INTERVIU: „Catane”, o comedie neagră, inspirată din fapte reale, despre sărăcie, moralitate și limitele statului. Regizoarea Ioana Mischie: „Ne confruntăm cu o criză majoră a sensului vieții”

Inspirat din fapte reale, „Catane” este o comedie despre un sat din munții Apuseni în care toți locuitorii se declară bolnavi pentru a supraviețui unui sistem rigid.  Regizoarea filmului, Ioana Mischie, a vorbit într-un interviu pentru publicul HotNews despre dreptate și limitele statului, despre cultura ca forță unificatoare, dar și despre cum umorul și speranța pot deveni acte radicale de curaj. „Ne confruntăm cu o etică a supraviețuirii precară în multiple arii rurale și urbane, pe care o putem depăși doar împreună, nu în izolare”, spune regizoarea.

• „Catane” este prima producție verde din România și a utilizat resurse, decoruri și obiecte conform unei metodologii inovatoare în industrie, menită să reducă amprenta de carbon și să promoveze practici sustenabile în cinematografie. 
• Filmul poate fi văzut în cinematografele din România până pe 19 februarie.

Pentru Ioana Mischie (37 ani), „Catane” este lungmetrajul ei de debut. Filmul este o coproducția România – Italia despre problemele și soluțiile locuitorilor unui sat uitat de lume, vizitat de o comisie desemnată să investigheze dosarele de acordare a ajutoarelor sociale. Filmat într-un cătun din Apuseni, timp de 19 zile, filmul îi are ca protagoniști pe Costel Cașcaval, Iulia Lumânare și Cristian Bota, trei inspectori care se deplasează în satul Catane, unde fiecare persoană a declarat că suferă de o dizabilitate. Modul în care sătenii păcălesc autoritățile și soluțiile creative la care apelează oferă privitorilor nu doar o situație comică, ci una care poate genera întrebări despre stat, comunități vulnerabile, moralitate și etică. 

Într-un decor superb, Mischie generează o poveste sensibilă și optimistă, plină de candoare, care pune în contrast frumusețea de pe ecrane, cu realitatea mai puțin roz de pe teren. „Ne confruntăm cu o criză majoră a sensului vieții. Filosofia care pune banii în centrul existenței poate că ar merita înlocuită cu o formă mult mai blândă și mai firească de esențialism care să prioritizeze empatia, umanitatea, continuitatea pe termen lung. Momentan încă gândim, trăim și acționăm competitiv, nu colaborativ”, spune regizoarea în interviul pentru HotNews.

Prima producție verde din România

„Catane” este prima producție verde din România și a utilizat resurse, decoruri și obiecte conform unei metodologii inovatoare în industrie, menită să reducă amprenta de carbon și să promoveze practici sustenabile în cinematografie. 

„În cazul nostru, am acordat grija sporită manierei de transport, cazare și hrană pentru echipa de 100 de oameni de pe teren și am căutat sa avem un proces creativ axat pe repurposing, în care un obiect sa fie refolosit creativ în film, astfel încât să nu trebuiască să construim de la zero toate decorurile”, a explicat regizoarea. 

Ioana menționează cum își propune să gândească o întreagă infrastructură verde pentru viitoare proiecte cinematografice, de la muzee sau magazine care să preia obiectele iconice din film, la sisteme care să preia hrana rămasă și să o distribuie mai departe. 

„Am filmat în Apuseni, în câteva comunități profund depopulate, ale căror sublime acoperișuri de paie arhaice sunt pe cale de dispariție. Ne propunem să revenim în aceste sate și să găsim soluții pentru a conserva acel colț de lume pe care îl considerăm sublim. O parte dintre încasări va fi direcționată către efortul de a conserva în acest an, măcar un acoperiș de paie al acelor case-tezaur”, subliniază ea. 

„În România, relația dintre individ și stat are nevoie de „terapie de cuplu”

– Într-o Românie în care inflația lovește cel mai tare oamenii săraci, mai putem vorbi despre alegeri morale sau vorbim, pur și simplu, despre supraviețuire?
– Ioana Mischie: Relația dintre individ și stat are nevoie mai mult ca oricând de „terapie de cuplu”. Satele în care am filmat sufereau acut de depopulare și nu sunt singulare. Și de aici derivă o colecție de întrebări: cum anume putem gândi o țesătură socială echitabilă, etică, morală de acum înainte? 

