Mai important ca numele premierului este ca noul cabinet să livreze rapid trei lucruri 

Florin Libocor, economistul-șef al BRD, spune, într-un text de opinie publicat în HotNews, că este neapărat nevoie de disciplină fiscală, reforme PNRR și menținerea ratingului investițional. „Dacă acestea sunt confirmate în 2-4 săptămâni, șocul se absoarbe”. 

• Riscurile destabilizării economice sunt mari. Economistul-șef al băncii le explică.
• Ele țin de prețuri, rate la credite, locuri de muncă, taxe și impozite.

Investitorii nu percep tensiunile politice „în sine”, ci le traduc în probabilități de derapaj macroeconomic. Pentru ei, în cazul unui conflict într-o coaliție, nu primează natura politică a situației, ci natura economică

Investitorii nu privesc tensiunea politică ca pe un „zgomot politic normal”, ci ca pe un test de credibilitate al întregului cadru macro al României, spune el. Iar în momentul în care a fost promisă o consolidare fiscală dură (privind deficitul, datoria și reformele structurale), coerența politică devine o variabilă economică.

Întrebările la care se vor căuta răspunsuri

Pentru investitori nu discursurile contează, ci consecințele.

Tensiunile politice sunt elemente care concură la creșterea riscurilor de instabilitate guvernamentală, de întârziere a măsurilor fiscale, de diluare a reformelor și de inconsecvență decizională prin politici economice contradictorii. Întrebările la care se vor căuta răspunsuri vor fi, între altele: care este nivelul credibil până la care va putea fi ajustat deficitul bugetar? Care este capacitatea reală de implementare a reformelor? Ce va avea întâietate, disciplina sau populismul? Cât de stabilă va fi relația cu Comisia Europeană? Poate, și dacă da, cât poate compensa autoritatea monetară (BNR) eventualele derapaje?

Riscurile nu planează doar asupra creșterii economice pe termen scurt, ci asupra întregului proces de reformă. 

Pericolul ca economia să intre într-un cerc vicios

Persistența tensiunilor politice va avea un impact agregat asupra economiei, implicând o încetinire a creșterii economice (deja reconfirmată de rezultatul PIB-ului în primul trimestru din 2026), presiuni inflaționiste (creșterea inflației sau, oricum, o scădere mai lentă a acesteia), menținerea la un nivel ridicat sau chiar creșterea dobânzilor, presiuni de depreciere asupra cursului de schimb, riscul de derapaj fiscal (cel puțin prin oprirea procesului de corecție a deficitului) și, nu în ultimul rând, contracția investițiilor și a consumului.

În acest context, riscurile nu planează doar asupra creșterii economice pe termen scurt, ci asupra procesului de reformă în ansamblul lui. Dacă acest proces va fi afectat, investitorii vor cere, în primă instanță, randamente mai mari, iar intrarea economiei într-un cerc vicios devine o consecință inevitabilă.

Canalele extrem de sensibile ale economiei: dobânzile, cursul și inflația

Dacă tensiunile politice persistă și se traduc în întârzieri sau în diluarea consolidării fiscale, efectele nu rămân strict „politice”. Ele se propagă în toată economia prin câteva canale foarte clare și extrem de sensibile, dar care nu sunt singurele: dobânzile, cursul de schimb și inflația.

Pe canalul dobânzilor (primul și cel mai sensibil), efectele se traduc prin încetinirea investițiilor publice și întârzierea sau amânarea celor private, scăderea consumului finanțat prin împrumuturi și creșterea presiunii asupra companiilor îndatorate. 

Pe canalul cursului de schimb, apar efecte precum scumpirea importurilor (care readuc în discuție inflația importată), creșterea costurilor de împrumut în cazul companiilor cu datorii în valută și erodarea veniturilor. 

Pe canalul inflației, aceasta scade mai lent sau chiar revine pe un trend crescător (comportament care a fost deja confirmat), ceea ce exclude orice scenariu de reducere a dobânzilor pe un orizont de 6 până la 12 luni.

La nivel personal, oamenii nu simt tensiunea politică în mod direct, ci îi resimt consecințele prin prețuri, rate la credite, locuri de muncă, taxe și impozite.

Tensiunea politică se simte la nivelul populației nu ca un eveniment brusc, ci ca o „uzură zilnică” a veniturilor, a siguranței financiare și o creștere a costurilor. Într-o economie aflată deja în reformă, efectele pot deveni mai vizibile, mai persistente și mai inechitabil distribuite, dacă tensiunile afectează consolidarea fiscală.

Ruperea consensului politic

La nivel politic, situația este sensibilă, dar reversibilă. Căderea guvernului cu un vot covârșitor (281 la 4) indică, în primă instanță, un lucru esențial: nu avem de-a face doar cu o criză de guvern, ci cu o rupere largă a consensului politic. 

În astfel de momente, opțiunile reale nu sunt foarte multe, însă combinațiile dintre ele pot deveni complexe. Înainte de a se reface guvernul, este necesară refacerea consensului. Dacă această prioritizare este acceptată, înseamnă că s-a înțeles faptul că, în acest moment, găsirea soluției este mai importantă decât orice măsură a vinovăției sau vinovat.

Riscurile unui guvern tehnocrat

Din tot ceea ce s-a discutat în ultimele săptămâni, reiese că menținerea coaliției este cea mai creditată variantă, în timp ce alegerea unui prim-ministru rămâne cea mai sensibilă chestiune. 

