INTERVIU Un consilier al Patriarhului Daniel explică cum a făcut BOR un gest fără precedent în istorie: procesul prin care 16 românce au fost recent declarate sfinte. „Există inclusiv medici implicați” / Cine sunt cele 16

Ce au ele în comun? ”Un curaj aproape nebunesc de a înfrunta greutățile, de diverse tipuri”, spune teologul teologul Răzvan Clipici, consilier patriarhal. Hotărârea prin care o persoană este recunoscută drept sfânt vine după ani de documentare, analiză și dezbatere internă, susține Clipici, într-un interviu pentru publicul HotNews,

• Răzvan Clipici povestește, caz cu caz, felul în care a fost făcută cercetarea acestor 16 femei românce canonizate recent. 
• De pildă, în jurul Sfintei Elisabeta de la Pasărea s-a născut un cult spontan după ce a stat 16 ani în sălbăticie, în munții Giumalăului. 
• O altă femeie canonzată, Sfânta Blandina fost o dedicată învățătoare, statut care în vremea în care a trăit ea era aproape monopolul bărbaților.  
• Sau Sfânta Antonina de la Tismana, o sfântă care este contemporană cu noi, și despre care se povestește o întâmplare greu de crezut, dar despre care Biserica spune că a documentat-o. 

Biserica Ortodoxă Română a sanctificat de curând 16 femei. Cine sunt și cum a decurs procesul, povestit din interiorul bisericii. Răzvan Clipici este consilier patriarhal în sectorul cultură, pictură și restaurare. 

În 2021 a fost numit director al Componentei Cultură, iar din 2022 conduce în calitate de director și Componenta Conservare-Restaurare în cadrul căreia funcționează Laboratorul de conservare-restaurare al Patriarhiei Române.

„Biserica nu face sfinți, constată ce e evident”

– Ce înseamnă concret procesul de canonizare în Biserica Ortodoxă Română?
– Răzvan Clipici: Termenul de canonizare vine de la termenul ebraic kaneh, care înseamnă normă, măsură. Era o unitate de măsură în antichitate. În momentul de față, atunci când ne referim la canonizare, ne referim la trecerea în rândul sfinților a unei persoane care și-a dovedit fidelitatea față de credința ortodoxă și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni sau harisme deosebite. 

Acum, cred că ar trebui făcută precizarea următoare: nu Biserica îi face sfinți pe anumiți oameni, ci ei și-au sfințit viața prin harul lui Dumnezeu, au ajuns la această măsură a desăvârșirii, iar Biserica nu face decât să constate ceea ce este evident, adică sfințenia din viața unui om. Și atunci bineînțeles că îl propune ca etalon, ca model și ca mijlocitor al nostru înaintea lui Dumnezeu.

Când a avut loc prima canonizare

– Care e istoria acestui proces?
– La început, în primele secole creștine, canonizările nu existau. Exista doar această rânduială a Bisericii, cu cei care și-au dovedit sfințenia, în special martirii. Și aceste recunoașteri ale Bisericii se făceau doar prin înscrierea în calendarul bisericii locale a sfântului respectiv. 

De asta avem foarte mulți sfinți care n-au fost niciodată canonizați și au fost recunoscuți unanim de Biserică prin acest gest de înscriere în calendar. 

Ulterior, în secolul al XIV-lea, avem de-a face cu prima canonizare oficială, făcută la nouă ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, canonizare care a fost propusă de ucenicul său, Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului. 

De la momentul respectiv s-a generalizat această practică în Biserica Ortodoxă, ca atunci când se constată semnele sfințeniei în viața unui om, un sinod al unei Biserici Ortodoxe autocefale să facă această canonizare. Ulterior este proclamarea canonizării. Este actul liturgic prin care se prezintă întregului popor acea persoană ca fiind cinstită ca sfânt. Aceasta este partea liturgică, care are loc la ceva timp după hotărârea sinodală.

„Nu avem un șablon”

– A fost recent cazul celor 16 sfinte femei care au fost proclamate. Cât a durat procesul de documentare și analiză în ceea ce le privește?
– În cazul unora dintre ele, sunt demersuri care au început acum foarte mulți ani pentru că ele au fost cinstite de către popor de foarte multă vreme. Au fost recunoscute de evlavia populară ca sfinte. 

