INTERVIU „Eu am scăpat, ei nu”. O regizoare din Marea Britanie, adoptată din „orfelinatele groazei”, și-a găsit familia biologică
Regizoarea britanică Rachel Tâpârjan (37 de ani) s-a născut „Raluca” și primele luni din viață le-a petrecut într-un orfelinat din Brăila, unde ajunsese cu puțin timp înainte de căderea comunismului.
- Trecutul lui Rachel și drumul pentru a-și cunoaște rădăcinile sunt tema unui documentar regizat chiar de ea.
- „Something Familiar” are premiera în cinematografele din România săptămâna viitoare.
- Într-un interviu acordat HotNews, Rachel Tâpârjan a vorbit despre documentar și despre povestea ei.
- „Îmi place Rachel de la părinții mei adoptivi. Îmi place Tâpârjan de la familia mea biologică. Și e un amestec frumos din ceea ce sunt de fapt”.
Totul a început când Mihaela, o româncă din Canada care a fost adoptată și ea din același orfelinat apelează la Rachel din încercarea de a-și găsi „rădăcinile”.
În timp ce o ajută pe Mihaela, Rachel continuă și căutările ei – își găsește fratele și pe cele două surori, una dintre ele supraviețuitoare a exploatării sexuale. Ajunge în apartamentul unei mătuși și vede primele fotografii cu mama ei.
Firul evenimentelor este urmărit pas cu pas în documentarul „Something Familiar”, care are premiera în cinematografele din România pe 13 noiembrie.

Reportajele despre „orfelinatele groazei”
– Cum ai aflat că ești adoptată din România?
– N-a fost niciodată un secret. N-a fost ascuns niciodată. Arătam atât de diferit de părinții mei adoptivi, încât oricum n-ar fi putut ascunde asta.
Dar în ce privește România, felul lor de a mă conecta la cultura aceea era să-mi arate o grămadă de documentare, de reportaje despre orfelinatele din România, orice avea legătură cu asta, ceea ce a fost destul de greu și destul de mult de dus pentru un copil. Dar cred că asta credeau ei că e bine.
Îmi dădeau o perspectivă destul de limitată asupra României și destul de înfricoșătoare.
Orice apărea despre România la televizor, spuneau ceva de genul: „Uite, e ceva despre România”. Dar foarte rar era ceva pozitiv în anii ’90, foarte rar. Felul în care Occidentul prezenta România nu era deloc bun atunci.
Acum e mult mai bine, dar pe atunci totul era axat pe situația politică, pe oameni care se luptau cu lipsurile și sărăcia, și pe orfelinate. Asta auzeam, de fapt, despre România.
„Veniți să salvați acești copii”
– Ce știai sau ce îți imaginai despre România în copilărie?
– Credeam că e un loc dificil, aspru, înfricoșător. Credeam că e un loc rece, emoțional vorbind. Și da, pur și simplu nu primeam niciun mesaj pozitiv despre români.
Între timp mi-am putut schimba perspectiva, pentru că am vizitat România de foarte multe ori ca adult, am petrecut foarte mult timp în România cu români și îmi place enorm să vin în România. Tinerii sunt mult mai implicați, iar cultura de acolo o prefer acum în detrimentul culturii britanice.
Acum că interacționez cu locul și cu oamenii, îl înțeleg dintr-o altă perspectivă. Dar și România e în alt punct acum. Și e foarte interesant, pentru că oamenii de vârsta mea din România își fac griji pentru aceleași lucruri ca mine. Avem toți aceleași speranțe, vise asemănătoare, avem mai multe în comun.
Dar când eram copil, eram noi și erau ei. Ei sunt diferiți de noi. Sunt mai puțin, mai prejos decât noi. Acesta era mesajul implicit care ajungea la mine, ceea ce e trist. Dar cred că mulți oameni au această imagine despre România, iar narațiunea salvatorului occidental era foarte puternică. Era foarte mult de genul: „haideți, americani, canadieni, vest-europeni, veniți să salvați acești copii”.
Și-a schimbat numele: „Din punctul meu de vedere, sunt o Tâpârjan”
– Rachel Tâpârjan. Tâpârjan este numele tău românesc?
– Da, e numele mamei mele.
– Și de ce ai decis să-l folosești?
– Îmi făceam doctoratul și îmi promisesem mereu că, dacă îl termin vreodată, o să-mi iau înapoi propriul nume. Din punctul meu de vedere, sunt o Tâpârjan. Sigur, aș fi putut să iau numele tatălui meu, dar nu știam mare lucru despre el. Și nici măcar nu i-am aflat numele decât mult mai târziu în proces. Așa că mereu am știut că sunt, din documente, Raluca Tâpârjan. Acela era numele meu, numele pe care l-am primit la naștere.
