INTERVIU VIDEO Emil Hurezeanu, despre o nouă ordine mondială: „Coşmarul e al tuturor” / Ce îi reproșează lui Nicușor Dan 

„Suntem o ţară atât de importantă de care noi nu ne dăm seama întotdeauna”, afirmă fostul ministru de Externe Emil Hurezeanu, într-un interviu pentru publicul HotNews. El spune că România a depăşit o perioadă de confuzie în relaţiile cu SUA, însă nu e un actor strategic în alianţele din care face parte. Emil Hurezeanu avertizează că lumea intră într-o etapă periculoasă, în care regulile slăbesc, iar marile puteri acţionează tot mai imprevizibil.

• „În timpul Războiului Rece existau reguli. Astăzi, aceste reguli nu mai funcționează. Asistăm la un fel de voluntarism foarte periculos al marilor puteri”.
• „Avem un rol important de apărare, pe flancul estic, a alianței NATO, a lumii occidentale. S-a văzut acest lucru și în ultima vizită a președintelui Zelenski la București”.
• „Ar fi bine ca preşedintele să fie mai conectat cu grijile și cu frustrările noastre, ale tuturor”.

Într-un moment în care marile puteri par să acționeze fără reguli, iar crizele se suprapun de la Orientul Mijlociu până în Europa, Emil Hurezeanu vorbește, în interviul pentru publicul HotNews, despre sfârșitul unei lumi previzibile și începutul uneia dominate de incertitudine.

De la războiul din Iran și tensiunile dintre marile puteri până la rolul României în NATO și relația cu SUA, Hurezeanu explică unde ne aflăm și ce riscuri vedem prea puțin. În plan intern, el vorbește despre limitele liderilor politici, despre Nicușor Dan și Ilie Bolojan, dar și despre neîncrederea care traversează societatea românească.

Emil Hurezeanu este diplomat, jurnalist și scriitor român, fost ministru al Afacerilor Externe și fost ambasador al României în Germania și Austria. A fost o voce importantă a postului Radio Europa Liberă în anii ’80 și ’90, iar după 1990 a rămas activ în spațiul public ca analist de politică externă. Este autor de volume de eseuri și comentarii politice și una dintre figurile marcante ale jurnalismului românesc postcomunist.

„Suntem într-o fază foarte periculoasă, pentru că regulile nu mai sunt stabilite”

HotNews: Domnule Emil Hurezeanu, ați trăit trei epoci geopolitice diferite – Războiul Rece, optimismul anilor ’90 și această perioadă în care ordinea internațională pare tot mai improvizată. În ce moment al istoriei credeți că ne aflăm acum?
Emil Hurezeanu: Ne aflăm într-un moment al reformulărilor, al tentativelor de articulare a unei noi ordini internaționale. Știm că nu mai există o ordine multilateralistă, știm că se pune sub semnul întrebării ordinea bipolară, care funcționa în timpul Războiului Rece, cu cele două mari puteri nucleare, blocul de Est și blocul de Vest, Uniunea Sovietică și Statele Unite.

Acum există actori puternici, suveraniști – folosesc acum acest cuvânt în cunoștință de cauză, când e vorba de excesul de suveranism în direcția real-politicii bismarkiene a anumitor state. Federația Rusă se comportă abuziv în războiul cu Ucraina și nu numai. China are de mai mulți ani intervenții abuzive, de natură imperialistă, în Marea Chinei de Sud. De la revenirea președintelui Trump pentru al doilea mandat, şi SUA cunosc o astfel de atitudine. Așadar, cred că suntem într-o fază foarte periculoasă, pentru că regulile nu mai sunt stabilite.

În timpul Războiului Rece existau reguli. Funcționau toate organismele ONU. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă şi astăzi, China sau Uniunea Sovietică puteau bloca prin veto intervenţia Consiliului de Securitate. Dar descurajarea nucleară funcționa. Regulile împărțirii lumii, cu păstrarea Cortinei de Fier, au funcționat până în 1989-1990.

Astăzi, aceste reguli nu mai funcționează. Asistăm la un fel de voluntarism foarte periculos al marilor puteri. Este o reîntoarcere la puterea absolută – deci abuzivă pentru celălalt, pentru victimă sau pentru adversar – a statului. Şi, cu cât un stat e mai puternic, cu atât poate avea o politică mai voluntaristă.

