Skip to content

INTERVIU. Întoarsă în România după nouă ani petrecuți în Italia, Fabrizia face carieră pe mare într-o meserie despre care i s-a spus că ar trebui interzisă femeilor. „Vorba mea este: «Dă-i înainte cu tupeu!»”

„Când am ajuns pe navă am înțeles că este pentru mine”, povestește Fabrizia Calfa într-un interviu pentru publicul HotNews. Chiar dintr-un port din Italia, tânăra marinar a mărturisit ce o face să-și iubească meseria, dar și greutățile pe care le întâmpină atunci când stă luni întregi plecată de acasă.

Fabrizia Calfa a absolvit Universitatea Maritimă din Constanța și lucrează ca ofițer de punte pe un vrachier (n.red.: nave care transportă mărfuri, precum cereale). La 25 de ani, se află în primul ei voiaj în calitate de ofițer 3, grad de care se bucură acum pentru că, spune ea, „am alergat destul de mult pentru asta”.

Din pricina meseriei pe care o are, Fabrizia își împarte viața atât în mări și oceane, unde stă patru sau cinci luni, cât și pe „uscat”, fie la Roman, unde locuiesc părinții ei, fie în Urziceni, la iubitul ei.

S-a înscris la Maritimă la îndemnul prietenului ei: „El a aflat despre facultate de pe un joc. Acolo era un comandant”

HotNews: Fabrizia, povestește-ne, te rog, cum te-ai hotărât să aplici la această facultate.
Fabrizia  Calfa: – Păi, în clasa a 11-a, cel mai bun prieten, care din păcate nu mai este printre noi, mi-a spus despre facultatea asta, Facultatea de Navigație din Constanța. El a aflat despre facultate de pe un joc. Juca un joc, acolo era un comandant și așa a aflat. 

Și am zis că e foarte interesant, pentru că, la momentul respectiv, nimic nu mă atragea suficient de mult încât să zic „Gata, asta vreau să fac”. Așa că am hotărât și am mers la această facultate timp de patru ani. Eu nu am știut exact cu ce se mănâncă, adică ce se întâmplă pe navă, decât așa… Mici lucruri.

Dar când am ajuns pe navă am înțeles că este pentru mine, adică chiar îmi place. Deci da, el a fost îngerașul care m-a ghidat. 

Fabrizia asigură mentenanța echipamentelor de siguranță / Foto: Arhivă personală

– Cum au reacționat apropiații când i-ai anunțat că vei avea un job pe apă?
– Ai mei m-au susținut încă de la început. Deci cuvintele mamei au fost următoarele: „Atâta timp cât mă suni, îmi spui că ești bine, poți să mergi și în capătul lumii. Mă interesează ca tu să fii fericită și să faci ceea ce-ți place”. 

De doi ani este marinar 

După ce și-a încheiat studiile în 2022, a făcut practica obligatorie de 12 luni, pe parcursul a trei contracte (n.red.: voiaje), și a intrat în câmpul muncii.

Pentru a avansa în funcție de la cadet la ofițer 3, tânăra a făcut cursuri speciale la Constanța, a susținut șase examene și un interviu. 

„Dacă căpitanul este mulțumit, oferă promovare. La minim două promovări se avansează în funcție. Și cu acordul companiei, bineînțeles, că și compania are un cuvânt de spus”, povestește ea, în dialog cu HotNews.

„La bordul navei a fost ca și cum îmi ajutam tatăl”

– Descrie-ne prima zi pe navă. Ce ai văzut, ce ai simțit?
– Prima zi… M-am îmbarcat în Germania. Nu pot zice că am avut cine știe ce emoții, pentru că mie îmi plac experiențele noi. Adică am fost obișnuită cu ele dintotdeauna. 

Eu am fost în Italia nouă ani, după care m-am mutat cu familia în România. Ambii părinți sunt români. Am stat împreună cu ei în Italia, apoi ne-am mutat în România, părinții mei dorind să petreacă mai mult timp cu bunicii. Deci am mers de la o școală la alta și în România m-am mutat de la o școală la alta… Eram obișnuită cu schimbările.

La început m-au ajutat (n.red.: pe navă) adaptabilitatea și sociabilitatea, faptul că sunt prietenoasă, dar mi-a fost greu într-adevăr, pentru că nu știam limba. Înțelegeam engleză, dar nu puteam neapărat să leg o propoziție, să comunic. Da, a fost greu așa o lună, două, dar după m-am obișnuit și a fost în regulă, am putut să mă înțeleg cu toată lumea. 

La bordul navei a fost ca și cum îmi ajutam tatăl, pentru că acasă îmi plăcea să lucrez mai mult cu tata în curte și să-l ajut la treburile casnice, și mai puțin să o ajut pe mama în casă.

– În timpul în care noi vorbim, ești în voiaj?
– Da, sunt pe navă, sunt în port, mâine terminăm descărcarea și plecăm către șantierul naval din Grecia, Atena.

Am plecat din Canada. Apoi am oprit în Italia, Manfredonia, să descărcăm marfa adusă din Canada și urmează să mergem să reparăm ceva la motorul principal al navei, la sistemul de balastare.

Cum arată cele 24 de ore ale zilei pentru Fabrizia

– Cum arată o zi de muncă pentru tine?
– O să zic cam ce face ofițerul 3, în mare. Mă ocup de partea de siguranță, mai exact de colacii de salvare, de furtune, de bărcile de salvare, echipamentele din bărcile de salvare, plutele gonflabile, deci tot ce ține de partea asta.

Dar și de navigație, de care se ocupă toate gradele de ofițeri, însă fiecare are câte ceva în plus. De exemplu, ofițerul 2 se ocupă și de partea medicală. Ofițerul 1 se ocupă de partea de stabilitate, de planul de încărcare al mărfii.

Eu, într-o zi, mă trezesc, merg la masă, după care mă întorc și mă îmbrac pentru muncă. De la 08:00 la 12:00 am cartul de dimineață (n.red.: tura de serviciu), adică supraveghez descărcarea și ce se mai întâmplă la bordul navei, pe punte.

Între 12:00 și 16:00 sunt liberă, timp în care este alegerea mea dacă mă odihnesc sau merg în oraș. De obicei alternez: o zi merg în oraș, o zi mă odihnesc. Și de la 16:00 la 24:00 am următoarea parte din muncă. Și din nou supraveghez descărcarea, comunic cu oamenii de la țărm, îmi iau notițe, adică trebuie să completez jurnalul de bord, cum s-ar zice.

Puntea de comandă cu echipamentele de navigație / Foto: Arhivă personală

Și la 24:00 termin și direct somn, pentru că sunt destul de obosită după 12 ore de muncă.

„Am stat trei luni fără să ating țărmul”

– Câte voiaje faci în medie, pe an?
– Aici variază. Compania trebuie să discute cu oamenii care vor să cumpere marfă. Nici noi nu știm câteodată încotro mergem. Trebuie să așteptăm informații din partea companiei. Așa că pot fi câte trei-patru porturi pe contract și putem să mergem în toată lumea. 

Am mers în Europa, America și Africa momentan. În contractul trecut am fost în Brazilia și a fost o adevărată vacanță. Adică îmi terminam munca la bordul navei și fugeam direct pe plajă.

– Care a fost cea mai lungă călătorie?
– Din America până în Europa. Undeva la 21 de zile dintr-un port în altul. Dar cel mai mult am stat trei luni fără să ating țărmul. Pentru că, da, s-a întâmplat să avem ancoră, apoi am ajuns într-un port în care ne era interzis să mergem în oraș, din motive de siguranță. Asta s-a întâmplat în Africa.

Apoi am ajuns în Constanța. Vreau să zic că atunci când am atins țărmul și când am văzut civilizație mi-au dat lacrimile de fericire și m-am dus direct și mi-am luat o pizza. Și am băut și o bere la draft. Vai, deci a fost cea mai bună bere din viața mea și cea mai bună pizza. 

„O greutate foarte importantă este atunci când sunt în mijlocul oceanului și nu am ciocolată”

– Care sunt greutățile pe care le-ai întâmpinat până acum?
–
Cel mai dureros, să zic așa, a fost atunci când am fost în Tunisia și am așteptat o săptămână ca să ne vină documentele, să putem merge în oraș. În fiecare zi mă uitam la port și ziceam „Poate astăzi o să vină cu documentele și o să pot ieși într-un final în oraș”. Deci îmi doream super mult să ajung.

Fabrizia, în Baranquilla, Columbia / Foto: Arhivă personală

Greutăți am și în contractul ăsta, pentru că am schimbat funcția. Înainte lucram foarte mult cu oameni, adică lucram în compania colegilor pe punte, iar acum 95% din timp lucrez singură.

Internetul este puțin de cele mai multe ori. Dacă suntem mult timp în mers, folosim internetul navei, dar este limitat și atunci îmi șterg Facebook, Instagram. Stau fără rețelele astea de socializare și folosesc numai WhatsApp ca să comunic cu oamenii apropiați.

A, încă o greutate care este foarte importantă este atunci când sunt în mijlocul oceanului și îmi este poftă de ciocolată sau ceva dulce și nu am.

– Poți să ne explici, te rog, procesul unui contract? Ești acasă și primești oferta de voiaj?

– Da, primesc de la companie biletul. Bine, de la agenția din România. Eu lucrez la o companie poloneză, nu o să îi dau numele.

Primesc biletul și ei (n.red.: compania) îmi dau indicațiile. „Te duci la aeroport în București”, să zicem. „Și ai”, de exemplu, „escală în Munich”. „Și din Munich zbori în Grecia”, să zicem. 

Costurile sunt acoperite de companie. La aeroport vine agentul, ne ia cu mașina și ne duce la navă.

„Când este marea agitată, pentru mine este interesant”

– Ai trăit până acum o situație în care ți-a fost frică că ești înconjurată de apă?

– Am avut rău de mare la început și era cât pe ce să zic „Gata, mă duc acasă” pentru că vreo trei zile n-am mâncat. Atunci, țin minte că a venit la mine șeful meu și mi-a zis că a văzut ceva în mine. „Tu o să rămâi”, mi-a zis. 

Și mi-a spus: „Uite, vii afară, muncești afară, la aer, te uiți împrejur la apă și o să-ți fie bine”. Și într-adevăr așa a fost și de atunci niciodată nu mi-a mai fost rău de mare.

Sau atunci când este furtună sau marea agitată, pentru mine este interesant.

Puntea de comandă, undeva în Oceanul Atlantic / Foto: Arhivă personală

„O persoană mi-a zis că ar trebui să fie interzis femeilor să lucreze pe mare”

– Ești de acord cu ideea că meseria de marinar este pentru bărbați?
– Este și pentru femeile puternice, nu numai pentru bărbați. Este clar că lucrurile s-au schimbat și există o egalitate între femei și bărbați, dar într-adevăr, am mai întâlnit o mentalitate greșită, în care mi s-a zis „Știi, tu ar trebui să stai acasă, să faci copii, să ai grijă de copii și de casă”. Și am ales pur și simplu să nu răspund și atât.

O persoană mi-a zis că ar trebui să fie interzis femeilor să lucreze pe mare. Și din nou, nu l-am băgat în seamă.

– Ai simțit vreodată că ești tratată diferit de către colegii tăi pentru că ești femeie?
– Câteodată, da. Mă enervam în situațiile respective, când încercau să mă menajeze. Și să zică „Nu, tu nu poți face asta, tu nu ai voie să faci asta”. Și mă enervam. 

„Mă duc la comandant dacă nu mă lași să fac ceea ce am de făcut”, le ziceam. Nu s-a întâmplat de foarte multe ori, dar când s-a întâmplat, mi-am impus punctul de vedere și am încercat să fac să fie totul corect și egal. 

Sfat pentru femeile care vor să aibă aceeași meserie

– Care sunt planurile de viitor?
– Nu știu. Este cel mai bun răspuns pentru că eu mi-am dorit să fiu ofițer 3. Acum sunt ofițer 3, am alergat destul de mult pentru asta și am muncit foarte mult.

Momentan, vreau să mă bucur de ce am realizat și să iau o oarecare pauză de la învățat, timp în care mă ocup de alte lucruri în paralel, cum ar fi de YouTube. Vreau să învăț să restaurez mobilă și între timp și să fac niște suveniruri pentru litoral. Am niște planuri pentru viitor legate de asta. Deci da, mă dezvolt pe alte planuri. 

– Ce sfat ai pentru femeile care vor să aibă meseria pe care o ai și tu?
– Primesc destul de multe mesaje în care oamenii mă întreabă ce ar putea să facă pe mare, ce l-ar fi potrivit și ce trebuie să facă ca să ajungă pe mare. Am vorbit cu o fată care mă întreba „Ce crezi, este o meserie pentru fete? Crezi că aș putea face față?”.

Și i-am zis: „Dacă tu te simți capabilă, dă-i înainte cu tupeu!”. Deci asta e vorba mea. Dă-i înainte cu tupeu.