INTERVIU. La 36 de ani de la împușcarea lui Nicolae Ceaușescu, valul nostalgic comunist e tot mai puternic. Cum arăta însă viața de zi cu zi a nomenclaturii comuniste, dincolo de propaganda de pe TikTok din aceste zile

Dincolo de miturile despre opulență și putere absolută, nomenclatura era o lume ierarhizată, controlată de Securitate și dominată de frica permanentă a căderii în dizgrație, spune profesoara Lavinia Betea, într-un interviu pentru Hotnews. Aceasta reconstituie mecanismele interne ale regimului Ceaușescu și explică cum trăiau cei mai puternici oameni din România anilor ’70-’80.

• Lavinia Betea este profesor universitar specializat în psihologie socială și politică. A fondat și a condus Laboratorul European „Serge Moscovici” de la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Printre cărțile ei se numără „Partea lor de adevăr”, „I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea” și „Ceaușescu și epoca sa”. Cel mai recent volum semnat este ediția a treia a cărții „Povești din cartierul Primăverii”.  

În decembrie 1989, oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale ieșeau în stradă împotriva unui regim dictatorial condus de Nicolae Ceaușescu. La 36 de ani de la fuga lui Ceaușescu, executarea acestuia și căderea unui regim politic declarat criminal de statul român, nostalgia după acele vremuri e tot mai mare, potrivit mai multor sondaje de opinie publicate în ultimele luni. Astfel, 55,8% dintre români consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, iar 66,2% cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România. 

În paralel, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a prezentat o analiză realizată asupra platformei TikTok, unde tinerii sunt expuși la campanii în care dictatorul Nicolae Ceaușescu și regimul lui este promovat. Din 2021 și până acum, campania analizată a atins 130 de milioane de vizualizări. 

Cercetările realizate de Lavinia Betea vin să contrazică această perspectivă nostalgic mistificată, a unui regim în care conducătorii statului duceau o viață fără privilegii, asemeni restului populației, adică opusul a ceea ce, o bună parte dintre români, cred acum despre actuala clasă politică.

Betea arată în cărțile sale că, de fapt, elita comunistă avea ca interes beneficiul propriu, nu bunăstarea populației. Nomenclaturiștii își creaseră o lume paralelă, cu rețele de aprovizionare proprii, încercând să se izoleze cât mai mult de oamenii simpli care se loveau zilnic de lipsuri din ce în ce mai mari, adică lipsă de căldură, mâncare, electricitate, lipsa posibilității de a circula în Occident etc.

O zi din viața unui nomenclaturist

HotNews: Cum arăta, concret, viața de zi cu zi a unui nomenclaturist? Dacă ar fi să o comparați cu viața unui român obișnuit din anii ’70-’80, care sunt diferențele esențiale?

Lavinia Betea: Să precizăm de la început. După cutumele sovietice, nomenklaturistul era activistul de partid care deținea o funcție a cărei nominalizare se făcea cu semnătura lui Stalin. La noi, a lui Gheorghiu-Dej, respectiv Ceaușescu. În „nomenklatura 1”  erau funcțiile de partid (componenți ai Comitetului Central și ale mecanismelor de conducere între congrese – Biroul Politic, respectiv Comitetul Politic Executiv și Secretariatul CC, iar în teritoriu, primii secretari și secretarii județeni). „Nomenklatura 2” erau funcțiile de stat (miniștri, directori de centrale și mari antreprize economice), de manageri ai unor mari instituții culturale, de învățământ și cercetare, reprezentanți ai uniunilor de creație, sportive etc.

Între unii și alții erau diferențe semnificative în principal datorită nivelului situării în ierarhia politică și a „fișei postului”. Puteai fi membru al CC, spre exemplu, în calitate de țăran cooperator într-un CAP etalon sau strungar fruntaș la Vagoane-Arad. Cu aprobarea lui Ceaușescu intrau și aceștia în componența CC. Între cotidianul unuia ca acesta și prim-secretarul de județ, sau între secretarul de județ și secretarul CC al PCR cu propaganda, să zicem, diferența era de la cer la pământ. Tuturor însă li se cerea a fi exemplu de „ardere” – „să facem totul”, repeta într-una Ceaușescu – în bifarea sarcinilor de plan impuse de lider. După 1974, când s-a promulgat „Codul eticii și echității socialiste”, li s-au impus și „comportamente exemplare în familie și societate”, supravegheate cu mai mare atenție de Securitate decât în cazul cetățenilor obișnuiți. 

