„Nu de moarte îmi era frică. Ci că aș lipsi din viața copilului”. Povestea Loredanei, diagnosticată cu cancer la 33 de ani

Diagnosticată cu cancer de sân, Loredana (34 de ani) a trecut prin chimioterapie, mastectomie, menopauză indusă. Luptă acum cu frica de recidivă, încercând în același timp să rămână un părinte stabil pentru copilul ei. O poveste despre impactul bolii asupra vieții de familie și despre rolul sprijinului psihologic într-o realitate care se schimbă radical.

„Unde sunteți? Vă rog să vă așezați!”

Telefonul a sunat într-o seară obișnuită de joi. Loredana pregătea cina, iar copilul se uita la desene, când medicul i-a spus să se așeze. „Îmi pare rău, dar s-au găsit trei tumori la un sân. Va trebui să faceți chimioterapie, iar la final, mastectomie”, își amintește Loredana. Avea atunci 33 de ani și locuia de 12 ani în Germania, unde își construise viața și familia. Era și mama unui băiețel, Lukas, de doar trei ani.

Prima reacție a fost neașteptată. „Am început sa zâmbesc. Nu știu de ce. Abia după ceva timp am realizat că e rău. Nu mi-a fost frică de moarte, ci mai mult de cum am să arăt”. A înțeles repede că diagnosticul nu este doar un cuvânt medical. E o linie de demarcație care îi va împărți viața între „înainte” și „după”. Iar gândul care a lovit cu adevărat nu a fost despre ea. „Am simțit frică profundă și neputință când mă imaginam pe mine absentă din viața copilului meu”.

Al doilea telefon. Când diagnosticul a devenit amenințare

Diagnosticul a fost primul șoc. Investigațiile au urmat rapid, cu analize și așteptări care au lăsat puțin loc pentru liniște.

Adevărata panică a venit însă câteva zile mai târziu, după un alt apel de la medic. Era pe stradă, cu copilul de mână. „M-a sunat și mi-a spus că îi pare rău, dar la CT se vede ceva în spate, la gât, pe coloană, și din păcate nu se mai tratează, dar pot să trăiesc o perioadă bună cu medicamente… Am spus că am să sun înapoi, când vine soțul, și am închis.”

A reușit să rămână calmă doar cât a durat apelul. Apoi, instinctul de mamă a preluat controlul. „Din fericire, eram în apropiere de casa surorii mele, l-am lăsat pe cel mic la ea și eu am plecat să plâng și să îmi accept destinul”.

În zilele care au urmat, frica nu a mai venit în valuri. A rămas constantă. Chiar și așa, gândul care revenea cel mai des nu era despre ce i se putea întâmpla ei, ci despre copilul pe care trebuia să îl protejeze de o realitate pe care nici ea nu reușea încă să o înțeleagă pe deplin.

Citește continuarea articolului AICI.