Pumnii strânși pentru iranieni. Dacă vreți să ascultați un sunet unic, iată cum se aude când cad dictaturile
Pentru că există oameni mult mai informați și mai pricepuți să interpreteze Orientul Mijlociu decât mine, în aceste ore importante, citez din câteva puncte de vedere care se referă la războiul SUA – Israel – Iran.
Să începem de aici. Înainte de orice, să începem de la izbucnirea de bucurie a iranienilor la auzul veștii morții ayatollahului Ali Khamenei. Sâmbătă, după miezul nopții, blocurile din Teheran au început să strige, să fluiere, să țipe. Am auzit acest zgomot, în România lui Ceaușescu, când oamenii își fluierau de la ferestre protestul mocnit, acoperiți de întunericul anonimatului. Și l-am auzit, mai apoi, atunci când „naționala” de fotbal înscria un gol.
Iranienii au filmat scenele. Nu e doar bucurie, e descătușare. Unii dintre oameni bușeau în plâns și asta se auzea în microfonul telefonului care capta imaginile. Nu le venea să creadă că au scăpat.
Să începem de aici. Bloc după bloc, cartier după cartier, cu o bucurie ținută în coșul pieptului, aceste imagini și țipetele gâtuite din Teheran spun povestea unei zile cumplit de sângeroase, dar pe care iranienii o așteaptă de zeci de ani.
Le va fi foarte, foarte greu. Ce auzim nu e coloana sonoră al succesului garantat, ci mai degrabă muzica tremurată a unui drum lent și a multe dezamăgiri care urmează. Dar e sunetul cu care sfârșesc dictaturile. Iar Trump, orice credem despre el, a avut dreptate, o spun voci care l-au criticat.
„Trump a avut o viziune clară”
„Trump a luat o măsură temerară de a scăpa lumea de regimul malefic al Iranului odată pentru totdeauna”, scrie în editorialul New York Post, ziarul de dreapta al metropolei americane. New York Post nu l-a cruțat pe Trump cu alte ocazii. Când Casa Albă i-a atacat pe judecători, publicația i-a spus de la obraz lui Donald Trump că nu așa se comportă un președinte democratic.
Acum, însă, ziarul scrie că „având o viziune clară, Trump a afirmat că orice acord cu regimul de la Teheran nu valorează nici cât hârtia pe care este scris”.
Și mai spune ceva: Iranul a fost mereu împotriva Acordurilor Abraham, care pot include chiar pacea oficială între Arabia Saudită și Israel și slăbirea dramatică a mișcărilor islamiste (atât sunnite, cât și șiite) care stau în spatele majorității actelor de terorism din lume. Războiul poate fi, uneori, prețul păcii.
Acordurile Abraham au fost sabotate, în ultimii ani, de mișcările teroriste, precum Hamas, tocmai pentru că nu ar mai fi putut vinde suferință oamenilor pe care îi exploatează.
Dictaturi
În spațiul public, după atac a apărut argumentul contra SUA și contra Israelului: de ce spui că vrei dărâmarea unei dictaturi în Iran, câtă vreme sprijini autocrația din Arabia Saudită, ca să dăm un singur exemplu? Ce e cu această ipocrizie? Arabia Saudită e cea care l-a ucis pe ziaristul Jamal Khashoggi.
E adevărat. Din Nordul Africii și până în Orientul Mijlociu, nici o țară nu poate fi numită democrație cu excepția Israelului, conform Democracy Index 2024 al Economist Intelligence Unit (EIU).
De ce Iranul e dat drept exemplu negativ? Pentru că e.
„Drumul spre progres în lumea non-occidentală este în contradicție cu unele dintre idealurile Occidentului”
Această parte non-vestică a lumii e aparte. Aici, zecile de state care mărginesc Oceanul Indian, din Golful Persic și până în Asia de Sud-Est, confirmă că „drumul spre progres în lumea non-occidentală este într-adevăr variat și în contradicție cu unele dintre idealurile Occidentului liberal și ale Iluminismului”, așa cum consemna Robert D. Kaplan, cel care a dedicat o carte acestei zone.
Aici, dincolo de granițele Occidentului, oamenii se tem nu de o conducere puternică, ci de disiparea conducerii. Aici, antonimul la libertate nu e guvernarea tare, ci haosul nesfârșit.
„Care ar fi poziția Americii în Orientul Mijlociu fără monarhi precum cei din Oman, Iordania și Maroc, fără a mai menționa alți conducători nedemocratici care, totuși, luptă împotriva extremiștilor antioccidentali? Viitorul necesită o înțelegere a experiențelor istorice ale altor popoare, nu doar a propriilor experiențe”, mai scrie Kaplan.
Toate acestea sunt și un avertisment pentru vremurile care vor veni.
Khamenei a răsărit când Ceaușescu a apus. Acum a venit și vremea lui
Căderea nu neapărat iminentă, dar probabilă, a regimului criminal al lui Ali Khamenei nu garantează nici stabilitatea și nici democratizarea Iranului. Indiferent cât de permisiv ar fi folosiți acești termeni, Iranul are un drum lung în față.
Știm cât de grea e tranziția la o societate liberă. Într-o țară precum România, a fost nevoie de 20-30 de ani ca să vedem nu capătul tunelului, ci măcar direcția. Iar iranienii pornesc cu un handicap și mai mare.
Iranienii au avut parte de un regim care a înghețat încă trei decenii și jumătate față de căderea comunismului. Coincidența face ca domnia ca ayatollah a lui Khamenei să fi început în 1989, anul când Ceaușescu l-a vizitat. Ceaușescu a fost în Iran, ca să onoreze înscăunarea din 1989 a lui Khamenei.
Întâlnirea celor doi șoferi ai iadului a avut loc chiar în decembrie 1989, când în România începuse revoluția. La câteva zile după ce a revenit de la Teheran, Ceaușescu a fugit cu elicopterul. A aterizat pe o margine de drum și a fost capturat de propria armată. Un despot apunea, altul își începea domnia ca ayatollah, ca și cum răul are resurse infinite, în predarea sa întortocheată de ștafetă.
Astăzi, e timpul dictaturii lui Khamenei să apună. E o legătură simbolică nu ușor de descifrat. Iar arcul peste timp ne ajută să ne punem un pic în pielea iranienilor.
Indiferent de părerea oricăruia dintre noi despre Donald Trump, iranienii sunt un popor căruia aproape o lume întreagă îi ține astăzi pumnii.
INTERVIURILE HotNews.ro