În esență, un nomenklaturist de pe treapta inferioară nu se confrunta cu dificultățile de aprovizionare sau repartiție de locuință  „corespunzătoare”. Beneficia de „pile și relații” în oricare situație. Cu cât urcai treptele ierarhiei, „drepturile” creșteau.    

„Pe vremea lui Stalin era și mai rău”

– Care erau privilegiile reale ale nomenclaturii și cât de vizibile erau ele pentru restul populației? Vorbim mai degrabă de confort, de acces sau de putere simbolică?
– Complementar unei funcții în nucleul puterii (CPEx-ul) erau vila din Cartierul Primăverii sau dintr-o zonă apropiată, vilele de la Snagov, Neptun și Valea Prahovei. Accesul la policlinica și spitalul partidului,  aprovizionarea de către Gospodăria de partid. Când erau „eliberați” din funcție, pierdeau toate acestea.  Ușor de imaginat ce iad devenea viața „proscrisului” în reproșurile familiei deposedate de aceste privilegii, mai ales de credința că sunt „deasupra lumii”. Cât despre titular, pierderea cea mare consta în prăbușirea carierei, a „hybris”-ului – iluziilor puterii și împlinirii ambițiilor.  Pe vremea lui Stalin era și mai rău. Căderea din „paradisul puterii” însemna expedierea în închisoare, soldată în cazul lui Pătrășcanu (fost ministru al Justiției) și a lui Vasile Luca (fost ministru al Finanțelor) cu condamnări la moarte. După practica sovietică, condamnate erau și soțiile lor pentru „lipsă de vigilență” în a-și denunța soții. 

Populația își imagina mai mult decât percepea. Accesul în spațiile locative, pe străzile din Primăverii era interzis. Nu existau știri despre cotidianul conducătorilor, ci zvonuri. Mai mult sau mai puțin reale.

„Au acces la putere din pur carierism”

– Existau diferențe mari între nomenclaturiști? Cum se trăia la vârf, în jurul familiei Ceaușescu, față de nivelul doi sau trei al aparatului de partid?
– Diferențele depind și de personalitatea nomenklaturistului și de „credința în comunism”. Unii din prima generație de lideri, foști deținuți comuniști, trăiau modest. Mai tinerele soții și copiii lor au adoptat însă stilul de viață burghez. Deja generația a doua de lideri politici nu mai credea în ideologia pe care-o promovau public. Au acces la putere din pur carierism. Cei din jurul familiei Ceaușescu nu aveau viață comodă. Elena Ceaușescu, în calitate de șefă a cadrelor, se comporta ca soacra din poveste care se lăuda că are în ceafă un al treilea ochi iar acela nu doarme. Ajunsese să facă reproșuri unora și pentru că au pus niște kilograme în plus. Dimineață de dimineață, Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, îi raporta personal ce fac unii și alții.  

 „Nu trebuie decât să vizitezi vila lor din Primăverii ca să constați”

– Cum se raportau nomenclaturiștii la ideologia comunistă? O credeau, o mimau sau o foloseau strict ca instrument de putere?
– Cred că, exceptându-i pe cei doi Ceaușești, nu mai credea nimeni în comunism. Iar Ceaușeștii plănuiau să-i conducă pe cetățenii țării la o viață unde fiecare muncește la întreaga capacitate, în folosul comunității și al viitorului, dar consumul propriu și-l limitează la strictul necesar. Nu trebuie decât să vizitezi vila lor din Primăverii ca să constați că se ghidau, în raport cu cetățenii, după motto-ul popular: să faci ce zice popa, nu ce face el. 

– Frica era prezentă și în interiorul nomenclaturii? Trăiau acești oameni cu sentimentul că pot cădea oricând în dizgrație?
– Bineînțeles. Știau că sunt continuu supravegheați și că nu au dreptul să refuze aghiotantul, paznicul, bucătăreasa, menajera – toți selectați, instruiți și plasați de Securitate care raportau superiorilor acelei organizații despre ei.

