Bărbatul care se bărbierește deși trăiește singur într-un sat
„Singurătatea nu există atât timp cât ai un sens”
Jumătatea plină: Oamenii din satele de munte și scriitorul care le spune povestea
De curând, am văzut la Teatrul Masca din București un spectacol de teatru independent care mi-a plăcut mult, despre viețile unor oameni singuri, care trăiesc la marginea lumii. În regia lui Robert Bălan, „Ceilalți” spune poveștile reale ale unor țărani din sate de munte în care mai găsești azi doar câțiva locuitori. „Acolo unde se termină asfaltul și discursurile despre neam, glie și datini, încep ei, Ceilalți”, se arată în descrierea spectacolului care te invită să te uiți critic la discursurile patriotarde și la abandonul statului.

Textul piesei, semnat de scriitorul și jurnalistul Matei Florian, are la bază reportajele documentate de acesta în ultimii ani și publicate în Formula AS. Există în ele, dincolo de dimensiunea socială, un miez luminos: îți arată cum pot oamenii să trăiască cu demnitate și sens în cele mai vitrege condiții.

Am vorbit cu Matei Florian și am rămas cu imaginea memorabilă a bărbatului care trăiește singur într-un sat pe care nu-l lasă să cadă în paragină. Cu cea a femeii de peste 90 de ani care cultivă flori ca să alunge urâtul. Cu cea a fetiței care își hrănește visul cu luminile orașului în care reușește într-o bună zi să ajungă la liceu. Cu gândul că bucuria e simplă și ușor de atins în momentul prezent.
Oamenii care nu se plâng de greu
Matei Florian, cunoscut publicului pentru romanele „Băiuțeii” (scris împreună cu fratele său, Filip Florian), „Și Hams Și Regretel” și „Cexina Catapuxina”, este un mare iubitor al muntelui, pe care l-a descoperit prin bunicul său. Însă, spre deosebire de alți montaniarzi, atunci când merge pe munte, el nu caută doar peisaje și vârfuri, ci și oameni a căror realitate încearcă să o înțeleagă.
„Acolo e o luptă a omului cu muntele și cu neputința de a înțelege lumea asta nouă, care a venit peste cea veche. Pe de altă parte, ceea ce apare și în spectacol, oamenii ăștia nu simt neapărat că e greu. Nu se plâng. La ei e bine. Vor spune întotdeauna că e bine. Pentru că ei își găsesc ceva de făcut. Iar asta e cea mai mare lecție pe care o poți găsi. Să fii acolo, de multe ori singur, neputincios, și ție să ți se pară că e bine”, povestește Matei Florian.
Să te băbierești când trăiești singur într-un sat
Iar binele nu este doar o vorbă goală. În Munții Metaliferi, în Gialacuta, scriitorul a întâlnit un bărbat care trăiește singur într-un sat întreg.
„Are o pensie și face un drum în fiecare lună ca să se întâlnească cu poștașul la asfalt, pentru că drumul nu e legat cu asfalt de restul comunei. Ca să-și umple timpul, omul ăsta a ales să curețe satul. Să nu lase buruiana să crească, să taie lăstărișul, să dea iedera la o parte de pe case, pentru că satul ăla, ca orice loc pe care îl lași pustiu va fi înghițit de pământ și de natură. El nu lasă lucrul ăsta să se întâmple. Iar ceea ce mi s-a mai părut formidabil la omul ăsta, pe lângă faptul că asta face el zi de zi (curăță satul; înainte îi ajuta pe ultimii bătrâni, care între timp au murit), e că se bărbierește. Stă singur, are doar un radio în casă și un poștaș cu care se întâlnește o dată pe lună, așteaptă weekendul, că mai vin niște oameni prin sat, la casele lor, dar se bărbierește. Mi se pare colosal că în mijlocul pustiului, cu niște case în care au trăit niște oameni care ți-au fost rude sau prieteni sau măcar îi cunoști, dar nu mai sunt, când se aud noaptea tot felul de foșnete ale naturii, pădurea, animalele sălbatice, tu ai nevoie să te bărbierești. O faci pentru tine, nu o mai faci pentru nimeni”, povestește Matei Florian.
Florile care alungă urâtul
Într-un alt sat, a găsit-o pe Galenia, o femeie de peste 90 de ani cu corpul aplecat de munca pe care o făcuse de o viață, dar care i s-a părut de o frumusețe nespusă.

