La patru ani distanță după ce „Teambuilding” a adus peste un milion de oameni în cinematografele din România, actorul și regizorul Matei Dima revine cu o continuare care, spune el, încearcă să păstreze umorul primului film, fără să-i repete rețeta. Într-un interviu pentru publicul HotNews, Dima vorbește despre presiunea succesului, schimbările din lumea corporatistă și provocarea de a face o comedie în care publicul să se recunoască.
„Dacă te gândești permanent că trebuie să depășești primul film, riști să lucrezi pentru un clasament, nu pentru poveste. Pentru mine, întrebarea importantă a fost: avem ceva nou de spus cu personajele astea?”, spune Matei Dima pentru HotNews.
„Teambuilding 2” a intrat în cinematografe în 6 octombrie. Lumea corporatiștilor din poveste a fost adaptată timpurilor actuale, de la provocările inteligenței artificiale și cele cauzate de burnout, la interacțiunea cu generația Z, diferențele dintre mileniali și tineri, cât și aspecte ale corectitudinii politice.
Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și – să nu ne ferim de cuvinte – dacă doriți să susțineți o presă europeană.
Nu «cumpărați» o lună sau un an de abonament, ci contribuiți la un serviciu de vigilență publică de care beneficiem în comunitățile noastre, indiferent de opțiunile politice diverse.
Acțiunea din „Teambuilding 2” este plasată în Republica Moldova, unde gașca de bucureșteni (Micutzu aka Cosmin Nedelcu, Anca Dinicu, Anca Munteanu, Nicu Banea și Vlad Ianuș) este trimisă de șeful Oprea (Șerban Pavlu) la un nou teambuilding, unde ajunge să concureze cu alte două echipe, într-un context care scoate la iveală diferențele de mentalitate și conflictele dintre generații.
Regizat de Letiția Roșculeț („Situationship”, „Tati Full-Time”) și scris de Dima alături de Alex Coteț, filmul își păstrează registrul comercial, glumele bazate pe stereotipuri, cât și ideea de cum arată viața angajaților într-o corporație din 2026.
„În povestea asta ne interesează presiunea de a ține pasul: cu tehnologia, cu schimbările de la muncă, cu oamenii care vin după tine și au alte așteptări. AI-ul, diferențele dintre generații și burnout-ul se întâlnesc într-o întrebare foarte umană: unde mai e locul meu în toate astea?”, zice Dima.
Se înjură mult (dar nu sună gratuit), se bea de două ori mai mult, se face product placement destul de ostentativ, dar este și amuzant, pentru că există numeroase situații sau faze cu care oricine se poate identifica. Plus că se aduce în discuție și amenințarea Rusiei la granița cu Moldova, cât și lipsa de educație financiară a românilor. „Cel mai mult mi-ar plăcea să aud că oamenii au râs, s-au recunoscut în anumite momente și au plecat cu o replică sau cu o scenă despre care vor să vorbească”, precizează Matei.
„Avem ceva nou de spus cu personajele astea?”
„Teambuilding” a fost unul dintre cele mai mari succese comerciale ale cinematografiei românești. Cu ce gând ați pornit la drum cu primul film și, de data aceasta, ați simțit presiunea de a performa peste succesul primei părți? – La primul film, gândul a fost să facem o comedie în care oamenii să se recunoască. Să vadă pe ecran un coleg, un șef, o situație prin care au trecut și să poată râde de toate lucrurile care, într-o zi obișnuită, îi enervează. Nu am pornit de la ideea de a bate recorduri.
Ne doream să facem un film care să aducă oamenii împreună la cinema și să le ofere o experiență despre care să mai vorbească și după. La partea a doua, sigur că există presiune. Publicul vine cu niște așteptări, iar asta e firesc. Dar dacă te gândești permanent că trebuie să depășești primul film, riști să lucrezi pentru un clasament, nu pentru poveste. Pentru mine, întrebarea importantă a fost: avem ceva nou de spus cu personajele astea? Nu voiam să facem încă un „Teambuilding” doar pentru că primul a mers bine.
– Spre deosebire de primul film, de data aceasta ați predat regia Letiției Roșculeț. Ce aduce nou perspectiva ei asupra filmului și ce a fost diferit față de primul „Teambuilding”? – Când ești implicat în mai multe etape ale unui proiect, ajungi să-l cunoști foarte bine, dar te și atașezi de anumite idei. Un alt regizor poate să vadă lucruri pe care tu nu le mai vezi sau să pună întrebări pe care nu ți le-ai pus.
Mi se pare sănătos, mai ales la o continuare, să existe și o privire nouă. Pentru mine, contribuția Letiției trebuie să se simtă și în felul în care arată filmul, dar și în relațiile dintre personaje, în ritm și în momentele în care lăsăm comedia să respire. „Teambuilding” are o identitate pe care vrem să o păstrăm, dar asta nu înseamnă că trebuie să repetăm aceeași formulă. Miza este să recunoști universul, fără să simți că vezi încă o dată primul film.
