Dependența de rețelele de socializare nu e doar o problemă a copiilor. Pe lângă legislație, mai e nevoie de ceva 

„Atunci când e vorba despre rețelele sociale noi, părinții, suntem uneori doar niște copii care încearcă să le pună limite altor copii”. 

La una dintre ferestrele blocului de 10 etaje, două fetițe stau pe pervaz, aproape lipite de geam și privesc în zare, spre aleea de pe care după amiază sau seara se ivesc părinții. Stau acolo de ceva vreme, într-un tablou al dorului, plictiselii și neliniștii. 

Când nu suntem la școală, grădiniță sau la joacă, cu toții suntem la un moment dat în acest tablou, care schimbă doar etajul și personajele: o fetiță în loc de două, un băiat, o fetiță și un băiat. Sunt în fața blocului, joc badminton și joc prost, pentru că mă uit la cele două surori mai mici decât mine și știu cum se simt; nu-mi place această stare de așteptare, chiar dacă știu că mama și tata vin în fiecare zi acasă.  

În căutarea părinților 

Așa sunt programați puii de om, să aibă nevoie de prezența părinților și să le fie loiali dincolo de limite. De generații, copiii își așteaptă mereu părinții: să se întoarcă de pe unde sunt, să își termine treburile, să se joace cu ei, să îi vadă. 

Așa sunt și copiii de astăzi, însă ei nu ne mai așteaptă lipiți de un geam, ci de ecranul unui dispozitiv electronic. Faptul că par complet absorbiți de telefon și nici nu se mai uită la noi, nu înseamnă că această nevoie de conexiune a dispărut, ci că au la îndemână o cale să și-o împlinească într-un mod nepotrivit, care le creează noi și noi nevoi, imposibil de satisfăcut vreodată.

În mijlocul trendului global de restricționare a accesului celor mici la rețelele de socializare, există riscul să rămânem cu impresia greșită că e vorba despre o problemă a copiilor. În realitate, este o problemă a familiilor și mult mai mult de atât.  

Consumul de social-media dă dependență 

Psihiatra Anna Lembke, care conduce la Stanford Clinica de Diagnostic Dual în Domeniul Medicinei Adicției și este autoarea cărții „Dopamine Nation. Finding Balance în the Age of Indulgence”, folosește fără echivoc termenul de dependență. 

„Rețelele sociale sunt, de fapt, un drog și sunt concepute intenționat să funcționeze ca un drog. Totul se bazează pe intensitate, cantitate, varietate: fluxul nesfârșit de conținut, like-urile, numărătoarea constantă a reacțiilor. Asta nu înseamnă că nu le putem folosi, dar înseamnă că trebuie să fim foarte atenți la cum le folosim, la fel cum ar trebui să fim atenți la modul în care folosim orice drog”, spunea ea, în urmă cu câțiva ani, într-un amplu dialog cu Andrew Huberman, a cărui variantă rezumată o puteți urmări aici.

„Suntem precum un bebeluș cu biberonul”

El însuși un reputat cercetător în domeniul neurobiologiei și oftalmologiei al Universității Stanford, Huberman aducea atunci în discuție un aspect esențial, relația părinților cu tehnologia. 

„Am un prieten care lucrează ca medic obstetrician, asistă la nașteri, și mi-a povestit că multe femei însărcinate pur și simplu nu mai nasc fără telefonul în mână. Iar mâna aceea era, odinioară, cea care se ținea de mâna partenerului. Poate că asta spune mai multe despre relațiile de cuplu decât despre telefoane, dar acestea par să fi devenit un fel de obiecte de siguranță emoțională”, a povestit Huberman. 

Când vine vorba de telefonul și de prezența noastră în online, observa el, noi, adulții, am devenit „într-un fel infantili”.

 „Suntem precum un bebeluș cu biberonul. Mă întreb dacă nu cumva am regresat și cred că am regresat puțin în ceea ce privește comportamentul nostru online, incapacitatea noastră de a ne comporta ca adulți”, spunea Huberman. 

