Micile adevăruri nespuse din spatele fluturașului de salariu

În fiecare lună, 5,5 milioane de români primesc o bucățică de hârtie fizică sau digitală care le spune cine sunt: „asistat social”, „corporatist”, „angajat la stat”, „programator”, „chelner”, „profesoară suplinitoare”, „operator introducere date”. I se spune fluturaș de salariu. Dar probabil ar trebui să i se spună altfel: bilet de acces temporar într-o clasă socială.

În noiembrie 2025, câștigul salarial mediu net din România a fost de 5.615 lei, a anunțat Statistica.

A crescut față de anul trecut, iar pe hârtie suntem mai bine: un +4,2% înscris birocratic în tabelele Institutului Național de Statistică.

Dar din spatele acestui număr se aude bătaia de tobe a inflației. INS notează sec că indicele câștigului salarial real a fost de doar 94,9% în noiembrie 2025 față de noiembrie 2024. Tradus: după ce treci salariul prin prețuri, ai rămas cu mai puțin decât anul trecut.

Salariile au crescut. Puterea de cumpărare a scăzut. Dacă nici asta nu e schizofrenie economică, atunci ce este?

Salariul ca poveste politică: „Ți-am mărit venitul!”

Adevărul este că salariul mediu a devenit o poveste politică, nu un indicator social.

Nominal, România arată minunat: IT-ul trece de 12.931 lei net, editarea sare la 10.919 lei, iar la coadă stau hotelurile cu 3.403 lei și industria textilă cu 3.468 lei

Prin această prismă, România pare a fi o țară digitală, cosmopolită, cu edituri bogate și aplicații care curg mai ceva ca în Silicon Valley.

Dar în realitate, câștigul salarial real — singurul indicator care contează pentru frigiderul tău, pentru proprietarul care vine să-ți încaseze chiria sau pentru pompa din benzinărie, pentru toate acestea salariul spune că viața costă mai mult decât salariul tău poate acoperi.

Și atunci apare întrebarea pe care aproape nimeni nu o pune: Cine rezolvă conflictul dintre creșterea salariilor nominale și scăderea salariilor reale?

Guvernul nu.
Patronatele nu.
Sindicatele, doar parțial.
De fapt, îl rezolvă fiecare român, individual, prin compromisurile pe care nu le vede nimeni.

Inventarul compromisurilor (neoficiale, dar reale)

În România anului 2026, clasa de mijloc nu se măsoară în cifre, ci în renunțări: renunțări la vacanțe, renunțări la o friptură dintr-o bucată frumoasă de carne, poate la tratamente stomatologice ca să îți rămână de meditații pentru copii.

INS nu publică niciun comunicat despre ele. Dar sunt acolo, între paranteze, după ultimul rând din fluturaș.

Uită-te la salariu ca timp din viața ta, nu neapărat ca bani

Acesta este elementul care lipsește aproape complet din conversația publică: Salariul este timpul de viață pe care îl schimbăm pe bani.

Dacă prețurile cresc mai repede decât salariile, înseamnă că o oră de viață muncită valorează mai puțin în realitate decât în teorie.

Și aici intră în scenă o întrebare încă ne-pusă: Cât timp de viață ne-a furat inflația în 2025?

INS ne dă cifrele în tabele. Dar economia reală ne dă răspunsul:

În IT, o oră a câștigat valoare.

În HoReCa, o oră a pierdut-o.

În sectorul bugetar, o oră a rămas suspendată între compensații și austeritate.

În fabrici, o oră depinde de comenzile externe.

Dincolo de nivelul salariilor, INS ne livrează o geografie a timpului de viață în România. De ce contează acest unghi?

Pentru că în 2030, România va fi o societate împărțită nu doar între „cei cu salarii mari” și „cei cu salarii mici”, ci între cei cărora timpul le produce valoare și cei cărora timpul le este devalorizat sistematic.

Aceasta este definiția modernă a inegalității, iar România se pregătește să intre în ea cu ochii închiși.

Într-un univers în care salariile reale scad, dar PIB-ul crește, nu vom mai fi întrebați „în ce domeniu lucrezi?”, ci:

Cât valorează o oră din viața ta pe piața muncii din România?

Pentru că, în cele din urmă, prosperitatea nu se măsoară în bani, ci în timp câștigat — timp pentru copii, timp pentru sănătate, timp fără anxietate financiară.