„Toată țara e în șah în fața unei minorități zgomotoase care strigă «Noi suntem poporul» – avertismentul a doi istorici români care au scris ceva care nu e de văzut noaptea

Nu ne mai putem comporta „de parcă patriotismul apare prin spori. Spontan”. Avem nevoie de „un discurs coerent şi consecvent” despre cine suntem ca popor. Acestea sunt doar două dintre ideile istoricilor Alina şi Şerban-Liviu Pavelescu. Ei vorbesc, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre ce a adus „retragerea statului” din manualele de istorie.

• „Noi n-am reuşit să înlocuim modelul comunist cu altceva. Trebuie să-l educi pe cetăţean să aibă sentimentul apartenenţei, al datoriei, al comunităţii. Retragerea statului, atât de brutală, având în vedere rolul omnipotent pe care-l avusese înainte de ’89, a lăsat spaţiu celor care strigă cel mai tare”.

Alina Pavelescu este istoric și arhivist, iar Șerban-Liviu Pavelescu este cercetător în istorie politică și militară.

Volumul „Istoria orbilor”, publicat recent de cei doi autori la editura Humanitas, este încercarea de a scoate perioada interbelică și Al Doilea Război Mondial din clișeele ideologice. E o reconstituire din interiorul epocii, din vocea celor care au trăit-o, din jurnale, memorii, ziare și documente de arhivă. 

Puși în fața a ceea ce nu li s-a predat la școală, mulți români au spus: „Noi n-am făcut asta!”

HotNews.ro: De ce credeţi că perioada interbelică şi războiul sunt atât de disputate astăzi?
Şerban-Liviu Pavelescu: Până în 1989, nu existau cinci ani întregi de participare a României la război. Aveam doar 9 luni. Atât s-a cercetat. Cu privire la ce se înâmplase înainte de 23 august, discursul era un fel de peltea, cu teme precum „lupta pentru pace”, „rolul conducător al Partidului Comunist”, „cum românii condamnă mârşava agresiune împotriva Uniunii Sovietice”. Discurs istoriografic nul, dar extrem de relevant din punct de vedere politic.

Pentru că structura istoriografiei româneşti din prezent s-a ţesut pe discursul autojustificator al Partidului Comunist. Al Doilea Război Mondial este una dintre cele mai delicate perioade, pentru că aici avem momentul 23 august 1944, un eveniment absolut crucial în ceea ce priveşte discursul autojustificator al partidului.

Aşa că, după 1989, când au apărut discuţiile despre participarea României la „soluţia finală” şi despre vinovăţia României, o mulţime de oameni s-au întrebat: „De unde şi până unde?”. Apoi, au zis „ăia erau legionari!”, ca şi când ar fi fost altceva decât cetăţeni români. 

Iar asta s-a întâmplat şi pentru că, din 1945 până în 1989, manifestările legionare au fost prezentate istoriografic şi discursiv ca un fel de excrescenţă, ceva exterior organismului societăţii româneşti.

După care au apărut discuţiile despre Transnistria, despre Odesa. „Noi n-am făcut asta!”, era răspunsul multora. De ce? Cei mai mulţi români iau legătură cu istoria doar din manualele de istorie. Iar tema era inexistentă în manuale!

„Vă sfătuiesc să nu fie noapte”

– Aţi scris în detaliu despre masacrul de la Odesa în volumul „Istoria orbilor”…
Şerban-Liviu Pavelescu: Dacă o s-ajungeţi la partea cu Odesa din volum, vă sfătuiesc să nu fie noapte. Am publicat inclusiv fotografii cu catacombe, cu Comandamentul (Comandamentul Militar Român din Odesa a fost aruncat în aer pe 22 octombrie 1941 de partizani sovietici, incident care a declanșat represalii severe în urma cărora aproximativ 20.000 de localnici, majoritatea evrei, au fost uciși de armata română, n.r.), cu cei executaţi.

Până acum, dezbaterea privind Odesa era în jurul cifrelor. În momentul în care vezi pozele – făcute de români – cu spânzuraţi, cu oameni care atârnă în piaţa de legume, lângă cetăţenii care au venit să-şi cumpere mere şi pere, poate înţelegi ce a însemnat cu adevărat masacrul de la Odesa.

Când îi vezi pe cei deportaţi din ghetourile din Basarabia şi Bucovina către Transnistria, la sfârşitul anului 1941. Sau pe cei care în iunie 1941 jefuiau prizonierii din trenurile morţii, efectiv îşi măsurau hainele să vadă dacă le vin, abia atunci înţelegi ce înseamnă această dimensiune. Că nu e o discuţie despre cifre. Un singur om dacă ar fi fost omorât ar fi fost de ajuns.

