Prima generație de străini din Italia îmbătrânește și obține cu greu îngrijiri medicale

Până în 2019, viața lui Victor Jeans Zavala în Italia a decurs „fără mari schimbări”. S-a mutat la Milano din Peru, țara sa natală, în 1998 și, înainte de pandemia de Covid-19 a lucrat pentru o firmă de curățenie, asigurându-și prin angajare şi documentele necesare şederii în Italia.

„Totul s-a schimbat într-o dimineață, când un scuter m-a lovit și mi-a rupt piciorul”, spune el pentru publicația Avvenire.

„De atunci, mi-am pierdut locul de muncă și, prin urmare, permisul de ședere și accesul la asistență medicală”. Astăzi, Zavala are 68 de ani, suferă de artrită reumatoidă și nu are bani să cumpere medicamentele de care are nevoie: „Mâinile și picioarele mele înţepenesc”, explică el. „Încerc să completez actele pentru a-mi recupera permisul și cardul de sănătate, dar agenția de ocupare a forței de muncă îmi spune mereu că angajează doar persoane sub 30 de ani”.

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

Fără muncă, chiar și sănătatea devine un privilegiu de care bărbatul de 68 de ani nu se mai poate bucura: „Trebuie să iau săptămânal medicamente pentru artrită, dar nu am bani. Acasă, lucrează doar soția, care câştigă 700 de euro pe lună. Mă descurc doar datorită voluntarilor de la Caritas și policlinicii fundației Fratelli di San Francesco, care mă vizitează și îmi cumpără medicamente.

Sunt aproape 600.000 de străini de peste 60 de ani din Italia cărora le este greu să beneficieze de asistență medicală

La fel ca Zavala şi altor 590.000 de străini de peste 60 de ani din Italia le este greu să beneficieze de vizite medicale, teste de diagnosticare și medicamente. Sunt migranți de primă generație, care de cele mai multe ori au lucrat decenii în Italia și care îmbătrânesc acum odată cu restul populației. Dar cu mai puține protecții, deoarece în rândul străinilor, există „fenomene de sub-diagnosticare, utilizare inegală a serviciilor și întreruperi de tratament”, potrivit Immidem, proiectul Institutului Național Italian de Sănătate care analizează sănătatea persoanelor de naţionalitate străină care locuiesc acum în Italia, monitorizând apariția cazurilor de demență.

Cifrele sunt în creştere. Astăzi, 7,6% dintre cetățenii străini de peste 60 de ani au deficiențe cognitive și, chiar și atunci când reușesc să fie luaţi în evidenţa Serviciului Național de Sănătate, resursele pentru aceștia continuă să fie insuficiente: doar 6,7% dintre centre au materiale informative multilingve, 10,5% au acces la interpreți personali, iar 37,3% se bazează pe prezența unui mediator cultural. „Migranții”, rezumă Immedem, „au o vulnerabilitate lingvistică mai mare și rețele familiale mai fragile”.

„Şi noi, în clinica noastră am consultat persoane cu demență”, explică Arianna Princiotta, coordonatoarea policlinicii din Milano a Fundației Fratelli di San Francesco, care acceptă străini fără permis de ședere. „Însă există şi o dimensiune ascunsă: deseori, familiile țin acasă părinții care prezintă semne de demență”.

Problemele populației migrante, potrivit reprezentantului, sunt aceleași ca și cele ale italienilor în vârstă: „Probleme cardiovasculare, diabet, gripă și vaccinuri care trebuie injectate”. Însă pentru populația străină, obstacolele sunt mai frecvente: „Mulți îmi spun că nici măcar nu pot merge singuri la farmacie”, continuă Princiotta, „pentru că prospectele medicamentelor nu sunt traduse în limba lor și nu știu ce să cumpere.”

Pentru străinii cu un permis de ședere valabil obținut prin reîntregirea familiei, după 65 de ani, asistența medicală nu mai este gratuită

Lucrurile se complică în cazul afecțiunilor cronice, care necesită tratament din partea Serviciului Național de Sănătate. „Un bărbat chinez de peste 70 de ani”, spune reprezentantul, „avea glaucom. L-am examinat și apoi a trebuit să raportăm situația la spital, însă nu l-au acceptat timp de luni de zile. Bărbatul este tratat acum la un spital public din Milano, dar alte persoane aflate în starea sa suportă în fiecare an pe propria piele costul acestor tratamente întârziate.

La Casa Donk din Trieste, unde persoanelor fără permis de şedere li se oferă asistență medicală gratuită și asistență psihologică, Dr. Giovanna Cornelio îi cunoaște pe nume pe toți pacienții cronici: „Sunt clienți fideli”, glumește ea.

În majoritatea cazurilor, problemele lor sunt în primul rând financiare: „Un singur inhalator pentru bronșita bronhospastică costă 50 de euro”, explică ea. Mulți dintre pacienții ei vârstnici sunt șomeri și nepensionați, dar chiar și în rândul celor cu permise de ședere regulate, barierele în calea accesului la îngrijire sunt din ce în ce mai mari.

Pentru toți străinii cu un permis de ședere valabil obținut prin reîntregirea familiei, după 65 de ani, asistența medicală nu mai este gratuită. Costă cel puțin 2.000 de euro pe an. „Nu a fost așa mereu”, comentează Elisa Morellini de la departamentul juridic al asociației milaneze Naga. „Înainte de legea bugetară din 2024, prețul minim era de 387,34 euro”. Pentru cei care nu își permit să plătească, în aceste condiții chiar și diabetul poate fi letal: „Problema o reprezintă diagnosticele”, conchide Dr. Anna Spada di Naga. „Diagnosticăm multe boli cronice la prima internare: ceea ce înseamnă că, dacă nu le-am fi depistat, aceste persoane în vârstă ar fi ajuns la camera de gardă cu crize hipertensive, sau cu diabet decompensat”. (Material realizat cu sprijinul Rador Radio România)