Oglinda pe care ne-o pune cercetătorul în față nu e ușor de privit: atunci când e vorba despre rețelele sociale noi, părinții, suntem uneori doar niște copii care încearcă să le pună limite altor copii. 

Când părinții împărtășesc dependența 

Ca în cazul oricărei adicții, cu cât este mai mică vârstă de începere a consumului, cu atât riscurile sunt mai mari, având în vedere că creiere copiilor sunt în proces de dezvoltare.

Într-un alt interviu, Lembke îi sfătuia pe părinți ca să nu le cumpere copiilor telefoane inteligente până la vârsta de 13 ani și le dea acces la internet doar ocazional și pe perioade limitate de timp. Pe de altă parte, relata un fapt revelator pe care l-a întâlnit în practica sa medicală. „Vedem familii în care părinții se plâng că copiii lor stau pe telefoane, iar în timpul discuției, sună telefonul sau primesc un mesaj, iar ei se uită la telefoanele lor, fiind în mod evident la fel de dependenți”.

Ce soluții sunt 

Reducerea dependenței de tehnologie ar trebui să fie, în opinia ei, un „proiect de grup”, „pentru că este o boală a sistemului familial și este o boală a sistemului, punct”. În România, numărul utilizatorilor activi de TikTok a trecut de nouă milioane, copii, părinți și bunici deopotrivă.

Nu ne vom putea întoarce niciodată la starea de dinainte de apariția rețelelor sociale, tot ce putem face acum este să minimizăm riscurile. Anna Lembke crede că primul pas este acela de a purta o conversație despre natura adictivă a rețelelor sociale și despre mecanismele concepute pentru a-ți fura atenția cu orele, cum ar fi notificările, invitația la a posta conținut, comentariile, reacțiile, scroll-ul infinit. 

Un alt lucru este crearea unui contract comportamental pentru utilizarea tehnologiei și social media, o așa numită etichetă digitală, pe care să o respecte toată familia, nu doar copiii. Când este în regulă și potrivit să folosim dispozitivele și când nu este? Și ce putem face împreună ca familie pentru a stabili limite foarte clare privind utilizarea adecvată?

Fiecare dintre noi ar trebui să aibă perioade clar delimitate pentru folosirea rețelelor sociale și momente din zi în care să nu stea deloc pe telefon, cred Anna Lembke și Andrew Huberman. 

În același fel, ar trebui să prioritizăm întâlnirile din viața reală și activitățile care te fac să te simți bine în mod natural, precum exercițiile fizice. Pentru tineri, ei recomandă „deconectarea în grup”, întâlniri la care nimeni nu are telefon și, astfel, nimeni nu „ratează” nimic, pentru că toți fac același lucru.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți disponibili

Ce este înspăimântător la impactul tehnologiei astăzi este felul în care creează toate premisele deconectării dintre părinți și copii. Nu este nicio exagerare să spui că astăzi poți să împarți cu copilul tău aceeași casă, aceeași cameră și, uneori, aceeași canapea, fiind, în tot acest timp, în lumi complet diferite. Nu cred că are vreun sens să ne judecăm prea tare pentru asta; eu una prefer să mă uit la această situație ca la o vulnerabilitate pe care o împărtășesc cu copilul meu, doar că el este mai expus și mai fragil.

Cercetători reputați, precum Daniel Siegel și Tina Payne Bryson arată că prezența emoțională atentă și consistentă a părintelui influențează dezvoltarea și funcționarea creierului acestuia pe termen lung. 

Poate că legislația îi va putea ține departe pe copii de rețelele sociale, dar nu le va putea oferi ceea ce doar noi, adulții imperfecți, dar care contează în viețile lor le putem oferi. 

Așa cum spune Siegel, copiii nici nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți disponibili.