„Am zis că o să-i fac vaccinul rujeolic (ROR) după ce va putea spune o poezie”. Cum ajung mulți părinți români să amâne vaccinurile copiilor și de ce „etichetele nu ajută”

Potrivit  experților în sănătate publică, motivele pentru care România stă prost la acoperirea vaccinală și mai ales la imunizarea față de rubeolă, rujeolă și oreion (ROR) trec dincolo de discuția anti- și pro-vaccin. 

• În 2024, 22 din cele 23 de decese cauzate de rujeolă în întreaga Uniune Europeană au fost înregistrate în România.
• Dar împărțirea părinților în „vacciniști” și „antivacciniști” nu ajută, spun specialiștii. 
• Într-o lume scindată între declarațiile conservatoare și cele progresiste, HotNews consideră că faptele și deciziile din existența de zi cu zi a oamenilor sunt mai echilibrate, iar realitatea este mai puțin simplistă. Suntem un spațiu unde oamenii nu trebuie să se simtă jenați să-și exprime opiniile democratice.  

Am căutat, preț de mai multe luni, în mai multe zone din țară, să înțelegem care sunt gândurile, contextele și temerile care îi fac pe părinți să ezite când trebuie să se prezinte cu copilul la vaccin și să aflăm de la specialiști posibile soluții la o problemă de sănătate publică. 

HotNews începe azi o serie de trei articole despre subiectul vaccinării, o temă care ne divizează ca societate. 

• „Pur și simplu, nu am încredere în doctori. În primul rând din cauza faptului că nu știu să fie empatici” – Elena, 33 de ani, București.

Părinții acționează sperând că e spre binele copiilor: „Etichetele nu duc la soluții”

Conversația despre vaccinarea copiilor se poartă adesea în virtutea unui reflex uman: împărțim oamenii în „pro” și „contra”, în „vacciniști” și „antivacciniști”.  

Celor care nu-și vaccinează copiii le sunt lipite, în multe dintre discuțiile din spațiul public, etichete. „Etichetele nu ajută. Etichetele radicalizează. A vorbi despre curentul antivaccinist, antivaxer, ăia nealfabetizați, cu educație scăzută, cei cărora nu le pasă de copii, spălații pe creier… – etichetele acestea nu creează punți sau dialog și nu duc la soluții”, spune Diana Tăut, coordonatoarea masteratului în Psihologia Sănătății Publice și Clinice, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. 

Majoritatea părinților acționează mereu cu credința că deciziile pe care le iau sunt înspre binele copiilor lor. Diferența stă în ce considerăm că e mai bine și cum am ajuns să credem asta.

„În spatele fiecărui copil nevaccinat e o poveste despre distanță, îndoială și alienare”, spunea anul trecut dr. Caroline Clarinval, șefa biroului din România al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). 

Eșecul comunicării de șoc

În 2024, 22 din cele 23 de decese cauzate de rujeolă în întreaga Uniune Europeană au fost înregistrate în România, potrivit unui raport publicat de Centrul European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor. 

În același an, România a avut cea mai mare incidență a rujeolei din UE. De la un an la altul, incidența a crescut de șapte ori. 

Țara noastră a avut și o rată de vaccinare foarte scăzută, mult sub ce e nevoie pentru a preveni epidemii: 81% (pentru prima doză, la vârsta de 18 luni) și 69% pentru doza a doua (5 ani),  potrivit raportărilor Institutului Național de Sănătate Publică (INSP) pentru 2024.

Datele diferă, uneori semnificativ chiar, în funcție de sursă și de metodologie.

Un comunicat publicat pe 16 februarie de către Salvați Copiii avertizează că „România se confruntă cu cea mai gravă criză de vaccinare din ultimele decenii” și citează în acest sens un procent de vaccinare venit tot de la INSP, din august 2025, când doar 47% din copiii de un an, adică cei născuți în iulie 2024, erau imunizați cu prima doză de ROR. 

Totuși, vârsta de 18 luni, nu de 12, e considerată optimul pentru a evalua situația imunizării cu prima doză de ROR. Asta pentru că, la 12 luni, vaccinarea poate să nu se fi făcut din multe motive care nu țin de ezitarea sau de refuzul părintelui (copil răcit, de exemplu). Între 12 și 18 luni, se recuperează mult vaccinarea – de aici și diferența dintre procentul de 81% pentru prima doză de ROR în 2024 (copii de 18 luni) și 47% în 2025 (copii de 12 luni).