„În povestea asta ne interesează presiunea de a ține pasul”
– Care sunt punctele-cheie ale acestei noi povești și ce anume din lumea lui 2026 v-a inspirat să o scrieți? – Poți să ai foarte multe situații amuzante, dar la un moment dat trebuie să înțelegi ce își dorește un personaj, de ce îi este frică și ce are de pierdut. Altfel, ai o colecție de sketch-uri, nu neapărat un film. În povestea asta ne interesează presiunea de a ține pasul: cu tehnologia, cu schimbările de la muncă, cu oamenii care vin după tine și au alte așteptări. AI-ul, diferențele dintre generații și burnout-ul se întâlnesc într-o întrebare foarte umană: unde mai e locul meu în toate astea? De aici poate ieși multă comedie, pentru că una este ce spunem despre cât de flexibili suntem și alta este cum reacționăm când chiar trebuie să ne schimbăm.
– „Teambuilding” a fost asociat încă de la început cu lumea corporatistă. Și partea a doua este făcută în primul rând pentru acest public sau credeți că, de data aceasta, se poate regăsi în ea oricine? – Lumea corporatistă rămâne cadrul poveștii, dar nu mi-aș dori ca filmul să fie înțeles doar de cei care lucrează într-o corporație. Nu trebuie să ai o ședință luni dimineață ca să știi cum e să vrei să-i faci pe plac șefului, să intri în competiție cu cineva sau să spui „da” când, de fapt, nu mai poți. Mă interesează tocmai lucrurile care depășesc biroul: nevoia de validare, orgoliul, prieteniile, teama de schimbare. Un spectator poate recunoaște foarte exact o situație de la serviciu, iar altul poate recunoaște dinamica din propriul grup de prieteni. Nu trebuie să prindă toată lumea fiecare referință, dar trebuie să poată intra în poveste.
Matei Dima. FOTO: Arhiva personală
„Nu mi se pare interesant să ironizăm doar generația nouă”
– Inteligența artificială este una dintre temele pe care le exploatează filmul. Cum vedeți influența AI-ului asupra vieților noastre și, mai ales, cum credeți că ne schimbă comportamentul, de la fricile pe care ni le creează până la beneficiile pe care ni le poate aduce? – Eu am și curiozitate, și rezerve. Mă atrage ideea de a scăpa de anumite sarcini repetitive și de a avea mai mult timp pentru partea creativă. În același timp, nu mi-aș dori să ajung să confund un rezultat obținut repede cu unul care chiar are ceva de spus. În film, mă interesează mai ales reacția noastră la AI. Ce faci când apare ceva care pare că știe mai multe decât tine sau că poate face mai repede o parte din munca ta? Devii curios, defensiv, încerci să demonstrezi că nu ai nevoie de el? Acolo e comedia. Putem râde de un personaj care vrea să pară indispensabil, dar în spatele comportamentului lui există și o frică pe care o putem înțelege.
– Un alt aspect interesant este Generația Z. Ce ați vrut să ironizați și ce ați vrut să scoateți în evidență despre această nouă generație și cum îi vedeți dvs. pe tinerii de astăzi? – Nu mă interesează să spun că o generație e bună și alta e proastă. Mai amuzant este momentul în care fiecare e convinsă că felul ei de a vedea lucrurile este singurul normal. Unii spun „așa se face, pentru că așa am făcut mereu”, iar ceilalți întreabă „bine, dar de ce?”. Din întâlnirea asta ies și conflicte, și lucruri utile. La tinerii de astăzi apreciez disponibilitatea de a pune întrebări și de a spune mai direct ce nu li se potrivește. Sigur că și asta poate veni cu contradicții și poate deveni material de comedie. Dar nu mi se pare interesant să ironizăm doar generația nouă. Și noi merităm să fim luați peste picior pentru momentele în care confundăm experiența cu dreptul de a avea întotdeauna dreptate.
– Apropo de Generația Z și de corectitudinea politică, v-a făcut acest context să fiți mai atent la stereotipurile sau glumele pe care le folosiți în film? A existat vreodată teama că anumite glume v-ar putea aduce un val de „cancel”? – Cred că e bine să fii atent la ce spui, dar atenția nu trebuie confundată cu frica de a mai face comedie. Pentru mine, contează care este justificarea glumei și ce spune ea despre personaj. Râdem de orgoliul lui, de prejudecățile lui, de diferența dintre cum se prezintă și cum se comportă? Sau ne bazăm doar pe o etichetă și ne așteptăm ca ea să fie amuzantă? Nu aș vrea să scriu cu gândul permanent la o posibilă reacție pe internet. Dar nici ideea că „e doar o glumă” nu poate înlocui orice discuție despre o glumă. Poți să-ți asumi umorul și, în același timp, să accepți că nu toată lumea va râde. Important este să știi de ce ai păstrat replica respectivă, nu doar să speri că va provoca.