– Şi cum au fost ascunse lucrurile acestea în istoriografia comunistă?
Şerban-Liviu Pavelescu: Vă dau un exemplu concret. Un fost coleg, care lucrase în comunism la Institutul de Studii Social Politice şi Istorice de pe lângă Comitetul Central al PCR, mi-a povestit că existau comisii speciale interstatale, cu cercetători şi istorici, în care se discuta discursul din manuale. Ce spuneau unii despre ceilalţi.

El participase la două comisii, una cu Israel şi una cu URSS. Mi-a povestit că se negocia punct cu punct: noi spunem asta, voi spuneţi asta. Aşadar, discursul era dirijat până la negocieri interstatale! 

Într-un astfel de discurs nu puteai vorbi despre Odesa, despre Transnistria. Pentru că trebuia să explici, înainte, de ce a intrat România în război, deci să ajungi la 23 august 1939 (pactul Ribbentrop-Molotov, n.r.), la nota ultimativă din iunie 1940 (ultimatumul sovietic privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, n.r.). Or, asta era inacceptabil!

Un moment în care legionarii au înlemnit: Agnia Bogoslava deschide uşa şi e goală puşcă

În astfel de condiţii, publicul larg habar n-avea! Or, gândiţi-vă câte nuanţe, câte zone gri sunt, cu adevărat, în acea vreme. Vă dau un exemplu din rebeliunea Legionară: se împuşcă Armata cu Mişcarea Legionară, mor oameni pe stradă, ard case, iar pe George Călinescu îl înnebunea ideea că s-ar putea să-şi piardă manuscrisul Istoriei Literaturii Române. Absurdul era peste tot. 

Agnia Bogoslava (actriţă evreică, n.r.) deschide goală puşcă uşa legionarilor veniţi s-o împuşte, iar ăia se fâstâcesc, pentru că nu văzuseră o femeie frumoasă goală, şi pleacă: „Mă scuzaţi, domniţă!”. 

Ion Barbu încearcă să-şi inventeze un cuib legionar din care ar fi făcut parte, după care merge la fel de bine cu Ion Antonescu, iar apoi se apropie de comunişti. Întregul tablou era cumplit şi extrem de complex!

„Tentația interzisului”

În plus, a mai contribuit un lucru foarte important: tentaţia „interzisului”. După 1989, foarte mulţi dintre noi am adoptat ideea maniheistă că tot ce-a fost interzis de comunişti e sigur bun, că, altfel, nu ar fi interzis. Or, ăsta e acelaşi tip de recuperare care a marcat în întregime regimul comunist. Şi tot acest amestec a creat o opinie publică nepregătită pentru adevăr.

Abuzurile comuniștilor când „pentru uşurinţa condamnării, se punea eticheta de legionar”

– Aşa au apărut poveştile despre „Sfinţii Închisorilor”? Sunt câţiva legionari cunoscuţi printre ei.
Şerban-Liviu Pavelescu: Pe de o parte, acolo e mantia anticomunismului, care-i lustruieşte pe toţi şi scuză orice. Pe de altă parte, trebuie luată în considerare banalizarea acuzației comuniste de apartenență la Mișcarea Legionară.

Comuniştii au făcut o mulțime de abuzuri utilizând această apartenență la o mișcare considerată malefică şi au inclus aici o mulţime de atitudini sau de personaje anticomuniste, care nu aveau neapărat legătură cu Mişcarea. Pentru uşurinţa condamnării, se punea eticheta de legionar.

La un târg de carte din anii ’90, „un sfert din producţia de carte era legionară”

– Cum au continuat ideile legionare?
Şerban-Liviu Pavelescu: Să nu uităm propaganda pro-legionară care supravieţuieşte toată perioada comunistă în diaspora. Există inclusiv curente interne, alimentate de oameni care au trecut prin malaxorul represiunii, care şi-au păstrat convingerile extremiste.

Toate acestea, după 1989, au profitat de starea de incertitudine, de lipsa de repere morale, s-au insinuat în conştiinţa publică ameţită. Gândiţi-vă că societatea trecea de la un set de valori la altul: ce era negru devenea alb, iar ce era alb – negru.

Îmi aduc aminte de primele târguri de carte din Bucureşti, organizate la Teatrul Naţional, unde un sfert din toată producția de carte era legionară. Acolo am avut acces pentru prima oară la „Pentru legionari”, la „Cărticica şefului de cuib” (cărţi al căror autor este Corneliu Zelea Codreanu, n.r.).

Apoi, ajungem la „Sfinţii închisorilor”, când discursul cu privire la legionari în comunism a evoluat la „vai, amărâţii, au murit, au fost puşi pe cruce, reeducaţi”. Da! Regimul comunist a fost nenorocit cu ei. Dar asta nu scuză ce erau ei. Faptul că au suferit este incontestabil, dar asta nu face mai valid punctul lor de vedere. Şi aşa au început să fie recuperaţi oameni al căror anticomunism provenea, de fapt, din convingeri de extremă dreapta, antisemite şi xenofobe.

