Sixense România la 15 ani de activitate: compania care a pus standardul monitorizării în construcțiile din România

În 2011, când Sixense Group intra pe piața din România, încă sub numele de Soldata, primul său contract aici era monitorizarea lucrărilor la Magistrala 5 de metrou din București, pe lotul Drumul Taberei-Eroilor. Urmărirea comportării construcțiilor în timp era deja obligatorie prin lege, însă în practică se făcea rar, de cele mai multe ori doar pe proiectele mari și doar cât dura șantierul, iar companiile care o tratau ca pe o meserie de sine stătătoare se numărau pe degete.

15 ani mai târziu, Sixense România are o echipă de 40 de oameni, birouri în București și Cluj și peste 2.000 de proiecte în 20 de localități, este prezentă pe toate șantierele de metrou active din țară și a încheiat 2025 cu cea mai mare cifră de afaceri din istoria sa, 2,9 milioane de euro. Este și singura companie din România cu un laborator autorizat ISC dedicat exclusiv monitorizării geotehnice și structurale.

Am vorbit cu Mariana Garștea, Director General Sixense România & SEE și Președinte al Asociației Profesionale pentru Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS), despre ce înseamnă un standard într-o industrie care a trebuit, practic, inventată, și despre o muncă ale cărei rezultate se văd cel mai bine atunci când nu se întâmplă nimic.

Despre o companie se spune rar că a pus un standard într-o industrie. Ce înseamnă concret, după 15 ani, un standard în urmărirea comportării construcțiilor în timp, și ce anume vă face să afirmați cu încredere că ați ridicat acest standard și chiar l-ați creat de la zero? Prin ce se deosebește, în practică, o monitorizare făcută corect de una făcută doar ca să fie bifată?

Un standard se judecă în raport cu punctul de plecare, așa că încep cu felul în care arăta piața atunci. În 2011, legea exista. Legea 10/1995 și normativul P130 din 1999 cereau urmărirea comportării construcțiilor în timp, iar cine nu o făcea putea fi amendat. Ce lipsea era practica. Monitorizarea se făcea rar și aproape întotdeauna ca activitate-anexă la lucrările de topografie, de geotehnică sau de execuție, iar totul se încheia odată cu șantierul. Monitorizarea geotehnică și structurală nu exista ca specializare de sine stătătoare și foarte puțini se gândeau la o construcție în termeni de continuitate, la anii de exploatare care urmează după recepție. Pe scurt, nu se putea vorbi despre o piață.

Noi am intrat cu un proiect care nu permitea improvizație. La Magistrala 5, cu un tunel săpat pe sub un cartier locuit, trebuia să știi în fiecare moment ce se întâmplă cu terenul și cu clădirile de deasupra. Pentru asta ai nevoie de o zonă de influență stabilită corect, de expertizarea tehnică a fiecărei clădiri din ea, de limite de atenționare, avertizare și alarmare derivate din calcul, de o măsurătoare de referință făcută înainte de primele lucrări și, mai ales, de ingineri care citesc datele și știu să spună ce înseamnă ele. Acolo am văzut cum arată lucrurile atunci când acest lanț este complet, iar de atunci am dus același mod de lucru în fiecare proiect care a urmat, inclusiv în cele de mai mici dimensiuni, unde nu ni-l cerea nimeni explicit.

De ce spun cu încredere că am contribuit la standard? Pentru că multe lucruri care azi par firești au trebuit cerute, argumentate și demonstrate pe șantier, unul câte unul. Monitorizarea automată, cu alerte în timp real la depășirea pragurilor, părea acum 15 ani, pentru majoritatea beneficiarilor, o soluție prematură pentru piața locală. Ideea că urmărirea trebuie să continue și în exploatare, după ce pleacă ultimul utilaj, a avut nevoie de ani întregi de explicații și argumente. În 2022, am fost printre fondatorii APMGS, iar în 2023 am obținut autorizația ISC nr. 4036/2023 pentru laboratorul nostru, singurul din țară dedicat exclusiv acestei activități. Am participat și la elaborarea normativului P130-2025, care a înlocuit, după 26 de ani, vechiul P130. Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat de la sine.