„Nu mă aștept ca toată lumea să-l placă”
– Ați filmat în Republica Moldova, ceea ce aduce o perspectivă nouă în film. Ce ați vrut să scoateți în evidență despre moldoveni? – Nu mi-aș dori să reducem Republica Moldova la accent sau la câteva lucruri pe care publicul se așteaptă deja să le vadă. Într-o comedie, particularitățile de limbaj pot fi foarte bune, dar personajele trebuie să existe și dincolo de ele. Să aibă personalitate, inițiativă, să poată întoarce gluma, nu doar să fie subiectul ei. Nici nu cred că experiența unei filmări îți permite să tragi concluzii despre o țară întreagă. Pentru mine, interesantă este întâlnirea: ce ni se pare familiar, unde descoperim diferențe și cât de repede putem găsi un limbaj comun. Mi-aș dori ca filmul să păstreze bucuria asta a descoperirii, fără să transforme diferențele într-un clasament între noi și ei.
– Primul „Teambuilding” a venit atât cu mult succes, cât și cu multe controverse. Privind acum în urmă, credeți că filmul a schimbat în vreun fel cinematografia românească și, dacă da, în ce sens? – Ar fi prea mult să spun eu că am schimbat cinematografia românească. Cred însă că succesul filmului a fost un argument pentru faptul că există public pentru comedii românești și că merită să te gândești serios la relația cu acel public. Nu doar la cum faci filmul, ci și la cum ajunge la oameni și de ce ar alege ei să-l vadă la cinema. Controversele fac parte din povestea lui și nu mă aștept ca toată lumea să-l placă. Ce nu mi se pare util este să transformăm preferința pentru un film într-un verdict despre spectator. Poți să critici un film, inclusiv foarte dur, fără să îi desconsideri pe oamenii care s-au bucurat de el.
– Cum vi se pare evoluția filmelor comerciale în industria românească? Mai există astăzi această discrepanță între publicul considerat mai elitist și „românul de rând” sau vedeți lucrurile diferit? – Eu nu aș împărți publicul atât de rigid. Același om poate să vrea într-o seară o comedie și în alta un film care îl provoacă sau îl pune pe gânduri. Nu trebuie să-și aleagă o tabără și să rămână acolo. Îmi doresc ca filmele comerciale românești să crească și ca ambiție, nu doar ca număr. Să lucrăm mai bine la scenarii, la personaje, să încercăm și alte formule. Faptul că vrei să ajungi la un public larg nu înseamnă că trebuie să-i oferi mereu același lucru. Iar existența unei comedii populare nu ar trebui să fie o amenințare pentru un film de autor. Mi-aș dori să existe loc și curiozitate pentru ambele.
„Cel mai mult mi-ar plăcea să aud că oamenii au râs”
– În cele din urmă, „Teambuilding 2” este și despre burnout și despre faptul că uneori avem nevoie de o pauză. În contextul social și politic instabil în care trăim, ce rol credeți că are umorul pentru sănătatea noastră psihică, și poate fi el un aliat în perioadele care ne îngrijorează? – Pentru mine, umorul este o formă de a lua puțină distanță față de ceea ce mă apasă. Nu rezolvă problema și nu înlocuiește ajutorul de care cineva poate avea nevoie, dar îmi permite să o privesc și din alt unghi. Uneori, faptul că poți râde de o situație înseamnă că ea nu mai ocupă tot spațiul. Mi-aș dori ca spectatorii să plece nu doar după o seară de râs, ci și cu senzația că nu sunt singurii care, uneori, ar vrea să pună totul pe pauză.
– Ce așteptări aveți de la „Teambuilding 2”, atât în ceea ce privește industria de film, cât și în ceea ce îi privește pe spectatori? – Îmi doresc să fie un film care își justifică existența ca a doua parte. Să nu se bazeze doar pe faptul că oamenii cunosc titlul și personajele, ci să le dea o poveste nouă și motive noi să se bucure de ele. Sigur că îmi doresc să vină multă lume la cinema. Nu cred că are sens să mă prefac că succesul comercial nu contează.
Dar cel mai mult mi-ar plăcea să aud că oamenii au râs, s-au recunoscut în anumite momente și au plecat cu o replică sau cu o scenă despre care vor să vorbească. Iar pentru industrie, sper să fie încă un motiv să existe încredere în proiectele românești și curajul de a investi în povești pentru public. Nu toate trebuie să semene cu „Teambuilding”. Din contră, ar fi mai interesant să fie cât mai diferite.
Abonează-te
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Abonează-te la Newsletter
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Felicitări! Te-ai abonat la „Partea Bună”.
Abonat
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.