Evlavia populară este această dragoste pe care și-o manifestă oamenii față de o anumită persoană, care a dovedit în timp faptul că a ajuns la măsura desăvârșirii. 

Acesta este primul criteriu. Apoi se analizează toate celelalte aspecte din viața fiecărui om și fiecare se distinge prin anumite lucrări însemnate în viața lui. 

„Sfânta Elisabeta de la Pasărea a viețuit 16 ani în creierii munților”

Nu avem un șablon. Adică unii au avut harisma propovăduirii, a apropierii de oameni, a îndrumării duhovnicești. Alții s-au remarcat printr-un curaj mărturisitor extraordinar în închisoare sau unii chiar dintre ei au fost omorâți pentru credința lor în Hristos. 

Alții s-au remarcat printr-o asceză deosebită, cum avem, de pildă, cazul Sfintei Elisabeta de la Pasărea, care 16 ani a viețuit în Munții Giumalău, în deplină izolare de lume, în creierii munților, la propriu. Acolo unde ea a ajuns la această stare a rugăciunii contemplative. Și, bineînțeles, fiecare dintre ei, acolo unde au viețuit, s-a remarcat printr-o anumită lucrare. 

Biserica analizează toată viața lor și, în cazul în care constată semnele sfințeniei, atunci imediat merge mai departe și ia această hotărâre sinodală și ulterior are loc și proclamarea canonizării sfintei respective sau a sfântului respectiv.

Cine contribuie la procesul de canonizare

– Există o comisie care să analizeze aceste „semne ale sfințeniei”?
– În general, episcopul unei eparhii propune canonizarea unui sfânt, și eparhia care a făcut această propunere analizează viața sfântului, realizează argumentele de canonizare, în cazul în care constată că există aceste argumente, și le prezintă Sfântului Sinod. 

Apoi, o comisie special alcătuită pentru analizarea acestor dosare de canonizare din Sfântul Sinod, în cazul în care constată sfințenia sfântului sau a sfintei respective, merg mai departe și propun spre aprobare întregului Sfânt Sinod.

Medicii sunt implicați în analiza resturilor pământești

– În acest proces de „documentare” sunt implicați exclusiv oameni ai Bisericii?
– Sunt cooptați în realizarea acestor argumente de canonizare istorici, cercetători, specialiști în cercetarea arhivele, pentru a putea identifica toate sursele care vorbesc despre sfântul respectiv și, de asemenea, profesori de teologie. 

Ei își aduc contribuția privind analizarea operei, că sunt unii sfinți care au opere duhovnicești foarte însemnate, cum e cazul Sfântului Dumitru Stăniloaie, care are o operă colosală, sau a Sfântului Ilarion Felea, amândoi profesori de teologie. 

Deci, în fiecare caz există particularități în ceea ce privește tratarea și analizarea operei și a vieții sfântului respectiv, dar există inclusiv medici și antropologi implicați. Pentru că uneori avem de-a face cu identificarea sfintele lor moaște, care au fost îngropate, cum a fost  cazul celor care au suferit detenția în perioada regimului comunist, în gropi comune. 

Sau pur și simplu analizarea semnelor pe care le putem observa pe osemintele celor care au fost chinuiți în detențiile comuniste. Atunci se apelează la specialiștii care au competență în cazul respectiv. 

„Avem mai multe mirence care au fost canonizate acum.  E pentru prima dată”

– Există un astfel de precedent legat de femei în istoria Bisericii Ortodoxe Române?
– Nu. E pentru prima dată. Însă Biserica Ortodoxă, în general, și în mod special Biserica Ortodoxă Română, le-a avut întotdeauna în vedere și pe sfinte, nu numai pe sfinți. 

Acum, ce-i drept, în decursul timpului poate că au fost mai mulți sfinți canonizați decât sfinte, dar așa s-a întâmplat, așa a fost. Anul 2025 a fost anul acesta consacrat duhovnicilor și preoților care au mărturisit credința în perioada regimului comunist. 

După acest eveniment, s-a dorit să mai existe și un altul în care să fie cinstite sfintele care s-au remarcat pe tot parcursul istoriei Bisericii Ortodoxe Române. 

Unele dintre ele erau foarte iubite de către credincioși și în viețile lor, fiind foarte cunoscute, cum e cazul Sfintei Maria Brâncoveanu, față de care exista un respect deosebit și o dragoste și o evlavie manifestată de secole de credincioșii din Biserica Ortodoxă Română.

