INTERVIU. „În jurul Sfintei s-a născut un cult spontan”. Cum au fost canonizate 16 femei de către Biserica Ortodoxă Română

„Dragostea pe care o manifestă oamenii față de o anumită persoană este primul criteriu. Apoi se analizează celelalte aspecte din viața acelei persoane”, spune consilierul patriarhal și teologul Răzvan Clipici, într-un interviu pentru publicul HotNews, care sunt pașii canonizării, după ce 16 românce au fost declarate sfinte, zilele trecute, într-o slujbă oficiată de Patriarhul Daniel. „Sunt femei din popor, unele mai simple, altele mai erudite”, mai explică teologul. 

• „Sfânta îi lua pe puii de ursoaică de urechi, îi dădea la o parte și ei se gudurau pe lângă ea și se jucau. Și la fel și ursoaica. Ori știm că, în mod normal, orice ursoaică care are pui devine agresivă ”, povestește Răzvan Clipici despre Sfânta Antonina de la Tismana care a decedat în 2011.
• HotNews a vrut să afle cum ajung anumiți oameni să fie declarați sfinți de către biserică și a vorbit cu o persoană îndreptățită să dea astfel de explicații din partea BOR. Pentru că faptele acestor oameni sunt interpretate de biserică, ele nu verificabile din punct de vedere jurnalistic, fiind prezentate ca atare. 
• Răzvan Clipici este consilier patriarhal în sectorul cultură. În 2021 a fost numit director al Componentei Cultură, iar din 2022 conduce în calitate de director și Componenta Conservare-Restaurare în cadrul căreia funcționează Laboratorul de conservare-restaurare al Patriarhiei Române.

– Ce presupune procesul de canonizare în Biserica Ortodoxă Română?
– Răzvan Clipici: „Canonizare” vine de la termenul ebraic „kaneh”, care înseamnă normă, măsură. În momentul de față, atunci când ne referim la canonizare, ne referim la trecerea în rândul sfinților a unei persoane care și-a dovedit fidelitatea față de credința ortodoxă și a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni sau harisme deosebite. 

Acum, cred că ar trebui făcută precizarea următoare: nu Biserica îi face sfinți pe anumiți oameni, ci ei și-au sfințit viața prin harul lui Dumnezeu, iar Biserica nu face decât să constate ceea ce este evident, adică sfințenia din viața unui om. Și atunci bineînțeles că îl propune ca etalon, ca model.

– Când au început canonizările, istoric vorbind?
– În primele secole creștine, canonizările nu existau. Exista doar această rânduială a Bisericii, cu cei care și-au dovedit sfințenia, în special martirii. Și aceste recunoașteri ale Bisericii se făceau doar prin înscrierea în calendarul bisericii locale a sfântului respectiv. De asta avem foarte mulți sfinți care n-au fost niciodată canonizați și au fost recunoscuți unanim de Biserică prin acest gest de înscriere în calendar. 

Ulterior, în secolul al XIV-lea, avem de-a face cu prima canonizare oficială, făcută la nouă ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, canonizare care a fost propusă de ucenicul său, Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului. 

De la momentul respectiv s-a generalizat această practică în Biserica Ortodoxă, ca atunci când se constată semnele sfințeniei în viața unui om, un sinod al unei Biserici Ortodoxe autocefale să facă această canonizare. 

– Câte evenimente de acest tip am avut în istoria Bisericii Ortodoxe Române?
– Biserica Ortodoxă Română și-a dobândit autocefalia abia în 1885, însă primele canonizări au fost făcute de către Patriarhul Iustinian în 1950 și apoi proclamările au avut loc în 1955-1956. Atunci au fost canonizați opt sfinți români. 

Atunci a fost generalizat cultul sfinților care au moaște întregi la noi în țară, și anume Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfânta Filofteia de la Argeș și Sfântul Nicodim de la Tismana. 

Acest eveniment foarte important a fost într-o perioadă de maximă tensiune politică, atunci când România se afla sub regimul comunist.  

– Când a fost următoarea canonizare importantă după căderea comunismului?
– În 1992 au fost canonizați și trecuți în calendar sfinți care au trăit pe teritoriul țării noastre, cum e cazul Sfinților Martiri din primele secole. În momentul de față sfinții români sunt scriși cu culoare albastră, pentru a fi ușor identificați de către credincioși. 

