INTERVIU. Un profesor de istorie, uluit după ce în metroul din București a fost catalogat după haine: „Uite, așa arată un userist!” / „Pentru că aveam costum și cravată?”

Profesorului de istorie Andrei Avram i s-a întâmplat un episod despre care spune că l-a făcut să recalibreze ideea că ce se întâmplă pe internet rămâne pe internet. „A fost un șoc. Se tot spune despre boți și despre comentariile de pe rețelele sociale care amintesc aceleași discursuri. Dar acești oameni există, sunt aici”

• „E interesant din punct de vedere psihologic, istoric, cum se ajunge la un astfel de discurs, cum se ajunge la o astfel de viziune. Și eu sunt tot un om simplu. Doar în mintea dumneaei (n.r. persoana care l-a apostrofat în metrou) eram altfel.”, a spus Andrei Avram.
• „Fiind îmbrăcat diferit față de dumneaei, probabil m-a identificat ca fiind un userist”, și, fără să dramatizeze episodul, profesorul crede că toată întâmplarea spune ceva despre punctul în care am ajuns, ca societate. De aceea, spune Avram, a acceptat să-l  povestească într-un dialog cu HotNews. 
• Andrei Avram este profesor și doctor în istorie, autor al lucrărilor Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, Editura Universității din București, 2021 și Gânduri despre educație, Editura Tracus Arte, 2024.

HotNews: Domnule profesor, ați publicat un text pe Contributors despre cum ați fost etichetat drept „userist” în metrou. Când s-a întâmplat episodul?
Andrei Avram: Săptămâna trecută. Circul des pe ruta respectivă, cea cu Dristor, și țin să menționez că întâmplarea a fost o excepție. Cred însă că este important să subliniem de fiecare dată aceste derapaje, pentru că doar în felul acesta consider că putem preveni escaladarea și înmulțirea unor astfel de contexte nefavorabile.

Foarte pe scurt, era vorba de o doamnă, deloc agresivă fizic, ci agresivă verbal. Discuta despre tineri în general, care nu mai sunt ca pe vremuri, și despre cât de bine era înainte. Paradoxul face că fix lângă dumneaei erau niște tineri uimiți de ceea ce auzeau. Pe lângă asta, doamna avea și atacuri la adresa unor dușmani imaginari.

– Ce dușmani imaginari?
– Evrei, imigranți, homosexuali. Totul a culminat cu remarca către un coleg de discuție, când m-am ridicat să cobor din metrou: „Uite, așa arată un userist!”. Nu mi-a spus mie direct, dar probabil asta reprezenta un cumul al tuturor „defectelor” pe care le amintise în discuția pe care o purta cu cei de lângă ea. 

„I-am zis doamnei: Poate cred în același partid în care credeți și dumneavoastră. Ați luat în calcul asta?”

– Cum erați îmbrăcat, ce făceați de i-ați atras atenția? Mai bine spus, cum arată un „userist?”
– Nu eram îmbrăcat într-un mod care neapărat să atragă atenția, probabil doar că aveam costum și cravată, nimic aparte. Vestimentația mea nu denota o orientare politică în niciun caz. Paradoxul face că mai degrabă „useriștii” sunt atacați pentru alt tip vestimentar, în niciun caz pentru costum și cravată. Fiind îmbrăcat diferit față de dumneaei, probabil m-a identificat ca fiind un „userist”. 

– Doamna în cauză cum era îmbrăcată? Cum se îmbracă cineva care nu e „userist”?
– O vestimentație normală, să spunem casual. 

– Dumneavoastră cum ați reacționat la atitudinea doamnei?
– Prima dată am zis să nu iau în seamă, dar m-am gândit și am zis să intru puțin în mintea dumneaei. Am întrebat-o de unde și-a dat seama că sunt „userist”. Îmbrăcat așa pot avea orice orientare politică sau niciuna. I-am zis: „Poate cred în același partid în care credeți și dumneavoastră. Ați luat în calcul asta?”

Și atunci reacția unora dintre cei care erau cu ea a fost „Așa da!” S-au bucurat. Pe de altă parte, doamna a spus că cei îmbrăcați ca mine nu pot avea aceleași idealuri politice cu ei, că dacă ar fi așa, lumea s-a întors cu susul în jos. 

„Nu vreau să dramatizez, n-am fost atacat”

– Oamenii din metrou au avut vreo reacție?
– Nu a fost un conflict, a fost un schimb de replici tragi-comic mai degrabă. Adică am înțeles absurdul situației, n-a fost o chestiune de asalt, adică nu vreau să dramatizez, n-am fost atacat. E doar o chestiune care la prima vedere pare lipsită de relevanță, poate, dar eu cred că denotă anumite aspecte destul de relevante pentru epoca în care trăim. 

 „Totuși, oamenii aceștia sunt reali, sunt vii, sunt printre noi”

– Ați mai asistat la o scenă de acest tip?
– Eu merg des pe acel traseu și aceasta este o excepție. Nu discutăm despre o rinocerizare în metroul bucureștean. 

– Sunteți profesor de istorie. Episodul acesta v-a dus cu gândul la o perioadă anume din trecut?
– Prima dată m-am gândit, când am auzit discursul acesta, că oameni de tipul acesta chiar există, pentru că se tot spune despre boți și despre comentariile de pe rețelele sociale care sunt repetitive, care amintesc aceleași discursuri. 