– Ce știau, în mod real, nomenclaturiștii despre viața din afara României? Aveau acces la presă străină, la informații nefiltrate sau la contacte directe cu Occidentul?
– Sunt mai multe etape și în privința accesului la informații ale nomenklaturii. Pe vremea lui Dej erau informați cu chestiuni de politică internă și externă pe eșaloane, să zicem. Informațiile de nivelul unei plenare CC erau puțin peste nivelul a ce apărea în ziar. Membrii Biroului Politic primeau buletine speciale redactate pentru ei de Agerpres prin documentări din presa străină. Veneau apoi informații deosebite prin canalele diplomatice și ale Direcției de Informații Externe a Securității. După moartea lui Stalin, când liderii sovietici au fluturat lozinca unei conduceri colective, la București și în celelalte capitale din „bloc” s-a procedat oarecum la fel, la nivelul nucleului de decizie purtându-se discuții pe baza informațiilor primite și din exterior. 

Ceaușescu a restrâns accesul la informații al celorlalți pe măsura avansului în anii proprii și în cei de putere. În toți cei 24 de ani cât a fost lider, de la Armată și Securitate primea informații în plicuri ce-i erau destinate exclusiv lui. A restrâns accesul la informații externe al celorlalți mai ales în timpul reformelor lui Gorbaciov. Am găsit în arhive niște sinteze Agerpres destinate membrilor CPEx despre „perestroika” conținând exclusiv citate din cuvântările publice ale lui Gorbaciov, fără comentarii. Cele selectate conțineau mesaje liniștitoare în privința continuității regimului politic și menținerii puterii de către comuniști. 

La posturile de radio străine ceilalți nu ascultau de teamă că vor fi raportați de aghiotanți și personalul de la domiciliul lor. Posturile de radio străine care transmiteau în limba română erau monitorizate de Securitate care redactau sinteze pe baza lor. Probabil că se raporta la nivelul primului secretar județean dacă se difuza un caz sau se făceau referințe la cineva sau ceva din zona respectivă. În ce-l privește pe Ceaușescu, consoarta lui a interzis apropiaților să-l „supere” cu vești proaste care i-ar crește glicemia și tensiunea.  

„În anii ’80, la recepțiile date de Ceaușești nu se mai serveau nici produse de import”

– Cum arăta consumul în lumea nomenclaturii? Ce mâncau, cum se aprovizionau și ce lucruri erau imposibil de obținut pentru restul populației, dar normale pentru ei? Ce locuri sau localuri frecventau ei?
– Este un stereotip blamabil prin persistența lui că fenomenul puterii relaționează direct cu cantitatea și calitatea mâncării sau băuturii. Poate că provine de la descrierile unor ospețe ale patricienilor romani cu tocană de limbi de păun și cupe de vin cu praf de perle în ele. Ori poate tocmai de la caricaturile presei comuniste din anii ’50 când „chiaburii” și „burghejii” erau desenați cu burți revărsate și fețe de killeri. Hitler, spre exemplu, era vegetarian, nu bea, nu fuma. 

Puterea este supremul lor consum. De vreme ce ideologia comunistă impunea modestie, nu puteau afișa nici ținute extravagante, nici petreceri opulente. Elena Ceaușescu, spre exemplu, avea un tezaur de bijuterii și de blănuri. Nu le purta în țară, ci în străinătate, dar nu în „țările frățești”. În anii ’80, la recepțiile date de Ceaușești nu se mai serveau nici produse de import. 

Cei de rang înalt se aprovizionau prin Gospodăria de Partid care avea ferme și cantine și la nivel județean. Cei din eșaloanele secunde prin casele de comenzi la care, declarativ, putea oricine comanda. Numai că de la capătul celălalt al firului nu se răspundea decât numerelor de telefon aprobate.  Exista un „bufet de incintă” în sediul puterii județene și un hotel al partidului cu cantină  în fiecare municipiu reședință de județ. Cu acces restricționat, dar cu meniu fix. Cantina partidului din Arad era un local cu „împinge tava” unde găseai cam aceleași feluri ca în localul cu aceleași practici de pe bulevardul principal. La calitate superioară, gătite de bucătari de elită însă și cu preț mai mic.