„Coşmarul e al tuturor”

– Şi cum se poate încheia această epocă de incertitudine? Dumneavoastră ce vă dă coșmaruri?
– Această epocă de incertitudine nu se va termina prin câștigarea unui război. Să luăm exemplul războiului din Iran. Știm că resursele militare ale Statelor Unite sunt cele mai redutabile din lume. Știm că Israelul are flota aeriană cea mai puternică din lume, cu până la 300 de avioane de vânătoare. Știm, deci, care sunt posibilitățile economice și financiare ale acestor țări.

Dar vedem că există obstacole care acum au dus la una din capcanele clasice ale geopoliticii: Iranul, care este, din punct de vedere al ordinii internaționale ONUsiene, deci postbelice, victima unei agresiuni, deci un stat cu resurse mult mai mici, cu o formulă etatistă și ideologică reprobabilă, blochează ostilitățile și creează una din marile crize internaționale ale omenirii. Cum? Pornind de la oprirea accesului prin strâmtoarea Ormuz, pe care o controlează, şi în ciuda faptului că i s-au distrus rachetele, avioanele, depozitele, locurile în care s-au întrunit conducătorii clericali și militari. Cu drone, cu ambarcațiuni mici și cu un control efectiv în strâmtoarea Ormuz. Aşadar, asistăm astăzi la reluarea uneia dintre marile crize de natură petrolieră, economică, din care omenirea a ieșit de fiecare dată greu.

Deci coşmarul e al tuturor. Pentru că, între timp, prin scumpirea barilului de petrol, pe o durată încă imprevizibilă, condițiile economice ale tuturor se agravează. În Statele Unite, una dintre ţările cu cel mai ieftin petrol, s-a mărit prețul galonului cu 40%. Strâmtoarea Ormuz a devenit o strâmtoare a economiei globale. Și asta presupune costuri mari, incertitudine, frustrări și, da, un coșmar pentru întreaga lume.

„Platforma X a devenit un fel de gazetă de perete a politicii mondiale”

– La ce ne putem aştepta?
– Nu pot face o previziune. Dar nu întâmplător, Statele Unite au creat o ipoteză nouă, prin propunerea pe X a președintelui Trump, adresată în primul rând Chinei, prin care îi cere să intervină. Este un apel care, oricâtă disperare, neputință ar trăda, pentru că e vorba de un apel chiar la un principal inamic, care de fapt e de partea Iranului, totuși are de-a face cu problemele tuturor, ale întregii lumi. Şi ale Chinei, pentru care 15% din petrol trece prin Strâmtoarea Ormuz.

Mi-aduc aminte că în 1956, atunci când Franţa şi Marea Britanie au intervenit împotriva deciziei președintelui egiptean Nasser de a naționaliza Canalul Suez, au întâmpinat rezistenţă din partea Statelor Unite și au fost amenințate de Uniunea Sovietică cu folosirea bombei atomice. Și atunci duopolul ruso-american a jucat un rol important: Franţa şi Marea Britanie s-au retras, iar arbitrii lumii, SUA şi Rusia, au jubilat pentru că au încheiat un nou conflict.

Duminică, 15 martie, la Paris, a avut loc o întâlnire de natură economică între chinezi și americani. E locul unde şi Kissinger a negociat cu liderii comuniști nord-vietnamezi încheierea războiului din Vietnam, în ’73. Vom vedea dacă asta anunță o lărgire a unui posibil canal de comunicare, de negociere și de înțelegere americano-chineză în ceea ce privește accesul prin Strâmtoarea Ormuz. Mai ales că, peste două săptămâni, președintele Trump va vizita Peking, cu scopul de a încheia micul război rece dintre Washington şi Beijing din ultimii 8 ani.

– Ce haine îmbracă diplomaţii atunci când liderii vorbesc pe X şi pe TikTok? Putem vorbi despre sfârşitul diplomaţiei clasice?
– Într-un fel putem vorbi, atât timp cât au un astfel de impact – și nu au cum să nu aibă – enunțurile, propunerile, ipotezele, comunicatele de importanță istorică ale primului dregător al Statului Unite, care se exprimă pe cea mai urmărită platformă din lume. Platforma X a devenit un fel de gazetă de perete a politicii mondiale, pentru miliarde de consumatori. Aici suntem, dar nu are rost să ne plângem de milă sau să deplângem soarta omenirii.