A fost un șoc. Totuși, oamenii aceștia sunt reali, sunt vii, sunt printre noi, și propagă ură verbală împotriva unor oameni, unor tineri. Bineînțeles că și atunci și ulterior mi-au venit în minte aceste chestiuni referitoare la faptul că, în diferite epoci istorice, violența verbală, agresiunea verbală, a precedat întotdeauna violența fizică.

Și aici nu zic de un act de tip cauză-efect imediat, ci pur și simplu despre ani de zile în care pasivitatea, indiferența față de limbajul cotidian, degradarea acestuia, a făcut în cele din urmă posibilă, din păcate, pasivitatea față de violențele fizice, împotriva „useriștilor” altor epoci. 

Acest termen nu este un termen care să facă neapărat referire la partidul politic de pe scena românească. Din istorie știm că atunci când vrei să te raportezi la cineva pe care îl consideri diferit față de tine, eventual chiar un dușman al grupării din care consideri că faci parte, termenii pe care îi folosești sunt destul de incerți, nu acoperă o realitate socială, politică, ci pur și simplu sunt utilizați pentru a demoniza.

De la Revoluția Franceză, când „dușmanii poporului” trebuiau să fie eliminați, la perioada interbelică de peste tot în lume, cu Germania nazistă, dar și în România, când evreii erau „vinovați”. Exemplele ar putea continua cu venirea minerilor unde cei „vinovați” purtau ochelari, blugi și aveau barbă.

„Eu nu am vrut să atrag atenția asupra persoanei, ci asupra tipologiei umane”

– Cum ajunge un om să aibă o atitudine de genul acesta împotriva unei persoane pe care o identifică ca având altă opinie decât ea?
– Aici e un paradox, pentru că și eu sunt tot un om simplu. Discursul a fost de la un om simplu către un alt om simplu. Doar în mintea dumneai eram altfel. E interesant din punct de vedere psihologic, istoric, cum se ajunge la un astfel de discurs, cum se ajunge la o astfel de viziune. Totul depinde de contextul istoric. Cu siguranță discutăm despre diseminarea unor mesaje, repetarea unui mesaj, chiar dacă este un fake news, care contribuie la consolidarea unor stereotipuri și până la urmă la transformarea stereotipuri în adevăr pentru persoana respectivă.

Astfel de mesaje nu se adresează rațiunii. De multe ori, noi, cei din afară, trebuie să ne întrebăm cum s-a ajuns aici și cum am putea rezolva aceste lucruri. Bineînțeles că doamnei respective aș fi putut să îi spun că nu fac parte din niciun partid politic, nu am o simpatie pentru partidul pe care l-a amintit și că sunt, la rândul meu, un om simplu. Bineînțeles că nu m-ar fi crezut, pentru că în mintea dumneaei era o chestiune concretă că eu reprezint interesele cuiva, interese contrare dumneaei. 

Ca o paranteză, chipul dumneaei a dispărut din mintea mea. Eu nu am vrut să atrag atenția asupra persoanei în cauză, ci asupra tipologiei umane și a faptului că suntem în continuare predispuși la consecințe ale extremismului politic. Cred că este important să identificăm și să acționăm și să încercăm să limităm astfel de fenomene, atât cât poate fiecare dintre noi.

„Nu cred că suntem mai predispuși decât alții la astfel de atitudini”

– Putem spune că în România există o tradiție pentru astfel de atitudini între oamenii simpli?
– E foarte simplu să ne întoarcem la o paradigmă, din punctul meu de vedere, care nu și-a dovedit valabilitatea referitoare la psihologia popoarelor. Nu cred că suntem mai predispuși decât alții, decât alte popoare, la astfel de atitudini. Ține în schimb, dacă ne referim strict la ceea ce discutăm acum și la contextul actual, de politică recentă. Trebuie să subliniem că totuși în aceste chestiuni, nemulțumirile unor oameni, sunt reale. Nu trebuie să legitimăm astfel de atitudini, dar trebuie să privim și să ne întrebăm și de ce, cum s-a ajuns în felul acesta.

Cred că principalele cauze, indiferent de contextul istoric pe care îl abordăm sau despre care discutăm, sunt cauze ale epocilor respective. Istoria pare repetitivă, doar că este asemănătoare. Istoria nu se repetă, se aseamănă, dar cunoscând asemănările din istorie, dintre diferite epoci istorice, cred că putem să evităm anumite erori din trecut. 

Omul este atât de complex încât un singur răspuns nu cred că poate fi valabil. Faptul că unii oameni vorbesc despre alți oameni în felul acesta, că îi consideră vinovați, nu înseamnă neapărat că ar face pasul către violența fizică. Nu e obligatoriu să se întâmple aceasta, dar mulți nu conștientizează faptul că prin violența verbală se creează premisele violenței fizice și acest lucru este valabil și printre elevi. Bullying-ul verbal există și afectează.

„Da, iau în calcul să se mai întâmple astfel de chestiuni”

– Credeți că s-ar putea să vă mai întâlniți cu episoade similare ca cel din metrou?
– Nu neapărat în metrou, dar ca urmare a textelor pe care le scriu, da, se poate. Acesta nu este un lucru nou. Întotdeauna au existat astfel de interpretări. Întrebarea este câți oameni dintre cei care sunt temperați devin violenți din această perspectivă. 

Aici este interesant, pentru că astfel de atacuri au existat și vor exista întotdeauna, până la urmă fac parte din, nu știu dacă putem să spunem așa, underground-ul lingvistic al oricărei democrații.

Deci da, iau în calcul să se mai întâmple astfel de chestiuni, dar fără a dramatiza în momentul acesta. Lucrurile în același timp se pot îndrepta într-o direcție pe care nu o anticipăm.