Din nou, rețelele de socializare din Maroc anunță o nouă încercare de a emigra în Ceuta, Spania. Ce se întâmplă acolo e important și pentru noi, pentru că determină o discuție complexă despre migrație, în condițiile în care peste 4 milioane de români au plecat în străinătate și au lăsat familii și prieteni în țară.
Mă frământă o întrebare care e riscantă, pentru că e fie incorectă politic, fie progresistă. Nu-mi dau seama unde se încadrează.
Dacă ești recunoscător că ai ajuns în Europa, de ce, odată stabilit pe acest continent la care ai visat, sunt destule șanse să nu-ți placă felul în care viața ta se derulează aici?
Poate chiar vei detesta modul de viață, organizarea și rigoarea din UE.
E de înțeles de ce nu-ți place aici, în cea mai rea dintre lumi, dacă nu le luăm în calcul pe toate celelalte.
Un tânăr bărbat din Maroc îngenunchează pe o plajă din UE, după ce și-a riscat viața ca să răzbească aici.
Întâi a citit postările de pe rețelele sociale, în care se spunea că „Spania a deschis ușa”. Apoi a plonjat în apă și a pornit înot preț de 2-3 kilometri.
A ocolit, prin apă, digurile care marchează granița maritimă între Maroc și Spania. A urcat, gâfâind, pe plaja din Ceuta, adică pe teritoriul UE.
Așa sună, una după alta, mărturiile culese de presa internațională de la bărbații marocani angrenați în 30-31 iulie 2026, în cea mai mare criză a migrației din Europa ultimilor ani.
Minciuna de pe rețelele sociale, mai eficientă decât un război
Practic într-o noapte, în Ceuta au ajuns aproximativ 50.000 de oameni. Dimensiunea crizei reiese și mai bine dacă ne amintim că din Ucraina au plecat aproximativ 50.000 de oameni, în primele 48 de ore. Da, tot 50.000. Același număr de oameni au trecut granița în 24-25 februarie 2022, după ce Rusia a început atacul, potrivit reprezentantului ONU pentru refugiați. În 2022, numărul a fost atins în două zile și două nopți, în 2026, într-o unică noapte.
O minciună pe rețelele sociale a ajuns să fie mai eficientă decât un război real.
Iar scenele de săptămâna trecută din Ceuta sunt pe cale să se repete: rețelele de socializare din Maroc sunt din nou inundate cu mesaje despre o nouă mobilizare pe 15 august, zi de sărbătoare legală în Spania
Sute de migranți au ajuns înot în enclava spaniolă Ceuta din Nordul Africii, 30 iulie 2026. Foto: MARCOS MORENO / AFP / Profimedia
Tânărul de pe plajă
Există, la Ceuta, o fotografie care surprinde un tânăr bărbat îngenuncheat pe plajă. Îmbrăcat în echipament Nike negru și cu borseta la piept, el împunge cerul cu degetele, entuziasmat ca un fotbalist care a câștigat Cupa Mondială. Știe bine de ce.
Teoretic, a ajuns pe țărmul aceluiași continent: Africa. Dar bărbatul e conștient că a ajuns într-o realitate economică și socială diferită.
Tânărul marocan arată fericit, izbăvit și eliberat de constrângeri. Fotografia indică un om recunoscător că poate să înceapă o nouă viață. Sunt primele sale minute în Europa și poate singurele în care nu l-au copleșit temerile și problemele concrete.
Tânăr din Maroc pe plaja din Ceuta, 30 iulie 2026. Foto: Profimedia
Mi-a amintit de o scenă pe care am trăit-o în UK. Eram undeva pe marginea Canalului Mânecii. Dincolo de falezele înalte, de unde vestigii militare respingeau încă gândul atacului, se vedea albastrul Atlanticului. Și, mai departe, se ghicea Franța.
Mă simțeam liniștit și sigur, ca și cum stăteam, chiar și fără meritul meu, în centrul unui continent de necucerit vreodată. Niciun dictator, niciun comunism reîmpachetat nu ajunge până aici.
În fața aceluiași peisaj, un tată de origine pakistaneză (vorbeau despre Lahore) discuta cu băiatul său.
Supărare la Canalul Mânecii
Tânărul, puțin trecut de 30 de ani, se supărase pe ceva. Nu părea o chestiune de familie, mai degrabă ceva general. Ceva nu era cum trebuie. Tânărul bombănea pe o bancă, pe jumătate întors la mare. Pe aleea din spate, treceau copii cu înghețate de culori și arome stranii, lavandă și cicoare.
La un moment dat, tatăl i-a spus: „Ești nerecunoscător. Trăiești cele mai bune momente posibile”. Ingenuu surprins, băiatul cătrănit s-a întors către tată. Părea politicos, nu o beizadea. Dar era șocat de „enormitatea” declarației părintelui.
Aproape că și-a îngânat, ironic, tatăl: „Cele mai bune timpuri posibile? Pe buuune?”.
Scurt și foarte serios, tatăl, care probabil văzuse și alte continente și alte epoci, a spus: „Da. Și să fii fericit că ești aici”. Apoi a arătat cu mâna în jur, în cea mai rea dintre lumi, dacă nu le luăm în calcul pe toate celelalte.
Peste 30 de milioane de migranți
Date noi ale Uniunii Europene arată că 400.000 de oameni din afara UE au cerut azil în Europa în primele 6 luni ale lui 2025. Este cea mai mare cifră pe ianuarie-decembrie din ultimii 11 ani, dacă nu luăm în calcul primii doi ani de război din Siria 2015-1016 și începutul războiului din Ucraina 2022-2024.
Numărul sirienilor a scăzut, dar a crescut altul. Peste 10% din cererile de azil din UE vin din Venezuela, o țară unde sistemele au căzut, pur și simplu, și viața s-a întors mai degrabă la haos.
Europa a ajuns să fie termometrul care măsoară speranța de salvare, de libertate și de siguranță a oricărei maladii sociale. Cine suferă, speră la Europa.
Pe căi legale, peste 30 de milioane de oameni din țări non-UE au migrat în Europa în ultimul deceniu. Și încă aproape 3,5 milioane de migranți ilegali au ajuns pe continent.
Oamenii aceștia își dau existența peste cap, renunță la cariere sau își riscă viața în valurile Mediteranei. Gândul dispariției într-o mare necunoscută li se pare mai ușor de dus decât cel de a nu ajunge în Europa.
„Integrarea imigranților în Europa: Progrese fără o convergență deplină”
Doi profesori din Italia, Tommaso Frattini și Anissa Bouchlaghem, au realizat în luna mai 2026 un studiu despre problema migrației: „Integrarea imigranților în Europa: Progrese fără o convergență deplină”.
Ei susțin, pe baza datelor din ultimul deceniu, că nivelul de educație al migranților și rezultatele lor pe piața muncii s-au îmbunătățit în ultimii zece ani în termeni absoluți, dar că persistă serioase probleme care îi face pe acești oameni mai puțin fericiți.
Minutele de entuziasm ale tânărului marocan din Ceuta nu se transformă de la sine în ani de mulțumire.
Sigur că nu există o viață cotidiană de entuziasm pentru nimeni. Adevărul e mai greu de acceptat când ești sedus doar de beneficiile existenței europene, fără să cunoști costurile. Aici apare un alt termen care explică căderea. Pici din încântare în deziluzie. Una dintre explicații este „Privarea relativă”.
„Privarea relativă” este un concept care se bazează pe ideea comparației pe care o facem între propriile condiții și cele ale celor din jur.
Ce nu vezi din afara UE
Rețelele sociale au împins privarea relativă la paroxism. Dacă stai în București și privești o poză pe Instagram cu un prieten aflat în concediu în Grecia nu vezi decât culoarea mării. Nicidecum nu simți canicula care-l doboară sau faptul că are atâția dovlecei la tigaie.
Iar dacă stai în Maroc și visezi la UE nu o să remarci decât curățenia orașelor și ordinea. Nu percepi munca de generații prin care civilizația a fost posibilă, precum și restricțiile și eforturile care permit menținerea modului de viață european.
Revenind la studiul celor doi profesori italieni, în 2024 migranții reprezentau aproximativ 13% din populația UE. Dintre aceștia, ponderea migranților non-UE a crescut în ultimul deceniu.
În țările cele mai dezvoltate ale Europei, doar 28% dintre locuitorii născuți în afara țării respective sunt migranți din alte state UE. Acum un deceniu erau 35%. Astfel, ponderea migranților din afara UE a crescut în mod corespunzător, notează autorii studiului.
Destinul se întoarce într-un mod cinic. În comparație cu migranții economici, refugiații se simt inițial cei mai recunoscători. Dar sunt, statistic, cei care integrează cel mai greu stilul de muncă european, susține un alt studiu.
Cu 4-5 milioane de cetățeni care au emigrat din România în toată lumea, să nu ne prefacem însă că nu cunoaștem prețul înstrăinării.
Nu doar românii, dar în general cei care muncesc în afara țării lor plătesc chirii disproporționate, pentru condiții de locuire în general sub nivelul pieței. Salariile sunt și ele, uneori, sub ce primesc angajații din țara respectivă.
Sigur că în UE sunt societăți mai avansate, unde te califici pentru „ce faci” nu pentru „pe cine cunoști”, dar un deficit de adaptare rămâne.
Dar noi?
Problema migrației va fi în centrul politicii europene multă vreme de acum înainte. Cine o simplifică populist nu ține cont de faptul că migrația are un rol pe drumul dezvoltării. În același timp, cine o minimalizează nu ține cont de ce simt cetățenii UE.
Ceuta a fost doar o alarmă care a sunat în noapte. Spania susține că cei 50.000 s-au întors. Printre ei, probabil că a revenit în Maroc și tânărul îmbrăcat în Nike, cel care a simțit că a câștigat Cupa Mondială, cu mâinile spre cer. În urmă a rămas plaja plină de colace.
Suntem tentați să ne gândim la milioanele de aplicanți de azil ca la niște „excepții non-UE”. Cei 4 milioane de români sunt migranți economici, ceilalți, sunt o clasă inferioară. Sunt niște oameni care, odată găzduiți pe continent, o să devină supărați, inadaptați și, poate, chiar ostili.
Însă întrebarea ni se poate întoarce, ca un bumerang. Pentru că și noi, românii, ca est-europenii, ne-am dorit enorm să ajungem „într-o țară ca afară”.
Fie că am gândit acest rol în România sau în străinătate, așa îi ziceam: „Vrem să trăim ca afară”. De 20 de ani, după aderarea la UE, am început să trăim nu iluzia, ci realitatea. Am simțit marile avantaje, dar și nevoia de efort, de inițiativă, de rigoare. Și dezamăgirile.
Așa că, acum, din vechile noastre fotografii, de când eram entuziaști și visători când abia poposisem pe țărm, ne putem întreba: noi de ce nu suntem recunoscători că am ajuns aici?
