Statul criminal în război cu propriul său popor în Iran. Dilema strategică a SUA care nu poate fi ignorată

Cum ar fi arătat Republica Socialistă România dacă visul de represiune al lui Nicolae Ceauşescu ar fi fost îndeplinit? Imaginile de acum din Iran sunt întruchiparea, după jumătate de veac, a aceleaşi ambiţii demonice de a lichida, prin teroare, elanul de libertate şi de demnitate al unei naţiuni. Cadavrele de pe străzi şi din spitale sunt semnul războiului pe care îl poartă teocraţia criminală de la Teheran cu naţiunea pe care o subjugă, scrie profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir, într-un articol de opinie publicat astăzi de HotNews.

Căci, de această dată, formulele elegante şi eufemismele nu mai pot ascunde realitatea documentabilă a ororii. În pofida izolăriii ermetice a Iranului, ceva din strigătul de disperare al celor executaţi cu sânge rece ajunge până la noi. Crimele din Iran nu mai pot fi socotite, ca în trecut, un accident de parcurs: ele sunt imaginea  barbariei pe  care se întemeiază totalitarismul islamist.

„Asemeni comunismului sau nazismului, islamismul din Iran nu se poate modera sau reforma”

Republica Islamică Iran, cea care a  declarat război împotriva naţiunii înseşi, nu este o dictatură oarecare, organizată în jurul unei vulgare vocaţii a puterii şi a jafului. Ea este o ideocraţie, iar la temelia ei se află un proiect despre om, lume şi societatea internaţională. Ideologia islamistă pe care o are în centrul ei nu poate admite nicio formă de compromis cu cei ce i se opun. Asemeni comunismului sau nazismului, islamismul din Iran nu se poate modera sau reforma. El poate fi doar înlăturat.

Victimele de acum din Iran sunt executate şi torturate pentru că ele au înţeles că demnitatea destinelor lor nu se poate împăca cu rigoarea de colonie penitenciară a teocraţiei. Victimele de acum, denunţate de asasinii lor de agenţi în slujba unor puteri străine, sunt lichidate de un sistem de opresiune consolidat peste decenii: totalitarismul este o arhitectură a  fricii, iar  morţii de pe străzile din Iran sunt manifestarea  terifiantă a acestei frici.

De la  protectorii săi chinezi, Iranul a deprins lecţia mobilizării tehnologiei în scopurile sale criminale: izolarea digitală de acum este visul noilor totalitarisme. Cortina care se lasă acum este menită să fie  pământul aruncat peste trupurile celor ucişi. Oroarea are nevoie de liniştea de mormânt a tăcerii electronice spre a se putea  desăvărşi.

„Inacţiunea nu face decât să întărească elanul criminal al regimului islamist” 

Dincolo de graniţele acestui stat în război cu propriul său popor se află o comunitate internaţională care, dincolo de apeluri la  abandonarea violenţei, nu pare hotărâtă să treacă linia simbolică a acţiunii. Statele Unite sunt confruntate cu o dilemă strategică care nu poate fi ignorată. Implicarea militară directă poate fi invocată de regim spre a escalada conflictul, în vreme ce inacţiunea nu face decât să întărească elanul criminal al regimului islamist.

Slăbită de campania purtată de Israel şi de atacurile americane împotriva infrastructurii sale nucleare, tirania teocratică deţine resursele şi voinţa de a se menţine, încă, la putere. Pedagogia criminală de acum este chemată să restabilească frica, ca temei al supunerii.

Războiul purtat împotriva naţiunii iraniene este punctul  culminant al istoriei unui regim al crimei şi al opresiunii. Ceea ce tirania  ridicată la 1979 poate dărui celor peste care stăpâneşte este doar moarte şi sclavie. Ordinea care domneşte în Iran este ordinea sângelui şi a terorii eliberate de orice inhibiţie morală.

Supravieţuirea islamismului înseamnă triumful acestei voinţe de exterminare colectivă. Parte din „axa răului”, solidară cu China comunistă şi cu Rusia, Republica Islamică Iran a ales să meargă, până la capăt, pe acest drum al violenţei de stat şi   nimic nu pare capabil să o oprească. Barbaria învinge demnitatea unei naţiuni. Iar cătuşele totalitare sunt intacte la Teheran.    

Articolul a apărut inițial în Contributors.ro.