Ce poate oferi un stat și ce poate pretinde înapoi? Ce poate oferi un civil și ce poate pretinde înapoi? Ce anume putem construi împreună dacă avem idei total divergente? Am avut șansa să explorez sisteme sociale, artistice, filosofice de pe cinci continente prin intermediul atelierelor și festivalurilor care mi-au selectat lucrările. 

Deși nu există societăți perfecte, există o colecție de bune practici. Și cred mult că soluțiile există și nu sunt nici măcar dependente de resurse financiare întotdeauna. Multe schimbări încep cu o simplă atitudine, cu o simplă intenție, cu o simplă întrebare. 

În film avem, printre multe altele, o comunitate de ultimi Mohicani. Într-un sat predominant depopulat, cei rămași au găsit o soluție neortodoxă de a rezista în fața cerințelor interminabile ale unui sistem care nu le-a oferit nici masă, nici casă, nici sprijin moral. În schimb, le cere contribuții disproportionale. Nu este o soluție ideală, este doar forma lor de auto-protecție într-un sistem dezechilibrat. Profund condamnabilă într-un sistem capitalist, însă poate că echitabilă într-un sistem al reciprocității. 

– Nu prea mai aveam de-a face cu o clasă de mijloc. Simțiți că funcționăm într-o societate unde oamenii săraci sunt adesea priviți ca vinovați pentru situația lor (în contextul unui individualism și capitalism exagerat)? Credeți că cinema-ul și un film precum „Catane” poate să schimbe această perspectivă, sau măcar să ne dea de gândit?
– Cred că un film precum „Catane” este vital în contextul de față pentru că ne poate reapropia pe unii de alții și ne poate reaprinde dorința de a avea ritualuri sociale, culturale, filosofice colective. Filmul românesc merită să se bucure din nou de săli pline pentru că efectiv oferă substanță și forță vizionară. 

Citându-l pe carismaticul Bogdan Fărcaș: „Mulți își imaginează că filmul românesc nu se compară cu filmul străin. Așa este, este mai bun!” Și prin mai bun înțeleg mai relevant pentru comunitatea noastra. 

În cel mai pasiv caz ne poate da de gândit, iar în cel mai activ caz ne poate face să demarăm o schimbare activă în comunitatea noastră. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care clasele sociale nu se departajează în funcție de venit, ci în funcție de priceperea pe care o au. 

„Într-un oraș precum București, oamenii nu își dăruiesc nici măcar un zâmbet”

– Ce credeți că mai ține oamenii împreună astăzi, într-o societate dezbinată?
– Într-o societate fragmentată, cultura ne poate readuce împreună; această categorie adesea marginalizată este, de fapt, fundamentul mediului în care trăim. Cred că, fără a menține vie ideea de comunitate și de conștiință colectivă, o societate în sine este lipsită de fundament, iar umanitatea în sine este lipsită de continuitate. 

În UE există doar 4,5 milioane de scaune de cinema pe întregul continent. Dar dacă fiecare scaun de școală, de spital, ar fi transformat într-un loc spectatorial pentru proiecte artistice am obține sute de milioane de „scaune”. 

În România, cinci dintre județe nu au nicio sală de cinema. 63% din populație nu au o sală de cinema în apropiere. Iar atunci când au, nu o frecventează. În România, ritualurile culturale s-au atrofiat și este nevoie să le rescriem, să le reactivăm. 

Să mergem periodic la film împreună, să mergem periodic la teatru, să dansăm împreună, să dialogăm împreună. Să participăm la discuțiile care se nasc după un film, un spectacol, un concert. Cultura este cea care ne ține împreună. Este o forță unificatoare, nu insulară. Și este cu totul nefiresc ca PIB-ul pentru cultura unei întregi țări să fie doar 0,07%, în timp ce Islanda alocă 3,1% din PIB pentru cultură, adică de 44 de ori mai mult. 

Și, ca drept dovadă, comunitățile lor indigene sunt cele mai celebrate în întreaga lume, în timp ce în România se sting săptămânal ritualuri și practici culturale unice în lume. Tatăl meu s-a născut într-o familie cu 15 frați și surori, dintre care 10 au supraviețuit. 