Cazul Sfintei Maria Brâncoveanu, soția de domnitor, dar și cazul unei învățătoare

– În lista celor 16 sfinte avem și persoane care nu s-au călugărit, cum e Maria Brâncoveanu. În cazul lor, ce a fost luat în calcul pentru canonizare?
– Avem mai multe mirence care au fost canonizate acum. Maria Brâncoveanu, Sfânta Olimpiada din Fărcașa, Sfânta Blandina de la Iași, Sfânta Magdalena de la Mălainița și Sfânta Anastasia Șaguna, mama Sfântului Andrei Șaguna. Toate cele cinci sunt mirence. Una dintre ele, în cazul Sfintei Maria Brâncoveanu, a fost soție de domnitor. 

Celelalte, femei simple, din popor, unele mai simple, altele mai erudite. În cazul Sfintei Blandina de la Iași și a Sfintei Anastasia Șaguna, avem de-a face cu persoane mai erudite, care aveau știință de carte. În secolul XIX era chiar o raritate ca o femeie să aibă cunoștințe atât de aprofundate, iar la Sfânta Blandina, ea a fost chiar învățătoare. Deci fiecare cu pregătirea ei. 

Sfânta Olimpiada din Fărcașa – sprijin pentru comunitatea sa

Sfânta Olimpiada din Fărcașa și Sfânta Magdalena de la Mălainița au fost femei foarte simple, dar care prin dragostea și credința lor au făcut foarte mult în comunitățile lor. 

De pildă, la Sfânta Olimpiada din Fărcașa avem de-a face cu o mamă care și-a crescut copiii în dragoste de Dumnezeu și de aproapele. Dar pe lângă aceasta, a făcut foarte mult bine comunității în care era. Era cunoscută pentru milostenia ei, pentru dragostea pe care o avea față de cei bolnavi, a îngrijit și oameni paralizați. 

A fost o femeie care și-a jertfit toată viața ei pentru binele celor din jur, nu doar pentru familie, ci și pentru vecini, pentru toată comunitatea, satul acela în care ea a trăit toată viața. 

„Aproape că era insesizabilă această sfântă”

– Dar în cazul celor care erau măicuțe?
– Cred că ar trebui să amintim faptul că o parte din ele au fost mame. Au fost mame foarte devotate și care, după trecerea la Domnul a soților lor, au ales să intre în mănăstire, cum e cazul Sfintei Platonida Despina Milița, cea care a fost soția Sfântului Neagoe Basarab. Sau cum e cazul Sfintei Elisabeta Brâncoveanu sau Safta Brâncoveanu, cum mai e cunoscută, care de asemenea, a fost fiica ultimului descendent pe linie masculină din familia Brâncovenilor, Grigore Basarab Brâncoveanu. 

„Sfânta care vorbea cu urșii”

– Ce alt exemplu mai puteți oferi?
– Mă gândesc la Sfânta Antonina de la Tismana, o sfântă care este contemporană cu noi, a trecut la Domnul în 2011. Avea exact aceeași virtute a nearătării, a smereniei, a dorinței de a nu fi cunoscută viața ei sfântă de către ceilalți. Această lucrare întotdeauna e împodobită de Dumnezeu cu multe harisme duhovnicești. În situația Sfintei Antonina, deși sfânta nici măcar nu știa să citească, maicile din Mănăstirea Tismana spuneau că atunci când era pusă să citească la Psaltire, citea impecabil. Și, repet, era analfabetă, nu știa să citească, nu avea școală, dar nu greșea niciun cuvânt. Aceasta era lucrarea lui Dumnezeu. 

Apoi, de asemenea, maicile din Mănăstirea Tismana povesteau despre un moment în care au fost trimise într-o livadă a mănăstirii să culeagă prune. 

Și acolo, în acea livadă, într-un loc așa, mai retras, Sfânta Antonina culegea și ea prune. Maicile au auzit-o vorbind cu cineva și și-au închipuit, maica era foarte bună prietenă cu animalele, că probabil vorbește cu o vacă. Și tot s-au apropiat, s-au apropiat, până când s-au speriat. 

