplă pe bune, îi prinde cu rezervoarele goale. Nu se pot consuma mai mult.

Altfel, știind că e totul e implacabil, nimic nu-i mai sperie. Nu degeaba Justine îi spune lui Claire: „Dacă crezi că mi-e frică de o planetă, chiar ești proastă.” Dar nu e nicio plăcere să te consumi ante factum, e agonizant chiar.  

(Pont: Istorioara cu drobul de sare din povestirea lui Creangă „Prostia omenească” îi poate stimula simțul ridicolului cui are dificultăți în a-și ține anxietatea în frâu.)

Nu întâmplător, Justine și Claire provin dintr-o familie disfuncțională cu o mamă dominatoare (Charlotte Rampling) și un tată absent (John Hurt). Prima parte a filmului e dedicată petrecerii de după nuntă – un fiasco, pentru că nimeni nu poate să nu fie el însuși prea mult timp. Măștile cad pe rând. 

Mama e agresivă, Claire e pe control, înstăritul soț al lui Claire (Kiefer Sutherland) e pasiv agresiv, doar mirele e plicticos de normal. Terifiată de apropierea planetei, Justine nu găsește înțelegere la niciunul dintre ei.

Toți îi spun că trebuie să fie fericită

În partea a doua a filmului, câteva zile mai târziu, depresia lui Justine s-a accentuat (nu mai iese din casă, nu se mai spală șamd). Nu pentru că mariajul i s-a destrămat, ci pentru că asta e boala. Dar apropierea implacabilă a planetei o face să devină cumva normală și aproape senină, pentru că știe că nu poate schimba nimic.

Sora ei vrea să controleze și sfârșitul lumii. După ce îi organizase lui Justine nunta, când află că Melancholia va înghiți Pământul, Claire își schițează în cap scenariul cel mai drăguț pentru a întâmpina apocalipsa ca pe un foc de artificii: bând un pahar de vin pe terasă, împreună cu sora ei.

Sfârșitul care face loc pentru altceva

Puțin forțat (dar nu atât de forțat dacă ne gândim la nevoia de control a lui Claire), „Melancholia” se poate referi în abstract și la distrugerea necesară pentru a reclădi altceva. La o schimbare de paradigmă personală.

„Noaptea neagră a sufletului”, de care vorbea Sfântul Ioan al Crucii referindu-se la deconectarea de Dumnezeu și la sentimentul de pustiire ori dezesperare, poate fi o etapă apocaliptică deoarece toate structurile dispar lăsându-te fără niciun punct de sprijin. Dar dezastrul e doar începutul a ceva mai bun, care are nevoie de teren liber. 

Când lași viața să curgă sub tine

Iar dintre lucrurile la care trebuie renunțat, nevoia de control pune cele mai mari probleme.

Să realizezi că nu poți controla decât un mic procent din ce ți se întâmplă și că viața e o sumă de evenimente mai ales incontrolabile e ca și cum te-ai preda apocalipsei, dar asta duce la o altă filosofie a vieții. Și la o altă abordare a ei, primul efect fiind că stresul se diminuează când iei picioarele de pe pedale. 

Călugărul budist Thich Nhat Hanh spunea că gena depresiei se transmite genetic la toți oamenii, dar că se dezvoltă în anumite condiții de mediu. Că medicamentele sunt de ajutor, dar nu suficiente, și că ar trebui schimbat mediul pentru ca însănătoșirea să se producă. 

Lars von Trier n-a făcut un secret din faptul că a suferit de depresie și anxietate, și că avut fobii. La un moment dat a spus chiar că îi este frică de orice mai puțin să facă filme, și că multă vreme și-a tratat atacurile de panică cu alcool. 

Să recunoști că ai o problemă e primul pas spre vindecare. Al doilea e să-ți pui vulnerabilitatea la treabă – să faci filme, de pildă. Sau muzică, scris, tâmplărie – orice, dar nu ceva în care să fugi de ea.

De pildă, dacă ai agorafobie, nu stai în casă să pictezi, ci ieși în stradă și te expui la frică, să vezi că nu te omoară. La fel e cu teama de avioane sau de oameni (anxietate sau fobie socială).

Dacă ești depresiv, e bine să te vadă un psiholog sau un psihiatru, și să te însoțească o vreme. Unele lucruri nu le putem face singuri, asta nu înseamnă că nu suntem puternici.

Iar depresia se tratează. Kirsten Dunst a povestit când a ieșit filmul că și ea a trecut la un moment dat printr-o depresie, asta explică de ce a construit un personaj atât de autentic. 

Cum e percepută depresia de cel care o trăiește

Lars von Trier n-a mai făcut lungmetraj din 2018, de la „The House That Jack Built”. În televiziune n-a mai lucrat din 2022, când a scos a treia parte a serialului „The Kingdom”. În interviurile din 2018 spunea că nu mai are forța de altădată, iar la începutul acestui an s-a internat într-o instituție specializată pentru persoane cu Parkinson, boală pe care a dezvăluit-o public în 2022, la 66 de ani. 

Model al artistului care nu-și poate stăpâni demonii (și nici nu se străduiește), danezul a lăsat o trilogie despre depresie („Nyphomaniac”, „Melancholia”, „Antichrist”) unde a vorbit despre sine prin personaje feminine. A făcut-o magistral, deși actrițele lui s-au plâns despre cum s-a purtat cu ele. 