„Bătrâna asta aproape că atingea cu broboada pământul, pentru că așa merge ea, de la toate lucrurile pe care le-a purtat în spate. Și la 90 de ani, în continuare, sădește flori. Și la ea în curte, și în afară. Și zice că florile sunt frumoase și alungă urâtul. Chestia asta mi se pare esențială pentru oricine. Nu există nici bătrânețe, nici singurătate, nici nimic, dacă îți dai ceva de făcut, fie că e să cureți un sat sau să sădești flori. Un alt om pleca la două ore distanță în două cârje de lemn pe care și le-a rupt din copaci, ca să vorbească cu celălalt locuitor din sat, aflat la capătul celălalt. Dacă îți dai un rost existenței, poți spune că viața e frumoasă. Singurătatea nu există atât timp cât ai un sens”, este una din lecțiile învățate de Matei Florian de la oamenii pe care îi numește niște eroi neștiuți ai unei lumi care dispare de sub ochii noștri și care merită să fie povestită și răspovestită, până nu o să mai fie.
Această ediție este disponibilă tuturor cititorilor newsletterului. Dar dacă vă abonați la HotNews Premium, aveți acces la toate articolele și investigațiile HotNews, primiți integral toate newsletterele și aveți reduceri la cărțile publicate de editura ZYX Books. Cei care-și fac abonament pe un an primesc și un abonament la The New York Times.
„Eram împreună și cântam”
O lume în care este greu să te naști în zilele astea, dar din care unii copii reușesc să meargă mai departe și să-și găsească rostul. Matei și-o amintește pe fetița din Răiuț, județul Vrancea, care iubea să citească și care a intrat la liceu la Focșani cu medie mare. „Fetița aceasta a avut norocul să intre în contact cu o asociație care a ajuns acolo cu cărți. A învățat să citească de la o vârstă fragedă. A descoperit internetul și niște seriale. Iar din Răiuț, în vale se vedeau luminile Focșaniului, locul acela magic în care să ajungi”. Și a ajuns.
Reportajele lui despre oamenii din satele de munte l-au învățat multe despre ce înseamnă binele. Își amintește de o femeie de 97 de ani din Malaia, care i-a spus de ce crede că era mai bună lumea ei, cu muncă grea. „Cântam. Eram împreună și cântam”. „Cântam” și „împreună”, o definiție a bucuriei.
„Fericirea e o stare enorm de simplă”
Și muntele însuși te învață ceva. „Când zici munte, te gândești la crestele alea spectaculoase. Dar muntele nu e asta. E un urcuș, în timpul căruia nu vezi priveliștea. Și mergi și urci și uneori e incredibil de greu. N-ai nicio mare filozofie. Trebuie doar să urci și e greu. Și alunecă pietre și trebuie să te agăți de o stâncă. E o luptă. Dar, la sfârșit, când te așezi pe creasta aia și te bate vântul sau e ceață și stai doar 10 minute, dar știi că ai ajuns, și știi că dedesubt, chiar dacă nu se vede, e lumea, dacă îți deschizi conserva aia de pește sau ce ai cărat cu tine, nu o să aibă niciodată nimic un gust mai bun. E cel mai bun fine dining, cu cele mai multe stele Michelin de pe lume. Odată ce ai ajuns în vârf, descoperi din nou ce gust are apa, cât e de bună. Descoperi, de fapt, că fericirea e o stare enorm de simplă. Este enorm de simplă”.
Semne bune. Bucureștiul are o nouă arie naturală protejată: Valea Saulei
Locuiesc în apropierea Parcului Natural Văcărești și știu cât bine îți poate face vecinătatea cu o arie naturală aflată în mijlocul cartierului. În câteva minute ajungi de la un bulevard zgomotos, cu blocuri de-o parte și de alta, într-o altă lume. Acolo m-am plimbat cu bicicleta pe cărările mărginite de stuf, acolo am respirat pentru prima dată aerul Deltei în București, acolo am auzit, pentru prima dată după nu mai știu câți ani, cântecul cucului, acolo am întâlnit lișițe, lebede și o mare de liniște. De săptămâna aceasta, Bucureștiul are o nouă arie naturală protejată, Valea Saulei. Zona verde, care se întinde pe 5,2 hectare și adăpostește peste 350 de specii sălbatice, se află în domeniul public, iar până acum câțiva ani era abandonată și plină de gunoaie.

Biodiversitatea din Valea Saulei a fost descoperită și cercetată de Asociația Parcul Natural București, care a și militat ca zona să obțină statut de protecție. Este aceeași asociație care a făcut ca în București să existe alte două zone protejate: Parcul Natural Văcărești și Pajiștea Petricani. Valea Saulei se află în zona Pipera, iar proiectul de înființare a ariei protejate a fost realizat în parteneriat cu Primăria Sectorului 2.
Când visurile se împlinesc
Unul dintre momentele frumoase ale săptămânii vine din fotbal. La scurtă vreme după ce fotbalistul englez Harry Kane a câștigat Balonul de Aur, David Beckham a postat pe rețelele sociale această fotografie, cu mesajul: „Nu se putea întâmpla unor oameni mai de treabă”.