Lângă Sfânta Antonina nu era o vacă, era o ursoaică cu pui și sfânta le spunea: „Gata, gata, ați mâncat destul! Mai lăsați și pentru maici, că trebuie să ducem și la mănăstire, să mănânce și maicile.” Și sfânta îi lua pe puii de ursoaică de urechi, îi dădea la o parte și ei se gudurau pe lângă ea și se jucau cu ea. Și la fel și ursoaica. 

Ori știm că, în mod normal, orice ursoaică care are pui devine agresivă. Dar în cazul sfintei nu s-a întâmplat așa și cunoaștem din istoria Bisericii și în cazul altor sfinți, că aceasta este o harismă deosebită pe care o au sfinții. 

Cum a știut că i-a murit fratele

– Au mai existat genul acesta de întâmplări cu această sfântă?
– Da, un moment în care erau de data asta la cules de corcodușe, într-o zonă fără semnal la telefonul mobil. Sfânta Antonina începe să plângă. 

Erau și maicile celelalte prezente și au întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, maică? Te-a mușcat vreo viperă?” În zona aceea în care este Mănăstirea Tismana, sunt și vipere. „Ai nevoie de un ajutor?” Ea a răspuns: „Nu, nu, nu. Fratele meu a murit”. Când au ajuns la mănăstire, în dreptul porții, maica de la cancelarie a chemat-o și i-a dat vestea pe care deja o știa.

„Maica s-a retras în Munții Giumalău, acolo unde a stat 16-17 ani”

– Un caz interesant este cel al Elisabetei de la Pasărea, o sfântă născută în 1970. Spuneați că s-a remarcat prin faptul că a locuit în pustietate mai mult timp…
– Cred că avem de-a face cu una dintre cele mai mari ascete, adică pustnică, pe care le-a avut ortodoxia românească. Cred că măsura la care a ajuns Sfânta Elisabeta este foarte asemănătoare cu măsurile duhovnicești la care au ajuns sfintele din secolul 10, 11, 12. Ea era la Ierusalim, la Așezământul românesc. Suntem în 1997, s-a întors în România, a mers la Mănăstirea Sihăstria, unde a cerut sfatul Sfântului Cleopa, care a sfătuit-o să meargă în pustie. Tot atunci a cerut sfatul și părintelui Arsenie Papacioc și la fel a primit aceeași îndrumare. 

Maica s-a retras în Munții Giumalău, acolo unde a stat 16-17 ani, într-o nevoință deplină. Ea însăși povestește că în primii doi ani nu a văzut niciun chip de om, doar animale, fiare sălbatice, unele dintre ele care au și atacat-o. Și tot ea spune că în această perioadă au venit mulți diavoli să se lupte cu ea. 

Așa cum știm, din tradiția Bisericii și din viețile altor sfinți. Și, de exemplu, la Sfântul Antonie cel Mare, diavolii se băteau cu el și îl lăsau zăcând ca mort. Asta ne spune, ne spun contemporanii sfântului. Și în cazul Sfintei Elisabeta, și ea a avut parte de aceste lupte cu diavolii.

„Cred că în jurul Sfintei Elisabeta de la Pasărea s-a născut un cult spontan”

Mi-a rămas întipărită în minte o întâmplare foarte sugestivă. Ea locuia într-o chilie săpată în pământ, cu arbori de jur împrejur, frunze puse pe deasupra, astfel încât să nu se vadă din exterior. Și acolo, în chilia ei pustnicească, avea un raft cu cărți pus deasupra patului și la un moment dat a cedat acel raft și au căzut cărțile peste ea. Și sfânta a început să se ocărască pe sine. „Uite, că din cauza mea a căzut raftul acesta de cărți, că dacă mă gândeam eu mai bine și îl așezam corect, atunci nu, n-aveam problema asta”. Sfânta i-a învățat pe cei care îi erau apropiați că nu e bine să dăm vina nici pe oamenii de lângă noi, nici pe diavoli, ci doar pe noi înșine să ne învinovățim. Și așa slăbește puterea diavolului. Și în cazul ei s-a, s-a adeverit întru totul. 

– Faptul că această sfântă a fost contemporană cu noi ar putea s-o facă să fie percepută altfel de oameni?
– Cred că în jurul Sfintei Elisabeta de la Pasărea s-a născut un cult spontan. Sfânta Elisabeta nu a fost atât de cunoscută de poporul credincios. Doar de cei care într-adevăr au întâlnit-o în viață. Am văzut că după canonizarea, atunci când oamenii au început să citească și să afle mai multe detalii despre ea, au iubit-o și, și au dobândit o evlavie deosebită. Am observat și că la proclamarea canonizării celor 16 sfinte femei, atunci când au mers diferiți reporteri de la diferite televiziuni printre credincioși, să culeagă impresii și să îi îndemne să spună față de cine au evlavie, fără excepție, toți cei care au fost întrebați au pomenit-o pe Sfânta Elisabeta. 