Scenariul unui guvern tehnocrat (care ar indica o criză de încredere în clasa politică) ar putea aduce cu sine credibilitate (o guvernare dezinteresată politic, imparțială și transparentă), dar și toate riscurile care derivă din lipsa unui suport politic real (fiecare inițiativă legislativă ar deveni o nouă rundă de negocieri). 

Sprijinul politic insuficient este punctul slab pentru care nici soluția unui guvern minoritar nu este una viabilă

Alegerile anticipate, care pot să pară, în unele opinii, o tăiere a nodului gordian (o resetare a sistemului), ar putea aduce ceva nou (nu neapărat mai bun), dar vor fi cu siguranță o provocare căreia economia, în situația actuală, nu-i va face față.

„Soluția unui guvern dublu”

O altă soluție, deja practicată în situații de avarie și pe fondul unei lipse totale de încredere între partenerii de guvernare, este cea a unui guvern dublu de tip „mare coaliție” sau „unitate națională”. Structura executivului are specificul ca fiecare ministru al majorității să fie dublat de un subaltern care aparține minorității, iar deciziile să poată fi luate doar cu acordul sau consensul celor doi (dezacordul unuia anulează decizia celuilalt). 

Astfel, majoritatea și minoritatea din coaliție se vor controla reciproc la fiecare portofoliu. Această soluție a fost practicată în Germania (Mecanismul de Control; CDU/CSU și SPD), în Israel (Guvernele de Unitate Națională; Netanyahu și Gantz în 2020) și în Austria (Modelul Proporz; conservatori și socialiști). După Al Doilea Război Mondial (după 1945), Austria a funcționat peste două decenii cu această formulă, în care fiecare portofoliu era, în esență, gestionat de un tandem (ministru – secretar de stat). 

Totuși, această soluție a fost rar aplicată deoarece, pe lângă prevenirea abuzului de putere și securizarea păcii sociale, implică o funcționare lentă a instituțiilor (viteza luării deciziilor este minimă) și costuri de funcționare mult mai mari. În concluzie, ar putea fi o soluție, însă atât timpul, cât și resursele financiare de care dispunem acum sunt contraargumente solide împotriva alegerii unei astfel de formule.

Nici soluțiile posibile, nici complexitatea lor nu au fost epuizate prin cele menționate mai sus. 

Ce vor partidele

După rundele de negocieri, poziția președinției rămâne neschimbată: orice coaliție proeuropeană, fără participarea AUR la guvernare. 

Social-democrații subliniază ca primă opțiune refacerea guvernului în formula coaliției inițiale, cu un premier liberal, dar diferit de cel actual, sau chiar formarea unui guvern minoritar în jurul PSD, fără a exclude un sprijin parlamentar din partea AUR. Nu este exclus nici un guvern tehnocrat, care poate primi susținerea lor, însă nu în orice condiții (mai exact, nu vor susține un premier care nu cunoaște „realitățile din România”). 

AUR a cerut un mandat pentru formarea unui nou guvern, iar dacă nu va găsi susținere, propune „întoarcerea la popor”. PSD și AUR se așteaptă la o nouă rundă de negocieri. 

Liberalii își mențin poziția: nu vor susține nicio formulă de guvernare care include PSD. 

USR exclude o posibilă nouă guvernare alături de PSD, dar și susținerea unui guvern tehnocrat, pe considerentul că soluția nu poate fi decât una eminamente politică. 

UDMR consideră că varianta cea mai corectă este un guvern cu o susținere parlamentară solidă, dar fără AUR, subliniind că refacerea coaliției inițiale ar trebui încercată. Alegerile anticipate nu sunt o soluție, dar, teoretic, un astfel de scenariu nu poate fi exclus. Pentru funcția de prim-ministru, prima opțiune a maghiarilor este un lider politic, considerând că în prezent nu există posibilitatea de a guverna în formulă minoritară alături de PSD sau PNL.

Astfel, probabil cea mai fezabilă soluție ar fi un guvern care să păstreze structura coaliției inițiale, dar să fie condus de un prim-ministru tehnocrat, acceptat la nivelul coaliției. 

Cele trei lucruri esențiale pentru piețe

Pentru piețe, oricât ar conta numele premierului, contează mult mai mult dacă noul cabinet poate livra rapid trei lucruri: disciplină fiscală, reforme (PNRR), menținerea ratingului la nivel investițional (probabil cea mai importantă cheie a stabilității economice în acest moment). Dacă acestea sunt confirmate în primele 2-4 săptămâni, șocul poate fi absorbit. Dacă nu, intrarea în scenariul de discount politic pe România este foarte probabilă.

În concluzie, tensiunile din coaliție devin un accelerator de risc macro, dacă afectează execuția fiscală. În acel moment, efectele nu mai sunt punctuale, ci sistemice: costul capitalului crește, investițiile scad, iar economia intră într-un regim de creștere mai lentă și mai fragilă, putând ajunge până la contracție (argument confirmat deja). 

Tensiunea politică într-o economie în reformă nu creează problema de la zero, dar poate transforma o ajustare controlată într-una dezordonată. Ceea ce diferențiază costurile unei reforme este coerența ei, nu numărul celor care o plătesc. O reformă coerentă implică un control eficient al costurilor, în timp ce o reformă fragmentată atrage după sine costuri mai mari, mai greu de prevăzut și de acomodat.

Notă: Opiniile exprimate de autor sunt personale și neexhaustive.