După aceste două momente, bineînțeles că au mai avut loc și alte canonizări, dar nu un număr atât de însemnat de sfinți. Cei 16 sfinți, preoți, mărturisitori și mari duhovnici, care s-au remarcat în cei 100 de ani de Patriarhat, au fost proclamați în 2025, iar sfintele femei, ca o prelungire a sărbătorii centenarului Patriarhiei Române, au fost canonizate în 2025 și proclamate anul acesta, în 2026.

– De ce există această perioadă de la hotărârea Sinodului până la proclamarea sfinților?
– Pentru că, în general, această proclamare este festivă, o sărbătoare pentru întreaga Biserică. În general, participă la ea membrii Sfântului Sinod, ierarhi din alte Biserici Ortodoxe Surori. Ea se proclamă într-o liturghie festivă, făcută într-o catedrală sau într-o mănăstire, acolo unde a viețuit călugărul sau maica respectivă, sau o biserică care cumva a avut legătură duhovnicească cu persoana care e canonizată. Pentru că avem sfinți din toate categoriile, inclusiv mireni, oameni simpli, care și-au dovedit sfințenia.

Cum identifică biserica semnele sfințeniei

– În cazul celor 16 românce care au intrat în rândul sfinților, cât a durat procesul de analiză?
– În cazul unora dintre ele, sunt demersuri care au început acum foarte mulți ani pentru că ele au fost cinstite de către popor de foarte multă vreme. Au fost recunoscute de evlavia populară ca sfinte. Evlavia populară este această dragoste pe care și-o manifestă oamenii față de o anumită persoană, care a dovedit în timp faptul că a ajuns la măsura desăvârșirii. 

Acesta este primul criteriu. Apoi se analizează toate celelalte aspecte din viața fiecărui om și fiecare se distinge prin anumite lucrări însemnate în viața lui. Nu avem un șablon. Adică unii au avut harisma propovăduirii, a apropierii de oameni, a îndrumării duhovnicești. 

Alții s-au remarcat printr-un curaj mărturisitor extraordinar în închisoare sau unii chiar dintre ei au fost omorâți pentru credința lor în Hristos. Alții s-au remarcat printr-o asceză deosebită, cum este, de pildă, cazul Sfintei Elisabeta de la Pasărea, care 16 ani a viețuit în Munții Giumalău, în deplină izolare de lume, în creierii munților, la propriu. 

Acolo ea a ajuns la această stare a rugăciunii contemplative. Și, bineînțeles, fiecare dintre ei, acolo unde a viețuit, s-a remarcat printr-o anumită lucrare. 

Biserica analizează toată viața lor și, în cazul în care constată semnele sfințeniei, atunci imediat merge mai departe și ia această hotărâre sinodală și ulterior are loc și proclamarea canonizării sfintei respective sau a sfântului respectiv.

„Femei din popor, unele mai simple, altele mai erudite”

– În acest proces de „documentare” sunt implicați exclusiv oameni ai Bisericii?
– Sunt cooptați în realizarea acestor argumente de canonizare istorici, cercetători, specialiști în cercetarea arhivele, pentru a putea identifica toate sursele care vorbesc despre sfântul respectiv și, de asemenea, profesori de teologie. Ei își aduc contribuția privind analizarea operei, că sunt unii sfinți care au opere duhovnicești foarte însemnate, cum e cazul Sfântului Dumitru Stăniloaie, care are o operă colosală, sau a Sfântului Ilarion Felea, amândoi profesori de teologie. 

– Pe lista celor 16 sfinte avem și persoane care nu s-au călugărit, cum e Maria Brâncoveanu. În cazul lor, ce a fost luat în calcul pentru canonizare?
– Avem mai multe mirence (n.r.- femei laice) care au fost canonizate acum. Maria Brâncoveanu, Sfânta Olimpiada din Fărcașa, Sfânta Blandina de la Iași, Sfânta Magdalena de la Mălainița și Sfânta Anastasia Șaguna, mama Sfântului Andrei Șaguna. Toate cele cinci sunt mirence. 

Una dintre ele, în cazul Sfintei Maria Brâncoveanu, a fost soție de domnitor. Celelalte, femei din popor, unele mai simple, altele mai erudite. În cazul Sfintei Blandina de la Iași și a Sfintei Anastasia Șaguna, avem de-a face cu persoane mai erudite, care aveau știință de carte. În secolul XIX era chiar o raritate ca o femeie să aibă cunoștințe atât de aprofundate, iar la Sfânta Blandina, ea a fost chiar învățătoare. Deci fiecare cu pregătirea ei. 