„Cea mai contemporană dintre sfinte”

Cred că probabil și pentru că este cea mai contemporană dintre sfinte. Ea a trecut la Domnul în 2014. E de vârsta multora dintre cei care trăiesc în zilele noastre. Cred că această apropiere cronologică ne face să avem mai mare evlavie față de ea și, de asemenea, și nevoințele ei foarte aspre. 

Cred că aceeași dragoste pe care o au acum oamenii față de Sfânta Parascheva o vor avea și față de Sfânta Elisabeta. Se va construi un cult foarte frumos în jurul ei. Cu siguranță și față de toate celelalte sfinte va exista această evlavie, dar în cazul ei cred că este o lucrare deosebită. Am simțit lucrul acesta.

„Curajul aproape nebunesc”

– Ce calități comune au cele 16 sfinte recent proclamate?
– Cred că sunt câteva virtuți comune pe care le au: smerenia desăvârșită, în cazul tuturor, dragostea față de aproapele și curajul mărturisitor. 

Pentru că în cazul fiecăreia dintre ele vedem, poate mai evident decât în cazul unor bărbați, un curaj poate chiar nebunesc. 

Sfânta Blandina din Basarabia, deportată 16 ani în Siberia

De pildă, mă gândesc la Sfânta Blandina de la Iași, învățătoare, care a fost deportată 16 ani în Siberia. Era din Basarabia. Când s-a întors în Basarabia, a observat că fiul ei se stabilise în România, la Iași. A făcut demersurile necesare, s-a dus după copilul ei, s-a așezat în casa lui. El era deja căsătorit. 

A început să meargă, pentru că ea era fiică de preot și era foarte apropiată de Biserică, la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde o iubea pe Sfânta Parascheva. 

Fiul ei i-a pus în vedere: „Mamă, ai la dispoziție trei zile să te hotărăști. Ori mergi la biserică, ori rămâi cu noi.” Asta pentru că el era implicat în aparatul administrativ comunist din vremea respectivă. Și ea a spus: „N-am nevoie de trei zile. Îți dau răspunsul imediat. Nu mă lepăd de Hristos, nu plec din Biserică”.

Ea a îmbrăcat această haină a curajului și a smereniei într-un chip deosebit, întrucât ea rămăsese practic pe străzi. Și pentru că era cunoscută de unii preoți din Catedrala Mitropolitană din Iași, a fost luată și ținută în casele lor. 

Sfânta care nu se ferea de mătură

Dar mai este un alt aspect, tot în cazul ei, și nu numai, că sunt situații similare în viețile tuturor acestor sfinte. Cât era ea de învățătoare, se smerea și făcea curat în biserică. La un moment dat, începuseră să vină la Catedrala din Iași foste cadre didactice din școala în care ea predase. 

Și aceste cadre didactice, atunci când o vedeau făcând astfel de activități, erau rușinate, considerau că e nedemn pentru pregătirea ei să stea și să spele pardoseala catedralei. Și atunci ea le răspundea: „Mie nu mi-e rușine să spăl picioarele Mântuitorului Hristos”. Deci, vedem o asumare a statutului de creștin până la ultimele consecințe. 

Aceste sfinte au dus această dragoste a Mântuitorului Hristos, înfruntând orice li s-a opus în viața lor. Orice decizie care le despărțea de Biserică a fost înfruntată de ele și anulată din viața lor. 

De asta cred că în cazul fiecăreia dintre ele avem de-a face cu acest curaj deosebit, curaj de a înfrunta ispitele, de a înfrunta greutățile. Toate pentru dragostea de Biserică și dragostea de Dumnezeu.

36 de sfinți în 2025 și 2026

– Proclamarea a fost un eveniment puternic mediatizat. Care este concluzia a tot ce s-a discutat în spațiul public pe marginea acestui moment?
– Cred că ar trebui să rămânem cu modelul vieților acestor sfinte femei sau acestor sfinți. 