Dincolo de procente și de metodologii de calcul, însă, ceea ce rămâne sigur este locul codaș ocupat de România în UE când vine vorba de vaccinul ROR.

În unele județe, rata de vaccinare e cu 30% mai mică decât în altele

România nu are doar o rată de vaccinare scăzută, ci și profund inegală, cu diferențe semnificative între localități și județe: de la 92% acoperire în Ilfov (2024, prima doză de ROR, raportare la 18 luni), la 63% în Suceava, potrivit acelorași calcule făcute de statul român.

Dr. Silvia Gatscher este manager de programe de sănătate la biroul OMS România. De profesie neurochirurg pediatric, a trebuit să intervină, de-a lungul carierei sale, într-o serie de cazuri în care rujeola a evoluat în complicații cerebrale grave. Experta este totuși reticentă să poarte discuția despre vaccinarea copiilor în linia spaimelor de consecințele rujeolei. Asta pentru că, uneori, a constatat ea, prezentarea imaginilor cu complicații severe ale bolilor poate crea un efect de respingere în rândul părinților. 

Dr. Silvia Gatscher: „Când comunicăm despre risc, inducem frică”

În 2025, OMS și Institutul Național de Sănătate Publică au făcut în trei județe, Timiș, Brașov și Covasna, o cercetare despre vaccinare. „A existat un medic de familie într-una dintre regiunile în care am realizat studiul care, cu cele mai bune intenții, a încercat această metodă, arătând părinților imagini și videoclipuri cu copii care se îmbolnăviseră de rujeolă sau poliomielită. Feedback-ul primit de la părinții din acea zonă a fost clar: nu le-a plăcut deloc această abordare”, povestește experta OMS. 

Mai mult, strategia nu a determinat părinții să își vaccineze copiii, completează Silvia Gatscher. 

Se naște, astfel, o întrebare importantă în mijlocul dezbaterii încrâncenate pro și anti-vaccin. Este oare o strategie bună să le creezi părinților care au frică de vaccin o frică mai mare de boală? 

„Când comunicăm despre risc, inducem frică. Că este riscul de a te vaccina sau de a nu te vaccina, cu același scop o fac – și vacciniștii, și antivacciniștii. Dar modul în care răspundem la această frică este diferit și variază foarte mult, în funcție de nivelul de educație, de starea emoțională, de încrederea pe care o am în sistem și de foarte multe alte lucruri”, spune Diana Tăut, cercetătoarea în domeniul psihologiei sănătății, de la UBB. 

„Nu m-am mai dus cu fetița la control de la patru luni”

Pe Elena, tocmai lipsa încrederii a fost cea care a îndepărtat-o de sistemul medical. 

Elena are 33 de ani, e mama unei fetițe și, înainte de sarcină, lucra la o parfumerie. I-a făcut copilului primele vaccinuri din schema recomandată de Ministerul Sănătății: pe cel din maternitate, apoi pe cele de la două și patru luni. După care, s-a oprit. Nu doar din vaccinare, dar și din dus fetița la medicul de familie. 

„Nu m-am mai dus cu ea la control de la patru luni. Nu am simțit să o fac. Am spus <<facă-se voia Lui>> decât ferească Dumnezeu să-i facă vreun vaccin și să dau în altele cu ea”, spune Elena despre vaccinuri.

Tânăra susține că, atunci când i-a spus că nu aduce copilul la vaccin, medicul de familie nu a întrebat de ce, ci i-a zis doar să vină să semneze că a refuzat imunizarea. A interpretat asta drept un semn de nepăsare.

Medicii de familie cu care am stat de vorbă au descris mai multe abordări în astfel de situații: în vreme ce unii urmează un proces în mai mulți pași menit să păstreze dialogul cu un părinte ezitant sau chiar să-l facă să-și schimbe părerea, alții se plâng că volumul de muncă este oricum prea mare și pârghiile lor sunt limitate. În aceste condiții, consideră un părinte care refuză să aducă copilul la vaccin o cauză pierdută, așa că își concentrează resursele limitate unde chiar simt că pot face ceva.

„Eu îmi las viața în mâinile tale, tu ai depus un jurământ – unde este empatia?”