Îmi place Rachel de la părinții mei adoptivi. Îmi place Tâpârjan de la familia mea biologică. Și e un amestec frumos din ceea ce sunt de fapt – și româncă, și britanică.
– Simți că ești româncă?
– Ambii mei părinți sunt români. Frații mei sunt români. M-am născut în România. Am petrecut aproape primii doi ani din viață în România. Prima limbă pe care am înțeles-o a fost româna.
Nu prea ai cum să ocolești asta.
Din punct de vedere cultural, însă, sunt britanică, pentru că mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții în Marea Britanie.
Clipa când mama biologică și mama adoptivă s-au întâlnit
– A existat un moment anume în care ai simțit că vrei să-ți cunoști familia biologică? Mă gândesc acum la momentul cu Mihaela din documentar.
– Și eu, la fel ca Mihaela, eram curioasă în legătură cu familia mea biologică chiar de când eram mică. Și puneam întrebări. Și apoi cred că am ajuns la un punct în care m-am oprit din a mai întreba, pentru că povestea era limitată și era mereu aceeași. Era mereu un singur punct de vedere, cel al părinților adoptivi.
Nu cred că tatăl meu adoptiv a cunoscut-o vreodată pe mama mea biologică, dar mama mea adoptivă a cunoscut-o, însă scurt și aproape din întâmplare, când erau la tribunal. Trebuia să mergi la tribunal ca să depui cererea de adopție. Iar mama mea biologică trebuia să fie prezentă ca să-și dea consimțământul. S-au nimerit amândouă la toaletă în același timp.
Au avut un fel de scurtă interacțiune, dar tot ce spune mama mea adoptivă se bazează pe acea interacțiune foarte scurtă, într-un moment foarte greu din viața mamei mele biologice: își dădea copilul unor străini. E un scenariu foarte stresant, tensionat, ciudat.
Așa că m-am oprit din a mai întreba, pentru că puteau să-mi spună foarte puțin.
„Foarte puțini dintre cei duși în orfelinate ca bebeluși aveau părinții morți”
Iar despre România în general, ce îmi spuneau ei era rău. Mare parte din copilărie, nu prea voiam să fiu asociată cu România. Nu voiam. Iar curiozitatea a apărut mai târziu în legătură cu familia mea, mai mult decât cu orfelinatul.
Nu mă interesa prea mult să mă întorc la orfelinat sau să mă identific cu eticheta de orfană, care e greșită, pentru că niciuna dintre noi nu era orfană. Părinții noștri erau în viață. Foarte puțini dintre cei duși în orfelinate ca bebeluși aveau părinții morți.
Cei mai mulți dintre noi aveau părinți care ne-au dus acolo uneori pentru totdeauna, dar alteori doar pentru o perioadă scurtă. Și sperau să se întoarcă să-și ia copilul când aveau să fie într-o situație mai bună. Așa că nu m-am identificat niciodată cu orfanii, dar am devenit foarte curioasă în legătură cu familia mea biologică și cu cine semăn.
Și asta a fost declanșat de faptul că am crescut, că eram o tânără adultă în lume și cunoșteam români în Marea Britanie, români cam de vârsta mea, care vorbeau despre casa lor și despre familiile lor. Și atunci totul s-a schimbat pentru mine. Asocierea mea cu România a devenit mai pozitivă și am început să fiu foarte curioasă.
Așa că am început să încerc să-mi găsesc familia. Începusem procesul ăsta și cam renunțasem. Și apoi Mihaela a apărut în viața mea și mi-a reaprins propria curiozitate de a afla mai multe despre familia mea și despre ce s-a întâmplat de fapt.
E-mailul Mihaelei
– Cum a ajuns Mihaela la tine?
– Mihaela mi-a scris un e-mail. A întrebat-o pe mama ei adoptivă despre perioada petrecută în România. Iar mama ei adoptivă avea un jurnal pe vremea aceea și notase numele altor părinți adoptivi.
Așa că i-a dat Mihaelei numele mamei mele adoptive. Îi notase numele. Mihaela i-a căutat numele pe Facebook. Și apoi cred că mama mea i-a spus pur și simplu: „uite, ăsta e profilul lui Rachel. Ar trebui să vorbești cu ea”.
Și m-a contactat, cred că pe e-mail. Iar e-mailul era ceva de genul: „bună, mă numesc Mihaela. Nu mă cunoști, dar am fost adoptate din același orfelinat, în aceeași perioadă. Mă gândesc să mă întorc în România ca să-mi caut rădăcinile. Mă ajuți?”.
Și am ignorat-o o vreme. Apoi, până la urmă, i-am răspuns și am început să-i planificăm călătoria, cum avea să fie, să încercăm să găsim adrese pentru mama ei, unde am putea căuta și tot felul de lucruri de genul ăsta.