Pentru că, dacă calculăm canonizările care au fost făcute și în 2025, și în 2026, avem de-a face cu 36 de sfinți care fac parte din calendarul nostru, incluzând aici și pe cei patru sfinți aghioriți athoniți, care au fost canonizați de Patriarhia Ecumenică, dar care au fost de naționalitate română. 

Cred că trebuie să-i avem ca model. Trebuie să-i avem ca rugători, să le cerem ajutorul în situațiile concrete din viețile noastre. Și cred, de asemenea, că ei ne dau acest curaj de a înfrunta greutățile pe care le întâlnim în viețile noastre și de a-i avea ca modele în viețile noastre, de a-l avea ca etalon în viața de creștin.

Prima canonizare din România

– Câte evenimente de acest tip am avut în istoria Bisericii Ortodoxe Române?
– Au existat trei astfel de evenimente foarte importante. Prima canonizare a unui sfânt român pe teritoriul țării noastre a fost în 1517, atunci când a fost canonizat Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, la sfințirea Catedralei Curtea de Argeș. 

De la acel moment până în perioada comunistă, pe teritoriul țării noastre nu a mai avut loc nicio canonizare. 

Conform rânduielilor Bisericilor Ortodoxe există această posibilitate ca o Biserică Ortodoxă autocefală, adică cea care are conducere de sine stătătoare, care nu depinde de o altă biserică, are dreptul să canonizeze sfinți. 

Biserica Ortodoxă Română și-a dobândit autocefalia abia în 1885, însă primele canonizări au fost făcute de către Patriarhul Iustinian în 1950 și apoi proclamările au avut loc în 1955-1956. Atunci au fost canonizați opt sfinți români. 

Gestul Patriarhului Iustinian

Atunci a fost generalizat cultul sfinților care au moaște întregi la noi în țară, și anume Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfânta Filofteia de la Argeș și Sfântul Nicodim de la Tismana. 

Acest eveniment foarte important a fost într-o perioadă de maximă tensiune politică, atunci când România se afla sub regimul comunist. 

Totuși, prin inteligența și spiritul diplomatic al Patriarhului Iustinian, s-a reușit această canonizare și practic, pentru mai multe zile, Bucureștiul și toate celelalte mănăstiri în care au mai avut loc canonizări au devenit capitale ale ortodoxiei universale, fiind invitați ierarhi din toate bisericile ortodoxe surori. Un lucru de neimaginat într-o perioadă comunistă.  

„Sfinții de culoare albastră”

– Când a fost următoarea canonizare importantă după căderea comunismului?
– Abia în 1992. Atunci a avut loc o canonizare a mai multor sfinți români și trecerea în calendar a unor sfinți care au viețuit pe teritoriul țării noastre, cum e cazul Sfinților Martiri din primele secole. Știm că în momentul de față sfinții români sunt scriși cu culoare albastră, pentru a fi ușor identificați de către credincioși. 

După aceste două momente, bineînțeles că au mai avut loc și alte canonizări, dar nu un număr atât de însemnat de sfinți. Uneori câte unu, doi, trei, în funcție de context. 

Și cele mai importante canonizări după aceste evenimente din 1950, ’55 și ’56 și 1992 sunt acestea două, care cumva marchează și centenarul Patriarhiei Române. Cei 16 sfinți, preoți, mărturisitori și mari duhovnici, care s-au remarcat în cei 100 de ani de Patriarhat, au fost proclamați în 2025, iar sfintele femei, ca o prelungire a sărbătorii centenarului Patriarhiei Române, au fost canonizate în 2025 și proclamate anul acesta, în 2026.

„Avem sfinți din toate categoriile, inclusiv mireni, oameni simpli”

– Dar de ce este această perioadă de la hotărârea Sinodului până la proclamare?
– Pentru că, în general, această proclamare este o sărbătoare pentru întreaga Biserică. Această proclamare este festivă. În general, participă la ea membrii Sfântului Sinod, ierarhi din alte Biserici Ortodoxe Surori. Ea se proclamă într-o liturghie festivă, făcută într-o catedrală sau într-o mănăstire, acolo unde a viețuit călugărul sau maica respectivă, sau o biserică care cumva a avut legătură duhovnicească cu persoana care e canonizată. Pentru că avem sfinți din toate categoriile, inclusiv mireni, oameni simpli, care și-au dovedit sfințenia.