Și, pentru că a crescut într-o casă plină-ochi cu oameni, întreaga lui viață a fost impregnată de acest spirit al comunității. Atunci când gătea, chiar dacă eram doar doi copii, gătea cât pentru un sat întreg și invita toți vecinii. Acest tip de generozitate îi era nativ și este întâlnit mult mai rar în familiile în care nimeni nu gătește sau toată lumea se uită la telefon în timp ce mănâncă. Gătitul era un act social, iar din acest ritual se nășteau multiple alte forme de solidaritate. Dacă ne-am privi mai des ca pe niște comunități în devenire, nu ca pe niște indivizi în competiție, poate că am greși mai puțin.

– Când grija zilei de mâine devine permanentă, cum mai păstrăm empatia și umanitatea între noi?
– Poate că nu ducem lipsă de inteligență, ci de exerciții reale, profunde, autentice de umanitate. Cu precădere în categoria nomazilor digitali dependenți de ecrane și nu de interacțiune umană.

Culmea este că empatia este adesea mai prezentă în categoriile sociale măcinate de lipsuri, care sunt mai profund ancorate într-o conexiune cu natura și într-o școală de gândire a unei lumi interconectate, nu hiper‑personalizate. 

În comunitatea din Munții Apuseni unde am filmat, oamenii din cătun nu aveau venituri consistente. Și, cu toate acestea, când ne întâlneau, ne dăruiau din puținul lor: sirop de fructe de pădure, dulceață. Într-un oraș precum București, oamenii nu își dăruiesc nici măcar un zâmbet uneori, deși ar fi atat de simplu să o facem. Avem multe de învățat unii de la alții și tocmai de aceea avem nevoie de medii multi‑generaționale active. 

„Uneori, un om simplu de la sat poate gândi mai limpede decât un CEO”

– În film, dreptatea nu vine din instituții, ci din relații. Ce ne spune asta despre limitele statului și despre modul în care oamenii încearcă să-și facă singuri dreptate?
– Trăim într-o lume imperfectă, în care devine aproape imposibil să acționăm perfect. Și de aici pot deriva o multitudine de atitudini: intransigența față de imperfecțiune sau abordarea imperfecțiunii ca oportunitate de a ne completa unii pe alții. 

În „Catane” sunt adresate o multitudine de întrebări. Una dintre ele este o replică a lui Nelu Serghei: „Dreptatea cui?”. Tindem să ne mândrim cu ideea de obiectivitate, dar, de fapt, abordăm dreptatea ierarhic și subiectiv, iar ea se poate transforma adesea în nedreptate. 

Uneori, un om simplu de la sat poate gândi mai limpede decât un CEO într-o anumită privință și viceversa. Dar atât timp cât cei doi nu au niciun context în care să dialogheze, rămân izolați de propriile prejudecăți. 

Dreptatea nu este ceva ce se aplică într-un vid, nu este un proces robotic, ci un fenomen menit sa repare un organism colectiv bolnav. Acțiunea din film aduce în prim-plan ideea de personaj colectiv, ideea de organism colectiv, ideea de sistem colectiv pe care ni-l putem regla împreună. Nu suntem doar indivizi împrăștiați prin lume, facem parte din această amplă coregrafie. 

– Este speranța un act de curaj astăzi?
– Speranța, dialogul și umorul sunt acte radicale de curaj și poate singurele instrumente gratuite pe care le avem pentru a naviga un context extrem de tensionat. Le avem deja în noi, doar că uităm asta. Și atunci, prin a participa la proiecte artistice, ne reamintim de forța interioară pe care o avem și uităm adesea să o manifestăm. 

Tocmai de aceea, în teorie, mersul la film poate fi mai mult decât o simplă „uitare” a realității; poate fi și o formă de repunere în perspectivă a lumii. Este un mers către tine însuți. Umorul nu neagă realitatea; o face suportabilă, ludică, multidimensională. Mai ales atunci când sindromul cel mai acut de care suferim cu toții este o formă de plafonare, de miserupism. Cel mai mare act de curaj este să ne reîndrăgostim de viață, de noi înșine și de ceilalți! 

„Umorul este însă o specie pe cale de dispariție”

– Poate umorul să ne ajute să supraviețuim unei crize (sociale, politice, economice) sau riscă să fie înțeles ca o formă de negare a realității?
– Umorul calitativ este hrană spirituală și cred că ne poate ajuta să înțelegem altfel un context tensionat și să-l detensionăm. De fapt, într-un context psihologic extrem de șubred, umorul poate fi și o formă de terapie colectivă. 