Von Trier ne-a arătat dimensiunile la care depresia e percepută de cel care o trăiește: un sfârșit de lume nu pentru că vine spre tine o planetă, ci pentru că ție ți-e greu să trăiești pe planeta ta.

În mai 2021, BBC a publicat pe site-ul său un articol intitulat, în traducere, „Este ‘Melancholia’ cel mai grozav film despre depresie făcut vreodată?”, pentru care a stat de vorbă cu două persoane diagnosticate cu depresie, care văzuseră filmul lui von Trier și în 2011, și mai târziu. 

Articolul pleacă de la premiza că lansarea filmului din 2011 a fost estompată de ieșirea în decor a lui von Trier, care a glumit atunci la Cannes spunând că îl compătimește puțin pe Hitler pentru sfârșitul lui, motiv pentru care a fost declarat persona non grata de festival, iar filmul n-a luat decât Premiul de interpretare feminină (pentru Kirsten Dunst). 

Zece ani mai târziu, „Melancholia” a devenit, susține BBC, „un fel de talisman pentru cei care au trăit o depresie, atât de viscerală e forța cu care o descrie. Și este atât de puternică pentru că [filmul] refuză să facă ceea ce tind adesea să facă cei confruntați cu boala psihică: să micșoreze suferința”. 

Ascunsă sub numele fictiv Julie, o jurnalistă care a văzut „Melancholia” în adolescență a fost șocată să constate, la revederea filmului, în 2019, că și ea se căsătorise între timp într-un castel și că avusese aceleași stări catatonice ca Justine care stătea în cadă fără nicio reacție. În astfel de stări când realitatea trece pe lângă tine și ai renunțat de mult să mai înțelegi ce ți se întâmplă, ai face orice să simți ceva, de aici impulsivitatea.

Celaltă persoană intervievată de BBC Culture a fost Jamie Graham, un jurnalist care a văzut prima dată filmul la Cannes, în miezul unei perioade depresive de trei-patru ani. I-a plăcut cel mai mult cum filmul intră abrupt în subiect, fără a încerca să explice cum a devenit eroina depresivă – pentru că realmente nu există vreo explicație. Poți să ai tot ce îți dorești și depresia să stea ca un nor deasupra ta, făcând ca nimic să nu mai conteze.

Graham a mai spus pentru BBC Culture că n-a mai văzut în niciun alt film o mai bună descriere a depresiei care nu te face doar să te simți la pământ din punct de vedere mental sau posomorât, dar îți afectează întreg corpul astfel încât abia te mai poți mișca. 

Depresia e ca o tragedie aviatică. Nu există o singură cauză

Graham a mai povestit cum mergea la birou și se simțea ca Justine, care povestea că e ca și cum ar încerca să meargă cu fâșii grele de lână prinse de picioare. „Șase mailuri la care trebuia să răspund păreau ceva insurmontabil. Când te simți bine, e simplu, răspunzi la mailuri în câteva minute. Dar ce simțeam era ‘șase emailuri, nu mă descurc, nu vreau decât să plec acasă’”.

În ciuda declarației lui von Trier despre așa-zisele sale simpatii naziste, teribilism care i-a stat ca o tinichea de coadă până în ziua de azi, „Melancholia” a contribuit la deschiderea, amplitudinea și acceptarea cu care societatea de azi tratează depresia. Prezența lui pe Netflix a făcut să ajungă la și mai multă lume, iar dacă nu toți cei care l-au văzut vor face măcar o depresie în viață, măcar vor deveni mai înțelegători cu cei care trec prin asta.

Depresia nu are legătură cu cât de bogat sau de sărac ești, cu cât de anturat sau de singur, și, uneori, nici n-are nevoie de un eveniment declanșator (deces, divorț etc). Poate să aibă legătură cu genele, cu chimia creierului, cu hormonii, cu evenimente stresante, cu singurătatea, cu o boală gravă etc. E mai degrabă ca o tragedie aviatică, unde nu există o singură cauză, ci o sumă de factori.

Nu oricine divorțează intră în depresie. Nu oricine face cancer face și depresie. În schimb, oricine poate trece printr-o depresie într-o viață. Important e să nu aștepți să treacă de la sine și să vezi ce poți face tu.

În primul rând să o identifici. 

Personal, dacă nu dădeam zilele trecute peste cuvintele lui Jamie Graham despre cele șase mailuri care i se păreau ceva insurmontabil, nu mi-aș fi dat seama că am o mică depresie. Nu bifez simptomele, am fost dintotdeauna o rezistentă. Dar am avut un an dificil și, în ultima vreme, uneori lucrurile mi se par foarte greu de făcut. Mi-e imposibil să explic, pur și simplu uneori totul e foarte greu, până și lucrurile simple, zilnice.

„Melancholia” m-a ajutat prin ricoșeu să-mi dau seama și să mă mobilizez, că n-am de gând s-o las așa, cu părul pe ea, cum se spune. Subconștientul ne ajută pe fiecare. Fiți atenți la ce vă spune intuiția, la ce filme vă vine să vă uitați, la ce prieteni vă vine să sunați. Poate au un mesaj pentru voi.