Cum le-a ajutat comunitatea din Brăila
– De ce ai ignorat-o la început?
– Ea era foarte interesată de orfelinat. Și asta era un punct atât de central al poveștii pentru ea. Iar eu urăsc ca asta să fie în centrul poveștii. Ea căuta altceva și nu știam dacă o pot ajuta. Dar apoi, când mi-am dat seama că poate o interesează și să-și găsească familia, mi s-a părut că e ceva în care puteam să o însoțesc.
Până la urmă am făcut amândouă lucrurile. Am ajuns și la orfelinat, și să căutăm familia.
– Cum a decurs concret căutarea? Cine te-a ajutat?
– Comunitatea din Brăila ne-a ajutat și a fost extraordinară. Am cunoscut niște oameni foarte drăguți. Prima dată când mi-am căutat propria familie, fără Mihaela, am mers singură la Brăila.
Primele căutări
Asta a fost cu ani înainte ca Mihaela să mă contacteze. Am mers singură la Brăila, am stat la un hotel și am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Și acolo era un bărbat cu laptopul și un pahar de vin, care lucra la ceva. L-am salutat și mi-am dat seama că vorbea engleza destul de bine. Așa că imediat am început să îi spun de ce sunt acolo și ce fac. Iar el a vrut să mă ajute.
Uneori mă ajuta cu niște traduceri când umblam pe străzi. Uneori eram singură și eram doar cu taximetriștii și le spuneam să mă ducă la o adresă sau alta. Iar când ajungeam, îi rugam să coboare puțin din mașină să mă ajute să traduc. Și pur și simplu o făceau.
Acele contacte pe care mi le făcusem au fost foarte utile în căutarea Mihaelei, ani mai târziu, pentru că am luat legătura cu toți acei oameni și le-am spus că facem asta, doar că acum o facem pentru altcineva.
„Brăila e frumoasă, dar cumva în ruină”
– Care a fost primul lucru pe care l-ai simțit când ai ajuns prima dată în Brăila?
– Mi-a plăcut mult Brăila. Clădirile sunt frumoase. Seamănă cu unele părți din București. Clădirile sunt foarte ornamentate și foarte frumoase.
Eu nu locuiesc într-o zonă frumoasă din Marea Britanie. Locuiesc într-o zonă industrială. Totul e construit pentru practicalitate, nu pentru frumusețe.
Brăila e frumoasă, dar cumva în ruină. Sau cel puțin prima dată când am fost acolo era cumva în ruină. Se vedea că fusese foarte frumoasă.
Când am fost prima dată, m-a izbit cât de liniște era. Dar m-am simțit foarte repede foarte bine primită în Brăila, într-un fel în care nu m-am simțit în București – un loc mai mic, oamenii au mai mult timp să stea de vorbă cu tine, pe când în orașele mari, București, Londra, oricare, toată lumea e ocupată, toată lumea merge undeva.
Întâlnirea cu fratele ei
– Cum a fost momentul în care ți-ai întâlnit fratele?
– A fost extraordinar. A fost emoționant, copleșitor, incredibil. Seamănă cu mine. Semăna mult mai mult cu mine când nu avea barbă. În film are barbă. Dar când l-am cunoscut, era slab.
Are o viață frumoasă acum. S-a mai împlinit, și-a lăsat barbă și e fericit.
Dar când l-am cunoscut prima dată părea mult mai tânăr și mult mai fragil. Și foarte emotiv, foarte copleșit de emoție să mă cunoască, ceea ce a fost extraordinar, pentru că nu știi cum vor fi, nu știi ce vor simți. Dar el a fost imediat afectuos cu mine.

Prima întâlnire cu sora, surprinsă chiar în documentar
– Și cu Ana, cum a fost?
– A fost extraordinar. Prima întâlnire cu ea e chiar cea din documentar.
– La finalul documentarului vorbești despre un „nor negru” care a acoperit femeile din familia ta. Cum te-ai simțit când ai aflat că, în ciuda distanței, ați împărțit acest „nor negru”?
– A fost cumva fascinant. Și, într-un fel, și înfricoșător. Știam că Ana era într-o situație foarte dificilă. Bănuiam că și mama mea fusese într-o situație dificilă. Bănuiam că mama poate fusese implicată în prostituție sau exploatată.
Ana a confirmat.
Și am vorbit despre rolul mamei mele în exploatarea ei.
Una e să spui că toate am fost exploatate, agresate sexual… Dar pentru Ana, motivul pentru care a trecut prin asta au fost alegerile pe care le-a făcut mama mea. Eu n-am avut experiența asta. E un strat în plus de traumă și confuzie.