Populația „se descurca” prin „pile și relații”, pe bază de troc. Produsele de import – electronice, cafea, băuturi și țigări de marcă –  puteau fi procurate de nomenklatură legal atunci când se puneau în vânzare unele confiscate la vamă. Și produsele de confecții, mobilier, destinate exportului care se ridicau direct din fabrici prin magazinele de incintă din zisele loturi sau bucăți refuzate.

Nu frecventau restaurante și localuri decât în „cadru organizat”. Revelionul „cu oamenii muncii” (evident, selecționați), spre exemplu. Pe de o parte, pentru a nu fi acostați de cetățeni cu reclamații sau diverse solicitări, pe de alta deoarece li se impunea o „viață exemplară”. 

Să vă dau un exemplu despre restricțiile impuse. Dacă un director de întreprindere sau un primar de comună avea o idilă, să zicem, cu secretara, putea fi (și de regulă era) reclamat la partid. Se verifica reclamația, era chemat, criticat și i se cerea să pună punct idilei, să-și vadă de soție și copii. Dacă refuza sau „abaterea” lui devenise prea publică, era „eliberat” din funcție. După promulgarea acelui „Cod al eticii și echității socialiste” (1974), exceptându-l pe Nicu Ceaușescu și pe fosta lui soție Poliana Cristescu, nu erau promovați în funcții activiști necăsătoriți iar divorțul însemna și despărțirea de funcție.  

– Existau momente în care nomenclaturiștii intrau în contact direct cu lipsurile populației? Reacționau în vreun fel când vedeau cozile, frigul, raționalizarea?
– Existau cel puțin tipuri de situații financiare și de plan la nivelul conducerii comunei, orașului, județului, țării: situația reală a producției și cifrele de plan, respectiv  necesarul pentru aprovizionarea populației. Știau cu toții. Dacă ar fi reacționat în alt fel decât le impuneau discursurile lui Ceaușescu, își pierdeau funcția. Nici cetățeanul obișnuit nu putea reacționa public în concordanță cu ce gândea și simțea deoarece intra sub incidența legii. Să nu uităm că discutăm despre o societate totalitară care penalizează orice „manifestare dușmănoasă”.  

 „Pattern-ul carieristului este același în oricare timp și oricare loc”

– După 1989, ce s-a întâmplat concret cu oamenii din nomenclatură? Ce tipare de adaptare ați observat: retragere, continuitate, reconversie în afaceri?
– Nomenklatura era alcătuită din oameni trecuți de jumătatea vieții. Cei de la vârf, membrii CPEx, au intrat în închisoare. Au fost și sinucideri acolo. Foști directori, activiști de tineret sau securiști de ultimă generație cu talent managerial s-au privatizat cu succes. Gineri și nepoți de foști lideri au fost preferați de firmele străine în deschiderea de francize datorită relațiilor de care dispuneau. 

Evenimentele din decembrie 1989 au fost un nesperat de fericit prilej pentru cei din eșaloanele secunde de a accede la privilegii de nevisat: au privatizat terenuri care aparținuseră armatei și antreprizelor de stat lansându-se în imobiliare, au falsificat acte pentru retrocedări, au fondat bănci private și regii autonome unde și-au acordat ce salarii, privilegii și beneficii au vrut și așa mai departe. Rețetele capitalismului fără capital inițial. Unii și-au trecut bunuri ale foștilor în proprietatea lor. Spre exemplu, casa unde a locuit fiica lui Dej, Lica Gheorghiu, construită și amenajată după gusturile ei, este acum proprietatea unui fost securist. Și încă o poveste, exemplară despre „schimbare”. A făcut lumea haz, aș zice, de dorința unei foste senatoare și ministră a Justiției de a călători spre lumea cealaltă cu preaiubita ei blană de șinșila. Blana aceea fusese la început un unicat în cercul nomenklaturii, cadoul adus soției sale de unul dintre potentați. Înainte ca însuși Ceaușescu să fi pus piciorul în vreo țară a Americii Latine. 

În fine, a avut și nevasta lui Ceaușescu o blană de șinșila, dar prima conta. A venit „Revoluția”, soțul îndrăgostit și culant a intrat în închisoare, iar soția a vândut, printre altele, și șinșila. Cui? Ea, soție de fost ministru, unei viitoare ministru! Morala? Pattern-ul carieristului este același în oricare timp și oricare loc.