Sfânta Olimpiada din Fărcașa și Sfânta Magdalena de la Mălainița au fost femei foarte simple, dar care prin dragostea și credința lor au făcut foarte mult în comunitățile lor. De pildă, la Sfânta Olimpiada din Fărcașa avem de-a face cu o mamă care și-a crescut copiii în dragoste de Dumnezeu și de aproapele. 

Dar pe lângă aceasta, a făcut foarte mult bine comunității în care era. Era cunoscută pentru milostenia ei, pentru dragostea pe care o avea față de cei bolnavi, a îngrijit și oameni paralizați. A fost o femeie care și-a jertfit toată viața ei pentru binele celor din jur, nu doar pentru familie, ci și pentru vecini, pentru toată comunitatea, satul acela în care ea a trăit toată viața. 

„O femeie care a văzut cum i-au murit șapte copii”

– Dar în cazul celor care erau măicuțe?
– Cred că ar trebui să amintim faptul că o parte din ele au fost mame. Au fost mame foarte devotate și care, după trecerea la Domnul a soților lor, au ales să intre în mănăstire, cum e cazul Sfintei Platonida Despina Milița, cea care a fost soția Sfântului Neagoe Basarab. Sau cum e cazul Sfintei Elisabeta Brâncoveanu sau Safta Brâncoveanu, cum mai e cunoscută, care de asemenea, a fost soția ultimului descendent pe linie masculină din familia Brâncovenilor, Grigore Basarab Brâncoveanu. O avem și pe Sfânta Filotimia de la Râmeț, mamă a 12 copii, între care între acești 12 îl numărăm și pe Sfântul Dometie de la Râmeț.

Sfânta Filotimia a fost o femeie care a trecut prin suferințe teribile. O femeie care și-a crescut copiii în dragoste de Dumnezeu și care a fost martoră a decesului a șapte dintre copiii ei. Vă dați seama, pentru o mamă, ce durere trebuie să însemne lucrul acesta? 

Spre sfârșitul vieții, în ultimii 20 de ani, ea s-a retras la Mănăstirea Râmeț, sub îndrumarea Sfântului Dometie, fiul ei. Acolo a îmbrățișat viața monahală și ulterior, după trecerea la Domnul a Sfântului Dometie, în 1975, ea a continuat să viețuiască acolo, în obștea Mănăstirii Râmeț, fiind o femeie foarte simplă, foarte modestă, foarte smerită, care căuta să își ascundă virtuțile.

– Ce s-a întâmplat cu ea?
– În 1989, Sfânta Filotimia a trecut la Domnul pe 22 iulie. În același an, în septembrie 1989, Maica Ierusalima Ghibu, stareța de la acea vreme a Mănăstirii Râmeț, a mers la Atena, unde s-a întâlnit cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, cel care a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică. Acest sfânt avea darul înainte-vederii.

Maica trecea prin niște momente foarte dificile. Era presată de autoritățile comuniste și a vrut neapărat să îi ceară sfatul acestui sfânt părinte. Avea dreptul să iasă din țară la momentul respectiv, întrucât Mănăstirea Râmeț exporta covoare în aproximativ 30 de state din Europa și nu numai. Și când a ajuns la Atena, la Sfântul Porfirie, era o mare de oameni împrejurul chiliei lui.

Sfântul deja era în ultima perioadă a vieții, foarte aproape de moarte. Era foarte suferind și nu prea mai primea oameni. Dar a ieșit un ucenic de-al lui afară și în acea mare mulțime de oameni, el a strigat să vină maica stareță din România. 

Maica Ierusalima nu anunțase, nu telefonase, nu avea niciun contact de acolo. A intrat maica la el, era și cu o persoană care îi traducea din limba greacă și fără să-i pună nicio întrebare, i-a spus așa: „aveți o mănăstire pe o apă, o biserică pe apă”. Și într-adevăr, dacă ne gândim la Mănăstirea Râmeț, sub altarul Mănăstirii Râmeț există un izvor. 