Umorul este echilibrul perfect între creativitate și luciditate. Umorul este însă o specie pe cale de dispariție. Ca orice ritual benefic, merită continuat, aprofundat și rafinat. Poate că umorul nu este soluția sau destinația finală, dar reprezintă un pas intermediar aproape esențial. 

În „Catane”, umorul este adesea situațional, non-verbal, și derivă din contradicția dintre fapte și vorbe. Combinând bune practici din umor, simț civic, acțiuni constructive, putem supraviețui oricărei crize. Filmul aduce la viață un nou tip de umor; tocmai de aceea îmi place să cred că merită nu doar văzut, ci și re-re-re-vazut periodic, pentru că sunt importante reacțiile pe care le stârnește fiecare dintre noi. Ce putem învăța unii de la alții? 

– Dacă spectatorii ar lua ceva concret cu ei din „Catane”, ce v-ați dori să se schimbe în felul în care se raportează la ceilalți?
– Filmul „Catane” poate schimba felul în care ne uităm unii la alții — și de acolo începe orice schimbare. Mi-ar plăcea ca spectatorii și oamenii, în general, să se vadă pentru prima dată cu alți ochi: cu ochi mai blânzi, mai calzi, cu mai multă toleranță și cu mai puține prejudecăți.

Adesea trecem unii pe lângă alții pe stradă și nici nu ne observăm chipurile, gândurile, gesturile. Trecem absenți și ne întoarcem absenți, avansând în proporție de 0%. „Catane” este despre prezență. Despre cum anume putem ieși din stereotipii și cum putem deveni change-makers fără să mai așteptăm validarea cuiva. 

Despre cum anume putem reimagina un nou echilibru într-o comunitate, într-un sistem. Este despre imperfecțiuni și despre cum le putem aborda transparent și ingenios, dar și despre o etapă crucială de reparație morală. Din păcate, mulți oameni din societatea noastră sunt judecați sau evaluați după o paradigmă nepotrivită, sunt ancorați în locuri nepotrivite, nesincronizați cu esența lor. 

Miza ar fi să ne auto-cunoaștem și să avem curiozitatea să îi cunoaștem pe ceilalți. Cred cu tărie că arta și cultura propun, în momentul de față, perspective esențiale asupra vieții, societății, umanității. Artiștii sunt, cred eu, cei mai ludici inventatori ai secolului nostru. Pe marele ecran putem descoperi nu doar o reproducere a realității, ci prototipuri ale unor realități mai ofertante, sâmburi cel puțin ingenioși pentru un alt tip de dezvoltare societală.  

„Catane” este un film gândit pentru noi toți, indiferent din ce generație facem parte! Faceți-vă curajul să intrați în vorbă cu o persoană despre care, poate, ați avea în mod normal o prejudecată. 

Cunoscută pentru proiecte inovatoare

Scenarista și regizoarea filmului, multi-premiată pentru film și VR, este cunoscută pentru proiecte inovatoare în domeniul audiovizual (Government of Children, Human Violins, Tangible Utopias), selectate la peste 250 de festivaluri din întreaga lume, inclusiv la festivaluri de clasă A precum Cannes IFF, Venice Biennale IFF, Shanghai IFF. Ea a lucrat peste 10 ani la scenariu, a cărui prim draft l-a început în 2011, ca parte din lucrarea ei de licență din cadrul UNATC. Ulterior, proiectul a cunoscut o dezvoltare internațională vastă și a fost selectat în programe internaționale prestigioase, precum Berlinale Talents – Script Station din Germania (s-a numărat printre cele doar 10 proiecte alese la nivel mondial), Sundance Workshop – Capalbio (SUA/Italia) sau Les Arcs Film Schools Village (Franța). 

Muzica originală semnată de Emiliano Mazzenga, care completează povestea, a fost selectată printre cele mai bune cinci partituri cinematografice la nivel mondial, în categoria „Film Independent Internațional/ Independent Foreign Film”, în cadrul prestigiosul eveniment Hollywood Music in Media Awards (HMMA).

*Interviul a fost editat și scurtat pentru concizie și claritate.