Rolul lui Eugen Barbu și al lui Corneliu Vadim Tudor

– Cum au fost recuperaţi?
Alina Pavelescu: Cred că povestea a început chiar mai devreme, la începutul anilor ’80, când naţionalismul cu care comuniştii încearcau să se justifice a început cumva să se autonomizeze de sub controlul Partidului Comunist.

În anii ’80 existau în Securitate două grupuri. Pe de o parte, cei care susţineau revista „Săptămâna” (editată de antisemitul Eugen Barbu, n.r.) şi care gravitau în jurul lui Iosif Constantin Drăgan şi al revistei „Noi Tracii” (editată de I.C. Drăgan la Milano, n.r.) și care, în mod evident, recuperează un filon legionar. 

Eu sunt convinsă că oamenii aceia au făcut prozeliţi. În anii ’80, au fost marginalizaţi, după un scandal mare între Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu şi Moses Rosen, când primii doi avuseseră nişte ieşiri antisemite deschise.

De cealaltă parte, erau cei de părerea faimosului Gogu Rădulescu, că atât de departe nu se poate merge cu recuperarea naţionalismului, pentru că e nesănătos.

Cine a fost Radu Lecca 

După 1989, toate aceste frâne au dispărut. Dar oamenii ca atare au rămas la fel de convinşi. Germenii erau acolo. Astfel, după 1989, ei au înfiinţat edituri, au publicat cărţi, au promovat autori. E cazul lui Dan Zamfirescu (ideolog al protocronismului, n.r.) , care a înființat editura „Roza Vânturilor” și a publicat pentru prima dată volumul omonim al lui Nae Ionescu. Acolo s-au publicat şi memoriile lui Radu Lecca (șeful unui departament în guvernul Antonescu, însărcinat cu rezolvarea „problemei evreiești”).

Radu Lecca a colaborat cu asistentul ambasadorului german, Gustav Richter, la elaborarea „Soluției finale în România”, n.r.). Era mai mult decât recuperarea unor intelectuali precum Eliade şi Cioran. Era pur şi simplu o propagandă legionară. Eu cred că nu trebuie să minimalizăm aceste acţiuni.

„Acesta e rezultatul abandonului de către stat al rolul său în educaţie”

– De ce n-au fost ele discutate?
Şerban-Liviu Pavelescu: Pentru că nimeni n-a reuşit vreodată, după 1989, în discursul public, în manualele de istorie, printre universitari, să separe grâul de neghină. 

În numele eradicării naţional-comunismului, necesară de altfel, au scos din manuale tot şi nu au pus nimic în loc. Nu cred c-ar trebui să ne mire, deci, că ideile astea s-au perpetuat până acum, că avem o nouă generaţie care crede în ele.

Alina Pavelescu: Eu am învăţat pentru Bacalaureat după un manual scris înainte de război de P.P. Panaitescu (istoric şi filolog, director al ziarului Cuvântul al Mișcării Legionare, n.r.) – acela era manualul oficial de istorie în primii ani de după 1989. 

El era foarte bine scris, nu avea influenţe ideologice stridente şi avea un limbaj atrăgător. Dar ăsta e un paradox: am făcut parte din acea generaţie care s-a format într-un dispreţ total faţă de orice putea fi văzut drept „discurs patriotic”, în schimb am învățat istoria României după manualul unui autor naționalist-extremist.

În anii ’90, în mod automat, când cineva îţi spunea că istoria trebuie să fie un instrument de educare a maselor, îl auzeai pe Ceauşescu, ţi se părea o formă de comunism. Nimeni nu lua atunci în serios conceptul de istorie publică. 

Realitatea e că o comunitate de orice fel, naţională sau nu, trebuie să se construiască pe nişte baze, cu nişte markeri identitari comuni. Identitatea se formează şi prin educaţie. Iar noi n-am reuşit să înlocuim modelul comunist cu altceva. Am trăim ca nişte atomi zeci de ani, iar ce vedem acum este rezultatul monstruos al acestei atomizări.

Patriotismul nu apare prin spori

Şerban-Liviu Pavelescu: E rezultatul abandonului de către stat al rolului său în educaţie. Nimeni n-a înţeles importanţa unui discurs coerent şi consecvent. De parcă patriotismul apare prin spori. Spontan.

Or, trebuie să-l educi pe cetăţean să aibă sentimentul apartenenţei, al datoriei, al comunităţii. Retragerea statului, atât de brutală, având în vedere rolul omnipotent pe care-l avusese înainte de ’89, a lăsat spaţiu celor care strigă cel mai tare. 

Unul dintre strigătele pe care le-am auzit cel mai des este: „Nu vă fie frică, suntem mulţi!”, „Noi suntem poporul”. E acelaşi tip de comportament, de prezenţă în societate pe care l-am mai văzut. 

Ce se întâmplă acum e acelaşi lucru ca-n anii ’39-’40: o minoritate zgomotoasă, violentă, a pus în şah ţara. Iar ei au coagulat şi oameni din masa de nehotărâţi.