Prima experiență negativă a Elenei cu sistemul medical românesc, din care a pornit profunda ei neîncredere în medici, s-a petrecut când avea puțin peste 20 de ani. Povestește că i-au fost greșite niște analize, motiv pentru care a fost suspectată de leucemie. A repetat analizele, dar, până să se lămurească situația, „n-a mai fost om”. 

Au urmat în șir alte episoade care i-au alimentat neîncrederea: unul legat de tatăl ei, un altul, de o tânără din familie care a murit după ceea ce familia bănuiește că ar fi fost un malpraxis. Iar mai recent au fost interacțiunile negative cu sistemul medical în timpul sarcinii. Pentru Elena, aceste bile negre au format deja un șirag care i-a strangulat orice legătură voluntară cu medicina. 

„Dacă mă întrebi pe mine, dintr-o sută de doctori, dacă am încredere într-unu. Din motivul ăsta: pentru că nu au empatie, nu îți explică. Eu îmi las viața în mâinile tale, tu ai depus un jurământ – unde este empatia? Am pretenția măcar să-mi vorbești în termenii mei, pe înțelesul tuturor”.

De la neîncrederea în sistemul medical la refugiul oferit de credință

Elena e creștin-ortodoxă. Și-a descoperit credința odată cu maternitatea și cu o sarcină despre care simte că a venit miraculos în viața ei. Credința i-a devenit, astfel, refugiu, inclusiv în deciziile legate de sănătate. 

„Pur și simplu, nu am încredere în doctori. Prefer să am încredere în Dumnezeu, să mă tratez după ureche, chiar dacă nu e corect, dar nu am încredere în sistemul ăsta – în primul rând, din cauza faptului că (medicii, n.red.) nu știu să fie empatici”. Repetă, pe parcursul discuției noastre, următoarea sintagmă: „Nu e vorba că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Te mănâncă doctorii”. 

Elena nu se consideră nicidecum „antivaccinistă”. Se vede undeva la mijloc în această discuție: „Dacă eu simțeam să i le fac, sau dacă voi simți peste o lună, două, trei, cinci, să-i fac vaccinurile, cu siguranță i le voi face. Nu sunt nici pro, nici contra”.

Întrebată dacă s-a consultat cu un duhovnic pe seama vaccinurilor, răspunde că nu. Contactați de HotNews, reprezentanții Patriarhiei Române au refuzat să comenteze în vreun fel subiectul reticenței față de vaccinare, susținând că nu doresc să se pronunțe în chestiuni medicale.

Teama de efecte adverse și compromisul amânării vaccinului

În același salon de maternitate în care a stat Elena după naștere era și Claudia, care a născut atunci un băiețel. Dacă Elena a dezvoltat o reticență față de imunizări și medici în general, dar spune totuși că nu se vede în nicio tabără clară, Claudia se consideră o persoană „super pro-vaccinare”. 

Chiar și așa, comportamentul i s-a modificat, după ce copilul său a avut o reacție la vaccinul BCG făcut în maternitate. După ce a ajuns acasă, când avea trei săptămâni, copilului i-a apărut un ganglion de patru centimetri la subraț. 

„Eram disperați, am ajuns și la Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului să vedem ce e. A făcut BCG-ită, așa se cheamă”, declară mama, în vârstă de 39 de ani. După mai multe analize și investigații, s-au lămurit că a fost o reacție adversă trecătoare  de la vaccin și au mers mai departe. 

„Pe urmă, la Rotarix, a intrat în refuz de hrană”. Rotarix e administrat pentru a preveni gastroenterita acută cauzată de rotavirus și nu face parte din schema națională de vaccinare. Episodul post-vaccin i-a marcat pe Claudia și pe tatăl copilului. Așa că, atunci când a venit vremea primei doze de ROR, au decis să amâne de mai multe ori. 

I-au făcut ROR

La un moment dat, se bucurau că a băiatul a răcit și mai aveau o scuză să mai amâne. „Mi-era frică – nu de autism, ci să nu facă reacții adverse”. Până la urmă, ROR, administrat băiatului la un an și două luni, a fost singurul vaccin de până acum de la care cel mic nu a avut reacții adverse. 