„Preşedintele Trump nu e singur”

– Dumneavoastră cum înţelegeţi acţiunile preşedintelui Trump?
– Aș putea să aspir eu la premiul Nobel pentru Pace dacă aș veni cu o formulă, cu o rețetă care să echivaleze cu înțelegerea președintelui Trump. Președintele Trump este un personaj neobișnuit, e clar, fără pereche, fără egal în istoria președinților americani. Recurge la mijloace absolut neconvenționale, chiar discutabile pentru establishment-ul american.

Pe de altă parte, răspunde unei evoluții năprasnice în domeniul înaltei tehnologii a comunicării, a inteligenței artificiale, răspunde așteptărilor unui număr mare de americani, care s-au considerat nedreptăţiţi de ultimele evoluţii din SUA.

Absența industriei, un fel de ruralizare, creșterea coeficientului de religiozitate, toate merg împreună, poate în mod paradoxal, cu cele mai importante inovații din domeniul tehnologic, în inteligență artificială, în rețelele sociale. Nu întâmplător liderii acestor rețele economice de mare impact și de viitor năprasnic sunt apropiați sau au fost apropiați de președintele Trump.

Preşedintele Trump nu e singur. Alături, sunt convins că există și structurile tradiționale. Un cuvânt au şi structurile de intelligence.

Toate astea ne fac să credem că există mai multe structuri paralele, poate și în profunzime, și pe verticală, care contribuie la coordonarea unor astfel de politici americane, oricât de neprevăzute, și, uneori, prin intervenția personală și capricioasă, narcisistă a președintelui, pot să pară prea tranzacționale, prea umorale.

Eu cred că toate acţiunile preşedintelui Trump fac parte dintr-o retorică ce are mai multe rațiuni și e sprijinită pe mai multe formule de coordonare decât ne imaginăm.

Intervenţia de tip „cei trei muschetari”

– În România există o discuţie că relația transatlantică se poate fisura. Dumneavoastră simțiți asta?
– Da. Cred că această anxietate este resimțită de toți aliații tradiționali ai Statelor Unite. Până şi Alianța Nord-Atlantică își regândește rațiunile. Nu întâmplător, președintele Trump, acum, în acest context, a cerut ajutorul unor puteri din NATO, cum ar fi Marea Britanie sau Franța…

– Și România…
– Într-un fel, da, și România face deja parte din acest teatru de operațiune extins. Deci, cerând ajutor, SUA au adus aminte că NATO s-ar putea să cunoască o perioadă cumplită, dacă nu i se răspunde apelului. Rețineți asta. Sigur că una din rațiunile de a fi parte a Alianței Nord-Atlantice este intervenția de tip „cei trei muschetari”: toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Dar am văzut că NATO a traversat, în acest an, de când președintele Trump e la Casa Albă, mai multe perioade şi de optimism, şi de depresie.

Cert este că trupele de bază ale Americii în ţări ale Alianței Nord-Atlantice în Europa au rămas la locul lor: zeci de mii de militari în Germania, în Polonia, în România.

„Noi am vrut mereu să avem un loc efectiv pe harta intereselor americane”

– Cum vedeţi venirea altor trupe şi echipamente în România?
– Noi n-am făcut decât să reactivăm, să actualizăm acordul de acces şi de folosire a unor baze, acord care funcţionează de decenii între noi şi SUA. Este o formă de a umple cu conținut un acord care părea amenințat în octombrie anul trecut, stârnind destulă iritare, neliniște în rândul românilor. Pentru că noi suntem la granița cea mai lungă cu Ucraina. Suntem o țară direct implicată în războiul ruso-ucrainian. Chiar dacă nu ne mărturisim cifrele, ajutăm Ucraina. S-a văzut acest lucru și în ultima vizită a președintelui Zelenski, săptămâna trecută, la București. Avem un rol important de apărare, pe flancul estic, a alianței NATO, a lumii occidentale.

În parteneriatul strategic cu Statele Unite şi în relaţia cu NATO, ar fi trebuit să jucăm un rol mai evident. Or, în anul care s-a scurs de la anularea alegerilor, am intrat într-un fel de loc indecis, pe o hartă neclară, puțin confuză a relațiilor bilaterale.