Și spune așa: „Aveți un mormânt proaspăt în mănăstire. Maica aceasta, care s-a mutat la Domnul, s-a înălțat ca un serafim la cer”. Este mărturia unui sfânt despre o altă sfântă. Deci avem și situații din acestea extraordinare.

Povestea cu mama ursoaică și puii ei

– Ce alt exemplu mai puteți să ne dați?
– Mă gândesc la Sfânta Antonina de la Tismana, o sfântă care este contemporană cu noi, a trecut la Domnul în 2011. Avea exact aceeași virtute a smereniei, a dorinței de a nu fi cunoscută viața ei sfântă de către ceilalți. Această lucrare întotdeauna e împodobită de Dumnezeu cu multe harisme duhovnicești. În situația Sfintei Antonina, deși sfânta nici măcar nu știa să citească, maicile din Mănăstirea Tismana spuneau că atunci când era pusă să citească la Psaltire, citea impecabil. Și, repet, era analfabetă, nu știa să citească, nu avea școală, dar nu greșea niciun cuvânt. Aceasta era lucrarea lui Dumnezeu. 

Apoi, de asemenea, maicile din Mănăstirea Tismana povesteau despre un moment în care au fost trimise într-o livadă a mănăstirii să culeagă prune. Și acolo, în acea livadă, într-un loc așa, mai retras, Sfânta Antonina culegea și ea prune. Maicile au auzit-o vorbind cu cineva și și-au închipuit, maica era foarte bună prietenă cu animalele, că probabil vorbește cu o vacă. Și tot s-au apropiat, s-au apropiat, până când s-au speriat. 

Lângă Sfânta Antonina nu era o vacă, era o ursoaică cu pui și sfânta le spunea: „Gata, gata, ați mâncat destul! Mai lăsați și pentru maici, că trebuie să ducem și la mănăstire, să mănânce și maicile.” Și sfânta îi lua pe puii de ursoaică de urechi, îi dădea la o parte și ei se gudurau pe lângă ea și se jucau cu ea. Și la fel și ursoaica. 

Ori știm că, în mod normal, orice ursoaică care are pui devine agresivă. Dar în cazul sfintei nu s-a întâmplat așa și cunoaștem din istoria Bisericii și în cazul altor sfinți, că aceasta este o harismă deosebită pe care o au sfinții. 

– Au mai existat genul acesta de întâmplări cu această sfântă?
– Da, un moment în care erau de data asta la cules de corcodușe, într-o zonă fără semnal la telefonul mobil. Sfânta Antonina începe să plângă. Erau și maicile celelalte prezente și au întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, maică? Te-a mușcat vreo viperă?” În zona aceea în care este Mănăstirea Tismana, sunt și vipere. „Ai nevoie de un ajutor?” Ea a răspuns: „Nu, nu, nu. Fratele meu a murit”. Când au ajuns la mănăstire, în dreptul porții, maica de la cancelarie a chemat-o și i-a dat vestea pe care deja o știa.

– În cazul Elisabetei de la Pasărea, o sfântă născută în 1970, spuneați că s-a remarcat prin faptul că a locuit în pustietate mai mult timp.
– Cred că avem de-a face cu una dintre cele mai mari ascete, adică pustnică, pe care le-a avut ortodoxia românească. Cred că măsura la care a ajuns Sfânta Elisabeta este foarte asemănătoare cu măsurile duhovnicești la care au ajuns sfintele din secolul 10, 11, 12. 

Ea era la Ierusalim, la Așezământul românesc. Suntem în 1997, s-a întors în România, a mers la Mănăstirea Sihăstria, unde a cerut sfatul Sfântului Cleopa, care a sfătuit-o să meargă în pustie. Tot atunci a cerut sfatul și părintelui Arsenie Papacioc și la fel a primit aceeași îndrumare. 

Maica s-a retras în Munții Giumalău, acolo unde a stat 16-17 ani, într-o nevoință deplină. Ea însăși povestește că în primii doi ani nu a văzut niciun chip de om, doar animale, fiare sălbatice, unele dintre ele care au și atacat-o. 

„Cred că în jurul Sfintei Elisabeta de la Pasărea s-a născut un cult spontan”

Mi-a rămas întipărită în minte o întâmplare foarte sugestivă. Ea locuia într-o chilie săpată în pământ, cu arbori de jur împrejur, frunze puse pe deasupra, astfel încât să nu se vadă din exterior. Și acolo, în chilia ei pustnicească, avea un raft cu cărți pus deasupra patului și la un moment dat a cedat acel raft și au căzut cărțile peste ea. Și sfânta a început să se ocărască pe sine. 