Cât despre diferența dintre o monitorizare făcută corect și una bifată, ea se vede în ce se întâmplă cu datele. Cea bifată arată bine pe hârtie: instrumentele sunt montate, măsurătorile se livrează la termen, rapoartele sunt predate conform contractului. Doar că programul nu a fost adaptat terenului și structurii respective, limitele nu au legătură cu ipotezele de calcul, iar raportul ajunge într-un dosar, uneori la două săptămâni după măsurătoare, când decizia s-a luat deja. O monitorizare corectă începe din proiectare, cu un program gândit pentru structura și terenul respectiv, are o măsurătoare de referință făcută înainte de începerea lucrărilor, pune aceleași date în fața beneficiarului, a proiectantului și a constructorului și are în spate un inginer care, atunci când o valoare se apropie de limita de atenționare, știe ce înseamnă pentru structură și cine trebuie să decidă. Datele colectate și lăsate în rapoarte nu sunt monitorizare, ci arhivă.

Un standard costă, mai ales într-o piață în care contractele se câștigă adesea foarte greu sau încă se obțin cu presiune mare pe costuri. Au fost momente în acești 15 ani în care ați pierdut proiecte sau clienți pentru că nu ați acceptat să coborâți ștacheta? Cum ați gestionat aceste momente?

Da, au fost. Am pierdut proceduri la diferențe de preț despre care știam că nu pot acoperi un serviciu făcut corect și am pierdut clienți care au preferat o soluție minimală, limitată la livrarea rapoartelor cerute prin contract. Au fost și ani în care ne-am întrebat sincer dacă nu am venit prea devreme pentru piața asta. Am văzut colegi de breaslă, parteneri și competitori ieșind din piață exact în momentele acelea, când a renunța sau a te alinia la nivelul cel mai de jos părea decizia rațională.

Am rămas pentru că eram convinși de un lucru simplu: siguranța unui pod, a unui tunel sau a unei clădiri e un subiect prea important ca să fie ignorat la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu, cineva care răspunde de o investiție urma să se întrebe ce primește de fapt pentru banii dați pe monitorizare, iar atunci trebuia să existe cineva care să-i poată arăta diferența. 

Așa că, în loc să coborâm ștacheta, am ales să explicăm. Am stat de vorbă cu proiectanți, cu beneficiari și cu autorități, în comisii tehnice și pe șantiere, am publicat ghiduri și interpretări ale legislației și am vorbit deschis despre practicile greșite pe care le vedeam, fără să indicăm vinovați. Încet, mesajul a ajuns la oamenii care iau deciziile, iar astăzi lucrăm cu clienți care ne aleg tocmai pentru lucrurile la care am refuzat să renunțăm atunci.

Mai e un argument pe care îl repet des celor care privesc monitorizarea ca pe un cost de redus. Într-un proiect complex de infrastructură, ea reprezintă între 0,5% și 1% din valoarea contractului. O reducere negociată la o linie de buget atât de mică nu se compară cu ce costă o tasare nedetectată la timp, o clădire vecină afectată sau un șantier oprit. 

Dacă ar fi să rezum perioadele acelea: nu am fost întotdeauna cei mai rapizi și nici cei mai ieftini, dar nu ne-am schimbat modul de lucru în funcție de preț.

Pentru cineva care nu lucrează în construcții, munca voastră e aproape invizibilă, tocmai pentru că ea se măsoară în incidente și accidente care nu se întâmplă. Ce ar trebui să știe un locuitor din București sau din Cluj care trece pe lângă un șantier de metrou sau locuiește lângă o clădire în construcție despre ce se întâmplă, de fapt, în jurul lui și despre cine veghează la siguranța lui?

Orice excavație adâncă și orice tunel produc deformații în teren și în construcțiile din jur. Monitorizarea nu le împiedică, ci arată dacă ele rămân în limitele calculate de proiectant și dă timp de reacție atunci când se apropie de aceste limite. De aceea rezultatul ei se vede în ce nu ajunge la știri: un pod care nu cedează, o porțiune de autostradă care nu se surpă, o clădire de lângă un șantier care rămâne fără fisuri. 

Dacă treceți pe lângă un șantier de metrou din București sau din Cluj, de exemplu, merită să știți că el nu se termină la gardul care îl înconjoară. Înainte ca tunelul să ajungă sub o stradă, clădirile din jur au fost deja inspectate și măsurate, ca să avem o imagine clară a stării lor de dinainte de lucrări. Pe fațade sunt montate prisme topografice și senzori, în teren sunt instrumente care urmăresc deplasările și nivelul apei subterane, iar stații totale automate măsoară, zi și noapte, poziția punctelor urmărite. Urmărim în primul rând tasarea diferențială, adică situația în care o parte a clădirii coboară mai mult decât alta, pentru că ea este cea care produce fisuri. Datele ajung pe o platformă care compară fiecare valoare cu limitele stabilite în proiect, iar dacă una dintre ele se apropie de limită, echipa e alertată și constructorul poate ajusta lucrările înainte ca deformația să afecteze clădirile. Colegii noștri petrec în fiecare lună în jur de 4.700 de ore pe șantiere, iar o bună parte din ele trec neobservate de oamenii care locuiesc la câțiva metri distanță.