Imaginea a fost surprinsă în urmă cu 21 de ani, iar în ea apar, alături de Beckham, Harry Kane și Kate, iubita lui din școala generală, care avea să-i devină soție. Cei doi, care au astăzi împreună patru copii, aveau atunci doar 11, respectiv 12 ani și luau parte la inaugurarea Academiei de Fotbal David Beckham.
Alături de fotografie, discursul de acceptare a trofeului ținut de Kane dă adevărata măsură a reușitei în viață.
„Pentru soția mea, Kate, cea mai bună prietenă a mea. Am trecut prin suișuri și coborâșuri, fără îndoială. Ești cel mai mare sprijin al meu; de fapt, am simțit că ți-ai dorit asta chiar mai mult decât mine. Îți dorești mereu ce este mai bun pentru mine, te sacrifici ca să mă ajuți să-mi împlinesc visele și știu că sunt și visele tale, așa că nu ar fi fost posibil fără tine. Acesta este un trofeu pe care îl sărbătorim împreună, nu doar eu. Suntem noi doi, este toată familia, toată echipa noastră atât de unită, așa că vreau doar să-ți spun: mulțumesc, te iubesc.”
Fără telefoane la masă
Mi se pare grozavă această idee venită din Italia. Un grup de restaurante din Sardinia va începe un experiment social, prin care le va interzice familiilor să folosească smartphone-urile și alte dispozitive la masă, pentru a încuraja conversația. Inițiativa, numită A tavola senza schermi („La masă fără ecrane”), este condusă de Anna Cau, avocatul copiilor din insula italiană, scrie The Guardian.

Părinții și copiii lor vor fi obligați să își pună telefoanele deoparte atunci când iau masa la oricare dintre cele 15 restaurante care s-au oferit voluntar să participe, timp de o lună, la proiectul pilot care începe săptămâna viitoare. După ce familiile vor preda dispozitivele, personalul restaurantului le va oferi un „kit de reîntâlnire”, conceput de Federația Italiană a Medicilor Pediatri, care conține diferite jocuri și desene.
Secretul fericirii
„Fericirea apare dintr-o simfonie de factori, dar, dacă ar fi să indic un singur secret al fericirii, relațiile cu ceilalți oameni ar putea fi acela”, spune Lara Aknin, profesoară de psihologie socială la Universitatea Simon Fraser din Canada.
Aceasta și alți cercetători specializați în știința stării de bine au analizat rezultatele anilor de studii asupra fericirii, pe care le-au coroborat cu propriile experiențe de viață, și și-au inclus concluziile într-o lucrare recentă publicată în Journal of Happiness Studies.
Pe scurt, relațiile contează mai mult decât aproape orice altceva, iar mai mulți bani nu înseamnă neapărat mai multă fericire. O altă idee centrală e că munca cu sens contribuie puternic la starea de bine, care mai poate fi amplificată prin adoptarea unor obiceiuri precum exprimarea recunoștinței, savurarea experiențelor pozitive și voluntariatul.
Iar fericirea nu înseamnă să te simți bine tot timpul. Cercetătorii au vorbit despre starea de bine ca despre o călătorie, spune Aknin. Oamenii care sunt, în general, fericiți nu sunt fericiți în permanență și nici fericirea nu este rezervată doar celor cu vieți ideale, circumstanțe perfecte sau o înclinație firească spre optimism. În schimb, poate fi dezvoltată prin alegeri deliberate, autoconștientizare și adaptare, chiar și atunci când viața devine grea.
Rămâneți cu binele! Cățeluși live, bucurie pură
În aceste vremuri încărcate de anxietate, o emisiune live le aduce aproape imediat confort emoțional celor care o urmăresc. Este vorba de Pentulive (Puppy Live), show-ul finlandez care îți arată 24/7 ce se întâmplă în culcușul a șase cățeluși nou-născuți. „Nimic rău nu se întâmplă în cutia cățelușilor”, explică un fan citat de New York Times succesul ideii.

Transmisiunea difuzată de Yle, postul public de televiziune din Finlanda, a devenit fenomen internațional și a fost urmărită de milioane de ori. Camerele vor filma până în decembrie, când puii vor pleca la noii stăpâni.
„Este o formă de eliberare de stres”, crede Kalle Kurittu, de 32 de ani, din Helsinki. „Îi iubesc pe toți puii la fel”, a spus o fetiță entuziasmată că unul dintre pui deschisese ochii. Emisiunea de succes a ajuns la al șaselea sezon și se alătură unui fenomen cultural nordic în plină expansiune numit „slow TV”. M-am uitat și eu cum cățelușii se cuibăresc unii în alții. Este cu adevărat terapeutic.
Pe vineri,
Raluca