După părerea mea, această confuzie a existat în principiu în relațiile SUA cu toate statele aliate tradiționale. Cred că această fază a fost depășită. Noi am vrut mereu să avem un loc efectiv pe harta intereselor americane. Asta am vrut și în 2011, când s-a pus prima dată problema constituirii bazei antirachetă de la Deveseleu, şi în 1999, când s-au pus bazele la Mihail Kogălniceanu. Acum, am primit de la SUA această solicitare (de a găzdui echipamente şi militari americani, n.r.) și am acceptat-o. Și mi se pare normal.

„Când coaliția mare a statelor democrate tremură din toate încheieturile și avem războaie, ar trebui să existe obligaţia de armistiţiu în politica internă”

– Este România astăzi un actor strategic sau este doar infrastructură strategică pentru ceilalți?
– Întrebare periculoasă și justificată. Se vede cu ochiul liber că nu suntem mulțumiți de locul nostru în lume, în istorie. Traversăm acum o perioadă grea, pentru că avem cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, avem cea mai mare inflație, nu suntem nici în primele rânduri ale europenilor. Dar toate ţările au probleme. Și din cauza războiului cu Ucraina, și din cauza evoluțiilor politice din interiorul celor mai importante state europene. E tot mai multă neîncredere în capacitatea de funcționare a democrației liberale de tip clasic, unde partidele, valorile, într-o tradiție iluministă, ar trebui să domine.

La alegerile municipale din Franţa, un partid de extremă stângă şi un partid de extremă dreaptă au ocupat locurile cele mai importante. Aceste două partide ocupă portativul în cea mai pro-europeană putere. În Germania, partidul anti-european și pro-rus pe față are în jur 40%. În Italia, un astfel de partid, chiar dacă pro-Ucraina și anti-Rusia, conduce. Să nu ne mirăm că această undă traversează şi România.

Avem o formă de nemulțumire dată de realitatea economică. Avem o formă de nemulțumire cronicizată prin exodul celor peste 5 milioane de românce și români, care locuiesc în afara ţării folosind mijloacele Uniunii Europene, libertatea pe care ți-o dă apartenența la Uniunea Europeană, libertatea circulației banilor, a capitalului, a oamenilor, a serviciilor. Aceştia sunt nemulțumiți de România pe care, dintr-un motiv sau altul, o părăsesc. Dar, de multe ori, sunt nemulțumiți și de ce găsesc acolo. Sunt mai multe forme de nemulţumire.

Culmea este că noi suntem în situația de a repara aceste crize suprapuse, cronicizate, și ne izbim de o discordie, de o fractură foarte periculoasă în chiar sânul coaliției de guvernare. Or, într-o astfel de situație, în care coaliția mare a statelor democrate tremură din toate încheieturile, când avem războaie și în imediată apropiere, și în apropierea medie, ar trebui să existe obligaţia de a face un armistiţiu în politica internă, de a stabili o platformă care trebuie păstrată cu orice preț. Pentru că, așa cum știm din Evanghelii, toate cetățile deșirate în ele însele au devenit mult mai ușor pradă dușmanilor externi.

Despre Nicuşor Dan: „Ar trebui să fie mai conectat cu grijile și cu frustrările noastre, ale tuturor”

– Ce fac liderii „cetăţii”? Despre Nicuşor Dan, dumneavoastră ați spus că evaluează lent și că în politica externă ar trebui să recurgă la un accelerator. E o critică de stil sau e o critică de fond? Problema este ritmul comunicării sau faptul că România pare că nu și-a clarificat marile opțiuni?
– Am făcut această observație legată de lentoare la nivelul comunicării înaintea ultimilor doi pași pe care președintele Dan i-a făcut săptămâna trecută: întâlnirea cu președintele Zelenski și deschiderea bazelor pentru acces și pentru folosire, paşi foarte buni din punct de vedere al tacticii de politică externă.

Înțeleg că un om temeinic, cu un fel de raționalitate în paradigme matematice, acționează, reacționează, raționează altfel decât un politician obișnuit, pursânge. La noi ar fi bine ca președintele, cu puterea lui supremă în ce priveşte conducerea militară și conducerea politicii externe, să fie mai conectat cu grijile și cu frustrările noastre, ale tuturor.