„Uite, că din cauza mea a căzut raftul acesta de cărți, că dacă mă gândeam eu mai bine și îl așezam corect, atunci nu, n-aveam problema asta”. Sfânta i-a învățat pe cei care îi erau apropiați că nu e bine să dăm vina nici pe oamenii de lângă noi, nici pe diavoli, ci doar pe noi înșine să ne învinovățim. Și așa slăbește puterea diavolului. Și în cazul ei s-a adeverit întru totul. 

– Faptul că această sfântă a fost contemporană cu noi ar putea s-o facă să fie percepută altfel de oameni?
– Cred că în jurul Sfintei Elisabeta de la Pasărea s-a născut un cult spontan. Sfânta Elisabeta nu a fost atât de cunoscută de poporul credincios. Doar de cei care într-adevăr au întâlnit-o în viață. Am văzut că după canonizarea, atunci când oamenii au început să citească și să afle mai multe detalii despre ea, au iubit-o și, și au dobândit o evlavie deosebită.

Am observat și că la proclamarea canonizării celor 16 sfinte femei, atunci când au mers diferiți reporteri de la diferite televiziuni printre credincioși, să culeagă impresii și să îi îndemne să spună față de cine au evlavie, fără excepție, toți cei care au fost întrebați au pomenit-o pe Sfânta Elisabeta. 

Cred că probabil și pentru că este cea mai contemporană dintre sfinte. Ea a trecut la Domnul în 2014. E de vârsta multora dintre cei care trăiesc în zilele noastre. Cred că această apropiere cronologică ne face să avem mai mare evlavie față de ea și, de asemenea, și nevoințele ei foarte aspre. Cred că aceeași dragoste pe care o au acum oamenii față de Sfânta Parascheva o vor avea și față de Sfânta Elisabeta. Se va construi un cult foarte frumos în jurul ei. Cu siguranță și față de toate celelalte sfinte va exista această evlavie, dar în cazul ei cred că este o lucrare deosebită. Am simțit lucrul acesta.

– Ce calități comune au cele 16 sfinte recent proclamate?
– Cred că sunt câteva virtuți comune pe care le au: smerenia desăvârșită, în cazul tuturor, dragostea față de aproapele și curajul mărturisitor. Pentru că în cazul fiecăreia dintre ele vedem, poate mai evident decât în cazul unor bărbați, un curaj poate chiar nebunesc. De pildă, mă gândesc la Sfânta Blandina de la Iași, învățătoare, care a fost deportată 16 ani în Siberia. Era din Basarabia. Când s-a întors în Basarabia, a observat că fiul ei se stabilise în România, la Iași. A făcut demersurile necesare, s-a dus după copilul ei, s-a așezat în casa lui. El era deja căsătorit. 

A început să meargă, pentru că ea era fiică de preot și era foarte apropiată de Biserică, la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde o iubea pe Sfânta Parascheva. Fiul ei i-a pus în vedere: „Mamă, ai la dispoziție trei zile să te hotărăști. Ori mergi la biserică, ori rămâi cu noi.”

Asta pentru că el era implicat în aparatul administrativ comunist din vremea respectivă. Și ea a spus: „N-am nevoie de trei zile. Îți dau răspunsul imediat. Nu mă lepăd de Hristos, nu plec din Biserică” și a îmbrăcat această haină a curajului și a smereniei într-un chip deosebit, întrucât ea rămăsese practic pe străzi. Și pentru că era cunoscută de unii preoți din Catedrala Mitropolitană din Iași, a fost luată și ținută în casele lor. 

– Proclamarea a fost un eveniment puternic mediatizat. Care este concluzia a tot ce s-a discutat în spațiul public pe marginea acestui moment?
– Cred că ar trebui să rămânem cu modelul vieților acestor sfinte femei sau acestor sfinți. Pentru că, dacă calculăm canonizările care au fost făcute și în 2025, și în 2026, avem de-a face cu 36 de sfinți care fac parte din calendarul nostru, incluzând aici și pe cei patru sfinți aghioriți athoniți, care au fost canonizați de Patriarhia Ecumenică, dar care au fost de naționalitate română. Cred că trebuie să-i avem ca model.