Mama e liniștită acum că a recuperat și cel mic are toate vaccinurile la zi. „Dacă nu era povestea cu reacțiile lui la vaccinuri, i-aș fi făcut și opționalele. Așa, o să ne rezumăm la cele din schema națională de vaccinare”, povestește Claudia. 

„Dacă vezi că copilul tău face reacții adverse – și nu o simplă febră, ci ca la noi, cu ganglion umflat, refuz de hrană, eziți și nu prea te mai duci cu mult entuziasm, deși poți fi foarte conștient că e spre binele copilului, cum sunt eu”, adaugă ea. 

Nevoie de mai multă empatie din partea medicilor

Gindrovel Dumitra e medic de familie în comuna Sadova, județul Dolj, și coordonatorul grupului de vaccinologie al medicilor de familie din România. Povestește că teama de reacții adverse, mai ales cele pe termen lung, e principalul motiv pe care îl întâlnește când oamenii refuză sau evită vaccinarea copiilor. 

Doctorul spune că îi e greu să le explice părinților că tulburările de dezvoltare sau bolile cronice nu au legătură cu vaccinul. Dacă aceste evenimente coincid cu momentul vaccinării, se creează imediat în mintea părinților convingerea că legătura există. Al doilea motiv este lipsa de percepție a riscului pe care îl prezintă complicațiile bolilor prevenite prin vaccinare, explică doctorul din Dolj.

La rândul ei, experta OMS Silvia Gatscher este de părere că medicii trebuie să trateze cu seriozitate și empatie atât fricile părinților, cât și efectele adverse raportate de aceștia, chiar dacă lor li se par minore, din punct de vedere medical. 

Și Gatscher  vorbește despre nevoia de mai multă empatie și înțelegere. „Știu că este dificil, pentru că există foarte multe cerințe și mult stres asupra personalului medical. Fiind și eu de cealaltă parte a baricadei, pot înțelege pe deplin acest lucru. Dar cred că este important ca temerile și preocupările părinților să fie luate în serios”, crede Gatscher.

Povestea cu vaccinul și autismul: „Poate cea mai dăunătoare farsă medicală din ultima sută de ani”

Dintre toate vaccinurile, cel mai temut de către părinți e vaccinul ROR, din cauza speculației privind o legătură cu autismul. Vedem asta constant pe social media, în discuțiile de zi cu zi, dar și în rata scăzută de imunizare contra rujeolei.

Silvia Gatscher, de la OMS, a văzut ea însăși cât de prezentă este această asociere și azi în societate. „Recent, când mergeam cu taxiul, șoferul m-a întrebat cu ce mă ocup, iar primul lucru pe care l-a spus după aceea a fost: <<Am dus de curând o femeie și pe copilul ei la doctor, iar copilul avea autism din cauza vaccinării>>. A spus-o pur și simplu ca pe un fapt”, povestește dr. Gatscher. 

Povestea cu vaccinul ROR și autismul a fost descrisă drept „poate cea mai dăunătoare farsă medicală din ultima sută de ani”. Andrew Wakefield, un cercetător britanic, cu formare în gastroenterologie, a publicat, în 1998, în jurnalul științific The Lancet, o lucrare care sugera că vaccinul împotriva rujeolei, rubeolei și oreionului (ROR) poate predispune la apariția simptomelor de autism și a unor tulburări gastrointestinale. 

În realitate, s-a dovedit că cercetarea a fost eronată

În anii care au urmat, s-a dovedit că cercetarea a fost profund greșită. The Lancet a retractat articolul în totalitate în 2010. O anchetă jurnalistică a arătat că a fost vorba de fraudă deliberată, nu de neglijență științifică. În cele din urmă, lui Wakefield i-a fost retras dreptul de liberă practică în Marea Britanie.

Și totuși, răul a fost făcut – și încă se face, în ciuda tuturor asigurărilor că vaccinul ROR sau vaccinarea multiplă nu provoacă autism. 

Nici tipic, nici în spectrul autist. În sufletul unei mame

La 15 ani după retractarea lucrării, deci, săgeata trasă din arc odată cu studiul Wakefield își atinge în continuare ținta în sufletul părinților, mai ales atunci când copilul are reacții adverse sau dezvoltă probleme de sănătate în jurul vârstei vaccinării cu ROR. În fața unor astfel de situații, părinții sunt extrem de singuri: ei trebuie să facă față unui flux uriaș de informații și dezinformări de tot felul și se întreabă mereu: „Dar dacă…?”

