De ce nu cade Iranul? Conducerea a fost eliminată, însă regimul rezistă / Ce lipsește pentru a avea soarta URSS sau a lui Ceaușescu 

„Regimul iranian este o teocrație militarizată în care liderii pot fi rapid înlocuiți. Eliminarea unor persoane nu garantează prăbușirea sistemului”, scrie Alina Mungiu Pipiddi, într-un text de opinie în care compară ce s-a întâmplat în Iran cu evenimentele de acum mai bine de trei decenii în România și în Rusia. 

De ce nu cade regimul iranian, așa cum a căzut Ceaușescu în decembrie 1989 sau URSS în august 1991? Toți liderii importanți, minus ministrul de Externe, au fost uciși. Nici măcar nu se știe dacă liderul succesor ales e în viață. Oamenii eliminați de Israel conduceau consiliile de Securitate, armata, serviciile secrete, statul. De ce regimul e încă în picioare la o lună după începerea atacurilor americano-israeliene? Și cât mai poate rezista?

Întrebarea e fundamentală. Rusia a început deja să îi dea ajutor, dacă povestea se prelungește regimul se va restabiliza. O cădere rapidă ar fi fost în avantajul SUA. De ce nu a avut loc? Ca să răspundem, să facem două comparații.

„URSS nu fusese invadat de nimeni, și cu toate astea a căzut”

Prima e situația descrisă, chiar de pe teren, în cartea mea Război sau pace, căderea URSS după eșecul puciului de la Moscova în vara lui 1991. URSS nu fusese invadat de nimeni, și cu toate astea a căzut. De ce? Așa cum povestesc acolo, dușmanul principal al URSS a fost naționalismul. Puciștii au încercat să oprească dezintegrarea determinată de dorința fiecărei republici de a se desprinde de un organism devenit un eșec economic și politic și de a urma, pe cont propriu, drumul tranziției văzut în Europa Centrală.

Dar puciul a venit prea târziu. Lovitura finală a fost dată chiar de Rusia, al cărei președinte, Boris Elțîn, a rezistat tancurilor trimise de pucişti, sprijinit de populație și de presă. Moscoviții au ieșit în stradă și au înconjurat asediatorii, fluturând steaguri rusești, nu sovietice. În acea noapte, Mihail Gorbaciov a încetat să mai fie lider, iar Boris Elțîn a devenit noul pol de putere. De partea URSS nu a ieșit nimeni. Prăbușirea fusese pregătită de ani de mobilizare populară în republici, în jurul limbilor și identităților naționale.

Căderea lui Ceaușescu

A doua comparație este căderea lui Nicolae Ceaușescu. Aceasta a început cu eșecul unei mobilizări oficiale – mitingul care s-a întors împotriva lui – urmat de o represiune eficientă peste noapte în București, devenită inutilă a doua zi, când orașul a ieșit masiv în stradă. După anunțul fugii sale la televiziune, populația a ocupat orașele, iar ulterior au fost organizate alegeri ad-hoc pentru înlocuirea conducerii PCR.

A fost un triumf al anticeaușismului, dar nu neapărat al anticomunismului. Mulți dintre noii aleși aveau legături cu vechiul sistem. În 1990, Ion Iliescu a mobilizat o parte a populației – minerii și muncitorii – împotriva alteia – studenți și intelectuali.

Chiar și la mijlocul anilor ’90, sondajele arătau o majoritate favorabilă sistemului cu un singur partid. Anticomuniștii nu au reușit niciodată să obțină o majoritate electorală clară, ceea ce explică ritmul lent și incomplet al reformelor. Dacă Ceaușescu ar fi avut capacitatea de a mobiliza propriul său „electorat dur”, ar fi putut rezista mai mult. Eliminarea sa a oferit însă regimului un țap ispășitor, permițându-i să supraviețuiască, în forme atenuate, încă o perioadă.

Mobilizarea populară

Ce a făcut posibilă schimbarea în aceste două cazuri și lipsește astăzi în Iran? Răspunsul este simplu: mobilizarea populară.

Deși opoziția a ieșit în stradă în noaptea asasinării ayatollahului, nu a mai reușit să o facă ulterior. Succesorii au reacționat rapid: au mobilizat propria „forță de stradă” – miliția Basij -, au înarmat-o și au ocupat spațiul public. Mesajul liderilor a fost clar: „strada, strada, strada”. Regimul a înțeles lecția istoriei și a acționat preventiv.

Astfel, forțele pro-regim, alimentate de un reflex naționalist în fața atacurilor externe, au ocupat străzile, au instituit patrule și puncte de control și au blocat orice posibilitate de mobilizare a opoziției. Internetul este restricționat, coordonarea devine aproape imposibilă, iar represiunea este reală – inclusiv execuții. În aceste condiții, ceea ce a fost posibil în România în 1989 devine inaccesibil în Iranul de astăzi.

Evident, mai există o altă cauză, legată de aceasta, incertitudinea asupra tranziției. Ce urmează după regimul actual? Cei aflați deja în stradă sunt cu garda republicană și continuitate, pentru ei e clar. 

Cei aflați încă în casă știu că sunt contra regimului actual, dar au avut între timp o previzionare a cum va arăta tranziția lor, că sunt monarhiști sau republicani: un război civil între seculariști și fundamentaliști, ca în Algeria după retragerea franceză, evitat în Egipt de lovitura militară de stat.

„Naționalismul funcționează în Iran ca factor de consolidare”

Se puteau anticipa aceste evoluții? În mare parte, da. Regimul iranian este o teocrație militarizată în care liderii pot fi rapid înlocuiți. Eliminarea unor persoane nu garantează prăbușirea sistemului. O astfel de strategie poate fi justificată moral, dar doar dacă este eficientă și nu produce costuri mai mari decât beneficiile.

În „Război sau pace” critic asasinarea generalului Suleimani de către americani în primul mandat Trump, represaliile au dus la mai multe victime și în urma lui erau nu știu câți ambițioși gata să îi ia locul.

În concluzie, naționalismul – factor de dezintegrare în URSS – funcționează în Iran ca factor de consolidare. Iar mobilizarea populară, decisivă în România în 1989, este astăzi blocată de controlul străzii și de teama unui război civil. Iranul, la fel ca Venezuela, România sau Rusia, nu este o societate omogenă în favoarea schimbării.

Dacă într-adevăr controlează cerul, așa cum susțin, actorii externi ar trebui să găsească o modalitate de a elibera spațiul public și de a ajuta coordonarea prin internet pentru forțele pro-schimbare. Chiar și în aceste condiții, însă, formarea unei majorități coerente rămâne incertă.

În final, alegerea este dificilă: fie continuarea intervenției cu scopul nedeclarat de a declanșa un război civil pentru a destabiliza complet regimul, fie declararea unei victorii discutabile, cu acoperirea unor costuri economice semnificative pe mulți ani de acum înainte.