Pe de altă parte, nici nu se poate grăbi mai mult decât e cazul. Pentru că noi facem parte dintr-un arhipelag de alianțe. Și, în acest arhipelag de alianțe, nu avem vocea dominantă. Nu ne putem permite să fim un actor strategic. Facem parte din cei 20, 30 de actori strategici ai lumii, prin apartenenţa la Uniunea Europeană și la Alianța Nord-Atlantică. Ne-am respectat întotdeauna aceste angajamente. Suntem pe cale să le umplem și cu conținut în momente cheie, în momente de conflict.

Cred că leadership-ul politic – și președintele Nicuşor Dan reușește asta – ar trebui să se desprindă de ghemul vacarmului politic intern, care este inevitabil și în care politicienii intră și aproape că nu mai reușesc să iasă. Şi ne fac să credem că nu-și văd decât interesele de partid. 

Sigur că sunt două-trei excepţii: una este cea fericită, a prim-ministrului care aproape are un fel de pilot automat care îl face să fie sigur, cert, indiferent de lipsa lui de nuanțe în comunicare. El trebuie să-și ducă la îndeplinire un mandat de reformă economică, indiferent de faptul că primele victime ale acestor constrângeri și transformări economice par să fie tot oamenii care n-au avut nicio vină atunci când mai marii zilei s-au jucat cu bugetele României. Ceilalți politicieni își urmăresc interesele politice, după părerea mea, prea parțiale, într-un moment de cumpănă națională.

– Luați în calcul o eventuală ascensiune a extremismului și în România?
– Privesc sondajele de opinie, văd care sunt dominantele discursului public, mai ales pe rețelele neconvenționale, dar care sunt determinante. Văd lipsa de anticorpi suficienți. Partidele clasice, dintr-un fel de inerție vinovată, continuă să-şi susțină propriile interese politice care au o natură populistă, într-un moment când populismul adevărat și periculos vine din altă parte, vine din opoziție. Văd ce se întâmplă în alte țări și, pe un fundal de nesiguranță economică, de instabilitate politică, atât timp cât o coaliție din patru partide nu este mai coerentă, și de evoluții imprevizibile în exterior, ne putem aștepta și la pași de nedorit. Nu ne-ar face bine.

„Nu ne putem permite să disociem gradul de pericol al unei evoluții de obligația la speranță”

– Care considerați că este propoziția falsă care se repetă cel mai mult în politica românească astăzi?
– Uf! Lipsa de încredere în posibilitățile noastre reale, potențiale, efective și virtuale. Suntem o țară importantă, suntem o țară care își poate reconfigura rezervorul uman, de creație, de participare, de ideatică în relațiile externe. O facem, dar insuficient. Suntem o ţară atât de importantă de care noi nu ne dăm seama întotdeauna.

– Dacă ar fi să descrieți lumea de astăzi nu printr-un concept geopolitic, ci printr-o senzație, care ar fi aceea? Vertij, oboseală, frică, speranță?
– Când ni se întâmplă un vertij personal, când avem o problemă de sănătate, speranța e nelipsită. Nu ne putem permite să disociem gradul de pericol al unei evoluții de obligația la speranță. Dar nu în mod static. Speranţa trebuie investită în găsirea de soluţii. Politicienii trebuie să le găsească, în principal. Dar, uneori, și responsabilitatea oamenilor de media contează.

– Care este iluzia pe care ați avut-o, ați purtat-o cu dumneavoastră și care acum nu mai găsește motive pentru a exista?
– Exista un fel de simplitate previzibilă, dar reprobabilă, pe care am asemănat-o deseori cu liniștea, și aceea aparentă, a plăcii de mormânt. Odată cu căderea comunismului, sigur că am intrat în altă lume. Lumea de acum seamănă mai mult cu un Babilon, cu un loc plin de legături noi, de manifestări noi, neașteptate. Se aliniază și se definesc anumite linii de evoluție care nu mai sunt neapărat favorabile Europei, așa cum am vrut-o noi, așa cum trebuie să o întărim în continuare.

O generație ca a mea a trăit 70-80 de ani în pacea mondială – chiar dacă nu într-o pace efectivă întotdeauna. Această lume s-a terminat. E clar.