Ramona are 42 de ani. Are doi băieți, de 8 și 13 ani. Comportamentul ei legat de vaccinare a fost foarte diferit de la un copil la celălalt. Pe primul băiat l-a vaccinat cu toate vaccinurile, inclusiv cu cele facultative. 

Când copilul avea un an și trei luni, i-a făcut și vaccinul ROR. „A avut, până atunci, o dezvoltare normală. Spunea mama, tata, ne jucam de-a v-ați ascunselea. După vaccinul ROR – știu că poate părea brutal -, a pierdut toate achizițiile, cum spun specialiștii. Și atunci am început să-mi pun semnele de întrebare…”. Povestește că cel mic nu mai rostea niciunul din cuvintele pe care le spusese anterior, că nu se mai juca. „Doar își plimba o mașinuță prin fața ochilor”.

Crede și acum că a existat o legătură

La doi ani și jumătate, copilul Ramonei a fost supus unei evaluări pentru tulburări de spectru autist, care a concluzionat că băiatul era borderline, adică nici tipic, nici clar în spectrul autist. Între lumi și etichete. Părinții au fost sfătuiți, totuși, să înceapă terapia. Șase luni mai târziu, cel mic a început să vorbească. „Îmi amintesc foarte clar că, în decembrie, de Crăciun, el chiar a spus o poezie. Sigur, nu înțelegea nimeni nimic, dar eu știam despre ce poezie era vorba și progresul a fost fantastic”.

La patru ani și trei luni, copilul a trecut printr-o nouă evaluare, din care a reieșit că nu are sau nu mai are autism. Are o formă de ADHD. Au continuat terapia, chiar dacă situația lui s-a ameliorat semnificativ, iar astăzi merge la o școală obișnuită. 

După cum vom arăta în detaliu mai jos, numeroase studii ample au concluzionat că nu există nicio legătură cauză-efect între vaccinul ROR și autism. Specialiștii atrag atenția, în schimb, că semne de regresie precum cele descrise de Ramona pot apărea cam la aceeași vârstă la care e programată de regulă și prima doză de vaccin rujeolic.   

Privind în urmă, Ramona spune că nu o să știe niciodată „ce a fost”, dar crede și acum că a existat o legătură, cât de mică, cu vaccinul rujeolic. „Pe de altă parte, am citit atunci că, de fapt, ar exista o coincidență între vârsta la care e recomandat să se facă ROR-ul și momentul în care apar primele simptome de autism. Deci acesta ar fi un argument contra faptului că vaccinul a declanșat chestia asta”, admite Ramona.

Ea știe că nevoia de a căuta răspunsuri și explicații are un substrat emoțional: să-și răspundă sieși dacă a greșit cu ceva sau nu, să afle dacă o decizie de-ale ei a contribuit la problemele copilului din primii ani de viață. 

Multă vreme, mama a fost forțată să gestioneze o avalanșă de zvonuri, speculații, presupuneri, afirmații. Absolventă de universitate, cu o gândire practică, a încercat să le dea un sens. Să le caute locul între ceea ce știa că este factual corect, să ia decizii legate de sănătatea copilului și să ajungă, în același timp, la o pace cu sine. 

„Vreau să spun foarte clar – eu nu spun că de la ROR copilul meu a avut aceste simptome, care au fost sau n-au fost în spectru autist. Nu. Cred că pe un teren alergic, prost, sensibil, vaccinul poate favoriza (astfel de manifestări, n.red.)”, punctează.

„Am zis că o să-i fac ROR-ul după ce va putea spune o poezie”

Atunci când i s-a născut cel de-al doilea copil, la cinci ani distanță de cel mare, Ramona a luat decizia să nu-i facă primul vaccin, pe cel împotriva tuberculozei, care se administrează în maternitate. 

Își amintește cum, atunci când a venit medicul neonatolog să o întrebe de ce a luat decizia aceasta, ea i-a descris povestea primului copil. „Mi-a spus neoficial, și chiar a folosit acest cuvânt, <<neoficial>>, că are și ea un caz în familie (de tulburare de spectru autist despre care se crede că ar fi corelată cu vaccinul ROR, n.red.)”. Dialogul, care o urmărește și astăzi, e o mostră de comunicare medicală contradictorie, care accentuează neîncrederea și fricile părinților.