Mai e un lucru pe care mi-aș dori să-l știe oricine lucrează sau locuiește într-o clădire: o construcție nu e „gata” în ziua în care este recepționată. Abia atunci începe perioada în care trebuie să se comporte corespunzător zeci de ani, sub efectul timpului, al traficului, al vibrațiilor și, tot mai des, al fenomenelor meteo extreme. Legea cere ca ea să fie urmărită pe toată durata de existență, iar responsabilitatea aparține proprietarului, inclusiv asociațiilor de proprietari, în cazul blocurilor. Un proprietar are dreptul să întrebe dacă imobilul în care trăiește are carte tehnică și rapoarte de urmărire la zi. Siguranța structurală ar trebui să fie o preocupare activă pentru orice dezvoltator, gestionar de infrastructură și administrator de clădire. Un proiect dat în folosință fără un program de urmărire în exploatare nu este un proiect finalizat.

După 15 ani de activitate, unde e astăzi standardul în industria de servicii de urmărire a comportării construcțiilor în timp? Unde mai e loc de creștere și îmbunătățire?

Mult mai sus decât acum 15 ani, și o spun cu bucurie, pentru că a fost un efort colectiv. Normativul P130-2025 a adus o metodologie actualizată, cu accent pe trasabilitate, pe gestionarea datelor și pe responsabilitățile fiecărui actor. Din 25 august 2026, odată cu intrarea în vigoare a Codului amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, urmărirea comportării în timp are un articol dedicat, art. 550, iar programul de urmărire devine parte din proiectul tehnic. Obligația exista și înainte, dar Legea 10/1995 era o lege ordinară, pe când CATUC este lege organică, iar pentru prima dată o lege organică tratează construcția pe întreg ciclul ei de viață. Codul completează P130-2025, fără să îl înlocuiască. Între timp, profesia s-a organizat prin APMGS, au apărut standardele internaționale din seria ISO 18674, dedicate monitorizării geotehnice, iar ce mă bucură poate cel mai mult este că văd o generație de ingineri tineri care aleg acest domeniu în mod deliberat, din prima, pentru că înțeleg cât de mult contează.

Loc de creștere există, desigur, și aș începe de la cunoașterea legii. Piața nu este pregătită să aplice CATUC integral de la început, iar mulți factori de decizie încă nu știu în ce clasă de consecințe se încadrează construcțiile pe care le dezvoltă sau le administrează, deci nici ce obligații de urmărire au.

Al doilea lucru ține de felul în care sunt comparate ofertele. Discuția rămâne prea des blocată la prețul cel mai mic și la două soluții care arată la fel pe hârtie. Ar fi util ca beneficiarii să verifice dacă furnizorul are laborator autorizat ISC pe profilul potrivit, în temeiul HG 808/2005, ce experiență a demonstrat pe proiecte similare și ce nivel de precizie poate garanta. Pentru urmărirea specială, cadrul de referință include și Ordinul MDLPA 838/2021. Diferențele dintre doi furnizori nu se văd întotdeauna în ofertă, dar se văd foarte clar pe șantier, în portofolii, în experiența de lucru, în oamenii din echipă.

Apoi, colaborarea cu proiectantul. Încă vedem proiecte în care proiectantul nu are acces direct la datele de monitorizare și primește, cu întârziere, un raport în format PDF. Datele ar trebui să circule continuu, să ajungă însoțite de contextul etapei de execuție și să fie citite împreună în momentele-cheie ale proiectului. O oră de discuție la finalul unei excavații poate economisi luni de expertize.

Și, nu în ultimul rând, bugetarea și exploatarea. Urmărirea trebuie prevăzută și finanțată încă din faza de investiție, cu mult înainte de recepție, iar în exploatare, mai ales în zona rezidențială, decalajul dintre ce cere legea și ce se întâmplă în realitate rămâne mare.

Peste alți 15 ani, mi-aș dori ca proprietarul unui bloc, primarul unui oraș și cei care semnează un proiect de infrastructură să gândească preventiv în mod firesc. Cadrul legal există acum, la fel tehnologia și oamenii pregătiți. Ce mai avem de construit este obiceiul de a folosi datele pentru decizii.

Articol susținut de Sixense România