Eroarea strategică a lui Nicușor Dan în cea mai lungă criză guvernamentală. Ce nu mai poate fi ignorat

România a intrat, odată cu votarea moţiunii de cenzură din mai 2026, în cea mai îndelungată perioadă de criză guvernamentală din istoria sa. Preşedintele nu poate fi un simplu martor ce consemnează discuţii ce nu duc nicăieri, scrie unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali români, profesorul Ioan Stanomir, într-un articol de opinie publicat de HotNews. 

Perspectivele unui acord care să dea naştere unei noi coaliţii sunt din ce în ce mai dificil de întrevăzut, în vreme ce apelul la alegeri anticipate rămâne, încă, doar o potenţialitate.

Cabinetul demis, care are puteri limitate, administrează un stat ale cărui resurse de imaginaţie politică şi de guvernare eficientă sunt mai scăzute ca oricând.

În fapt, se poate spune că actuala criză nu este decât o secvenţă din criza de profunzime care îşi are originile în anularea alegerilor prezidenţiale de la finele lui 2024. După mai bine de un an şi jumătate şi după scrutinuri parlamentare şi prezidenţiale, democraţia noastră este, în continuare, definită de spectrul unui eveniment gravat în memoria colectivă. Incapacitatea de a reconstrui un climat al încrederii civice este cauza fundamentală a impasului în care România este captivă.

„Preşedintele nu poate ceda partidelor prerogative care îi sunt acordate doar lui”

Simbolic, acest impas instituţional coincide cu un moment aparte în istoria noastră postcomunistă. Întâlnirea dintre prezenţa la Cotroceni a unui preşedinte independent şi fragmentarea parlamentară este fundalul pe care se plasează criza de acum. Cele două realităţi evocate modelează un peisaj fără precedent în anii din urmă.

Rolul şefului de stat este unul decisiv mai cu seamă în acest context marcat de volatilitate şi de escaladare retorică. Preşedintele nu este şi nu poate fi un simplu martor ce consemnează discuţii ce nu duc nicăieri. Preşedintele nu poate ceda nimănui misiunea de a acţiona spre a identifica o cale spre desemnarea unui nou premier.

Această datorie de a acţiona a şefului de stat nu poate fi negociată: profilul instituţiei se constituie prin raportarea la prerogativele pe care preşedintele este chemat să le exercite. Tentativele ratate de până acum par să-l fi îndrumat pe şeful de stat spre un tip de inacţiune ce îi periclitează rolul constituţional.

Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât ordinea noastră juridică îi conferă preşedintelui capacitatea de a interveni în asemenea momente. Şeful de stat singur decide nominalizarea la poziţia de premier şi doar şeful de stat poate iniţia procedura ce duce la dizolvarea Camerelor. Nu se află nimic în legea fundamentală care să îl oblige pe preşedinte să convoace un nou scrutin după cel puţin două tentative ratate de învestire, dar alegerile înainte de termen pot deveni instrumentul de negociere destinat să crească potenţialul de coaliţie.

Aşadar, nu partidele sunt cele chemate să identifice majoritatea parlamentară, ci personalitatea pe care o desemnează şeful de stat. Preşedintele nu poate ceda partidelor prerogative care îi sunt acordate doar lui. Fragmentarea din Parlament obligă la exercitarea competenţelor care îi revin.

„O eroare strategică” a lui Nicușor Dan

Trecerea de la intervenţia intempestivă în afacerile PNL, prin nominalizarea lui Adrian Veştea, la pasivitatea de acum este o eroare strategică. Un şef de stat nu se poate izola, deliberat, sperând că o criză îşi va afla rezolvarea prin negocieri sterile între partide.

Limitele statutului de preşedinte independent sunt evidente acum: lipsa unei relaţii stabile cu partidele politice este una dintre raţiunile eşecurilor şefului de stat.

Un cabinet demis ce administrează afacerile curente este expus unor riscuri pe care nu le poate gestiona.

Evocarea scenariului constituirii unor guverne efemere, lipsite de sprijin efectiv, reprezintă maniera de a nega realitatea unei crize de adâncime. România poate evita alegerile înainte de termen, dar este captiva unui context de instabilitate endemică.

Ce nu mai poate fi ignorat: stabilizarea AUR

Peisajul actual din Camere se poate reproduce şi după alegerile anticipate: AUR va putea înlocui, poate, PSD, ca prim partid parlamentar, dar alcătuirea unei coaliţii va fi la fel de dificilă. 

Ceea ce nu mai poate fi ignorat este naşterea unei împărţiri tripartite în Parlament. Vechile clivaje nu mai sunt relevante, iar stabilizarea AUR este o realitate electorală.

Criza de acum este departe de a fi un episod pasager. Ea este hârtia de turnesol care relevă deficienţele de profunzime ale democraţiei noastre. De la ezitările prezidenţiale, la fragmentarea parlamentară şi deriva ideologică, toate acestea concură la conturarea unui impas dramatic.

Drumul care să ofere naţiunii noastre un viitor nu poate fi decât acela al libertăţii şi al domniei legii. Instalarea în inacţiune este un pas mai departe spre involuţia constituţională: fermitatea vizionară trebuie să convoace speranţa, spre a învinge tentaţia anxietăţii colective. Politica la scară umană este calea pe care trebuie să păşim, spre a înfrunta neliniştea şi rătăcirile.

Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro.