Pe Dunăre nu curge mai puțină apă de la an la an, iar explicația pentru debitul redus al fluviului din această perioadă este alta. Monica Ioniță-Scholz, o cercetătoare din România, care lucrează de două decenii în Germania, unde face prognoze pentru râuri, explică de ce schimbările climatice se „resimt acut” în sectorul românesc al Dunării.
- Monica Ioniță-Scholz e cercetător științific la Institutul Alfred Wegener pentru Cercetări Marine și Polare din Bremerhaven și face prognoză lunară și sezonieră pentru râurile din Germania.
- Marți dimineață, Dunărea a atins, la intrarea în ţară, un nou minim istoric al debitului, de 1370 mc/s, mult sub media multianuală lunară de 3900 mc/s.
- Din cauza debitului istoric al Dunării, centrala nucleară de la Cernavodă, care asigură aproximativ 20% din producția de energie a României, va fi oprită complet începând de joi, când va fi închis și cel de al doilea reactor.
Ce arată datele strânse în ultimele decenii
Pentru Dunăre, datele din ultimii 20-30 de ani nu arată că am avea mai puțină apă de la an la an, susține cercetătoarea într-o analiză InfoClima.ro. Ele arată însă că apa se distribuie diferit pe parcursul anului. Mai exact, iernile mai calde și topirea mai timpurie a zăpezii fac ca apa să fie disponibilă mai devreme în an. Așa avem mai multă apă la sfârșitul iernii și începutul primăverii și mai puțină apă în anotimpul foarte cald, spune ea.
Iar acesta nu este singurul fenomen care influențează debitul Dunării în partea românească.
Monica Ioniță-Scholz afirmă că în acest sector panta fluviului este foarte mică, astfel că viteza apei scade, iar transportul sedimentelor și forma albiei devin extrem de importante.
În perioadele cu debit redus, apar sau se extind praguri și bancuri de nisip, iar adâncimea disponibilă pentru navigație poate scădea rapid. De aceea, o reducere aparent moderată a debitului poate produce o reducere disproporționat de mare a adâncimii navigabile în anumite puncte critice, explică ea.
Efectul lacurilor de acumulare și al Porților de Fier
Ea precizează că lacurile de acumulare și centralele de la Porțile de Fier modifică regimul natural al nivelurilor și sedimentelor. Ele pot regla într-o anumită măsură variațiile pe termen scurt, dar nu pot crea apă în timpul unei secete hidrologice regionale. Într-un an cu aporturi foarte mici din amonte, posibilitatea de compensare este limitată de volumul disponibil, de necesitățile de producție energetică, de navigație, de siguranța barajelor și de obligațiile de cooperare cu Serbia, adaugă cercetătoarea.
De asemenea, în astfel de momente, Delta devine mai vulnerabilă la intruziunea apei sărate dinspre Marea Neagră. Efectele se propagă dincolo de transportul fluvial, către energie, agricultură, industrie și ecosisteme, într-un bazin transfrontalier de care depind milioane de oameni, spune Monica Ioniță.
De ce e secetă pe Dunăre, deși a plouat mult în România
Cercetătoarea susține că ceea ce se întâmplă în Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Croația, Bulgaria și în marile bazine tributare influențează în final sectorul românesc al Dunării. Aceasta înseamnă că vulnerabilitatea României nu depinde doar de precipitațiile din România, unde poate exista o secetă hidrologică severă pe Dunăre chiar dacă local apar furtuni sau precipitații importante.
Monica Ioniță spune că nu vom avea în fiecare vară nivelurile foarte scăzute ale debitului Dunării, însă „probabilitatea unor astfel de episoade crește, iar intervalul dintre ele se poate reduce”.
„Dunărea nu va seca”
În următoarele decenii, cele mai robuste așteptări pentru bazinul Dunării sunt: temperaturi mai ridicate în toate anotimpurile; valuri de căldură mai frecvente și mai intense; evapotranspirație mai mare; reducerea stratului de zăpadă și topire mai timpurie; risc crescut de secetă agricolă și hidrologică vara; temperaturi mai mari ale apei; presiune asupra calității apei; alternanță mai pronunțată între episoade foarte umede și foarte uscate; conflicte mai frecvente între utilizările apei, se explică în analiză.
„Cele mai mari creșteri ale temperaturii sunt proiectate pentru partea sud-estică a bazinului, inclusiv România și regiunea Deltei. Totuși, nu trebuie transmis mesajul că Dunărea „va seca” în mod permanent. Dunărea este un fluviu foarte mare, alimentat de un bazin extins și divers. Riscul realist este acela al unor perioade mai frecvente în care debitul scade sub pragurile necesare pentru funcționarea normală a navigației, energiei, agriculturii și ecosistemelor. Schimbările climatice scot astfel în evidență faptul că Dunărea nu este o resursă nelimitată. Mult timp, infrastructura și politicile au fost proiectate presupunând că regimul hidrologic trecut va continua. Această presupunere nu mai este sigură”, conchide Monica Ioniță.