Ramona spune că a amânat celelalte vaccinuri până la limita superioară a perioadei în care se pot face și a renunțat la vaccinurile care nu fac parte din schema națională. Pentru vaccinul ROR a stabilit o bornă clară. „Am zis că o să-i fac ROR-ul după ce va putea spune o poezie”. Până la urmă i-a făcut celui mic vaccinul rujeolic la trei ani, când copilul nu numai că spunea o poezie, dar și cânta.

Ramona a găsit o doctoră în care a avut încredere

În chestiunea amânării, Ramona a mers la medici până a găsit o pediatră care să-i susțină poziția și deciziile deja luate. A avut încredere mare în această doctoriță și spune că asta a fost decisiv pentru ea.

Medicul de familie Gindrovel Dumitra spune că vede deseori această practică a amânării vaccinurilor și a calendarelor de vaccinare „reinterpretate” de părinți. În astfel de situații, le explică familiilor riscurile și faptul că fiecare zi de amânare e o una în care copilul este expus pericolului de boală. 

„Niciodată nu voi forța mama să aducă copilul la vaccin”, subliniază dr. Dumitra. „Voi considera că, atunci când este pregătită, o s-o facă. Dar nu voi întârzia nicio clipă, ori de câte ori am un contact cu dumneaei, să-i reamintesc de vaccin, să nu îl mai amâne”. Deși amânarea nu e un scenariu ideal, „întotdeauna mai puțin e mai mult decât deloc”, admite medicul.

Concluziile unor studii realizate pe cazurile a milioane de copii

„În cazul vaccinului ROR, frica joacă un rol uriaș în procesul de decizie. Și aceasta nu este o problemă doar în România, cred că este valabilă în întreaga regiune europeană”, spune experta OMS Silvia Gatscher. „Când a fost publicat studiul lui Andrew Wakefield, a primit o acoperire mediatică foarte mare. Momentul în care studiul a fost infirmat, iar Andrew Wakefield a fost exclus din profesie nu a primit aceeași atenție și nu a captat imaginația publicului în aceeași măsură”, mai subliniază ea.

Încă din 2002, un studiu danez realizat pe peste 500.000 de copii stabilea că nu există nicio legătură între vaccinul ROR și autism. În 2020, metastudiul Cochrane, care a analizat 138 de cercetări pe tema ROR, ce au inclus informațiile a 23 de milioane de copii, a concluzionat și el că vaccinul ROR este eficient și că nu există o legătură între acesta și un risc crescut de autism. 

Mai recent, o altă cercetare, publicată în 2025 tot în Danemarca, a analizat datele a peste un milion de copii și a arătat, de asemenea, că nu există nicio legătură între vaccinurile care conțin aluminiu și o serie de 50 de afecțiuni, între care autismul, astmul și bolile autoimune. 

„Copilul meu va face progrese”

Și totuși, sunt părinți pentru care fricile și dubiile sunt prea împovărătoare pentru a mai cântări și astfel de statistici. Unul dintre ei e Ramona, care trage linie astfel după perioada în care a trăit cu convingerea că băiatul ei a avut autism, deși astăzi nu are un astfel de diagnostic: „Eu am trăit patru ani din această perspectivă: copilul meu va face progrese, dar nu va fi niciodată un copil tipic. Adică nu era o boală, nu era ceva ce avea să se termine la un moment dat”. 

Știe că rujeola se poate sfârși și cu deces, dar recunoaște că riscul statistic de rujeolă a ajuns să cântărească mai puțin în mintea ei. 

• În următoarele articole din serie vom prezenta cazul unei comune din România cu o acoperire de invidiat a vaccinului rujeolic, pentru a vedea care e detaliul care face diferența aici. Vom arăta, de asemenea, de ce experții susțin că nu există un curent antivaccinist puternic în România și ne vom uita la soluții punctuale care pot fi implementate în România pentru a crește rata vaccinării copiilor.

Articol realizat cu sprijinul și mentoratul Transitions, ca parte din programul Complicating the Narrative, care-și propune să ajute jurnaliștii să aducă în fața publicului lor discuții dificile, dar bazate pe empatie și cu grijă la nuanțe, fără să adâncească polarizarea din societate.