Trauma intergenerațională
Și apoi mai e și faptul că mama mea se prostitua: cum a ajuns în locul ăla, să facă așa ceva? Cât de departe în trecut merge asta? Mă interesează foarte mult asta. Mă interesează ideea de epigenetică (n.r. este ramură a geneticii care studiază felul în care mediul înconjurător influențează activitatea genelor). Mă interesează ideea transmiterii intergeneraționale a traumei.
Eu pun aceste întrebări în film. Nu prea am răspunsuri. Cred că nici comunitatea științifică nu știe încă pe deplin unde ne aflăm cu epigenetica, unde ne aflăm cu trauma intergenerațională. În terapie, mulți terapeuți cred sută la sută în asta.
– Ce a fost cel mai greu să auzi din toate poveștile?
– A fost greu să aud povestea Anei. A fost foarte greu să aud că ea a trăit ce a trăit în copilărie. Faptul că n-a avut niciodată șansa unei copilării, faptul că n-a avut niciodată voie să meargă la școală… E cu adevărat tragic.
Totuși, încă are umor. Încă are o latură jucăușă. Încă are un fel de dorință de a se apropia de oameni, ceea ce mi se pare extraordinar, pentru că înseamnă că a păstrat ceva intact, ceva ce n-a fost rănit sau deteriorat.
„Eu am scăpat, iar ei nu”
– Ce relație ai acum cu frații tăi? Cum țineți legătura?
– Suntem în legătură tot timpul. E foarte complicat. Eu am scăpat, iar ei nu. Fratele meu a avut o experiență foarte diferită de a surorii mele și și-a construit o viață bună. A trecut prin lucruri grele, dar nu la nivelul prin care a trecut sora mea.
În plus, el era băiatul, care a fost tratat mult mai bine de mama mea. Ana a avut atâtea obstacole și bariere. Și viața ei de adult reflectă asta. Oamenii care au avut o viață ca a Anei foarte rar își găsesc stabilitatea ca adulți. Și ea se zbate.
Așa că da, țin legătura cu ea. Încerc s-o ajut cum pot și e greu uneori să trasezi o limită. Sunt în legătură cu Ana și cu Alex foarte des. Amândoi au locuit la mine pentru scurte perioade.
„O să te folosești de Mihaela ca de un scut”
– De ce ai ales să-ți transformi povestea într-un documentar?
– Ei bine, n-am ales. Făceam un film despre Mihaela. Cam 50% din procesul de realizare a fost despre mine făcând filmul despre Mihaela. Și apoi se schimbă, din cauza unor lucruri care se întâmplă și a unor lucruri pe care le aflu. Și eram înconjurată și de alți oameni, oameni care mă ajutau la dezvoltarea poveștii, producătorii mei. Și feedbackul pe care îl primeam constant era că trebuie să fiu în filmul ăsta.
Și am avut ca tutore o regizoare siriană, Diana El Jeiroudi. Ea mi-a spus: „O să te folosești de Mihaela ca de un scut. Chiar o să faci doar asta. E destul de lipsit de etică. Îi ceri să se dezbrace emoțional și să fie vulnerabilă în procesul ăsta. Și de fapt ar trebui să fii vulnerabilă alături de ea în procesul ăsta, pentru că e despre amândouă”.
Așa că mi-a dat acest ultim imbold. E o poveste despre mine și despre ea. Dar am fost o protagonistă reticentă. Așa că dădeam câte puțin și apoi treceau luni și nu mai făceam nimic. Și apoi mai dădeam puțin, și apoi încă puțin. A fost un proces treptat. Nu a fost o singură decizie mare. A trebuit să fiu cumva târâtă în asta. Mă bucur că am făcut-o pentru că cred că servește filmului și, până la urmă, ca regizoare, vreau să servesc povestea mai mult decât să mă servesc pe mine.
„Două pălării”
– Cum a fost să fii în același timp regizoarea și subiectul poveștii?
– A fost grozav. Dar a fost și foarte dificil, pentru că purtam două pălării și trebuia să am încredere în echipă. Ca regizoare, vreau să stau chiar lângă directorul de imagine sau chiar lângă monitor tot timpul. Vreau să văd ce se întâmplă. Dar nu poți face asta când ești în fața camerei. Pur și simplu nu poți. Trebuie doar să ai încredere că ai făcut pregătirea, că toată lumea știe ce are de făcut, și trebuie să renunți la control. Asta e greu pentru mine, dar a funcționat.
Iar cel mai bun lucru când ești și regizoare și subiect e nivelul de control pe care îl ai. Ești atât de vulnerabilă. Ești atât de expusă. Dar să poți spune: nu, eu sunt regizoarea și eu mă ocup și de montaj. Eu decid ce intră și ce nu intră în montajul ăsta.
„Simt că am o înțelegere mai bună a ceea ce sunt”
– S-a schimbat ceva la tine după tot acest drum?
– Da, cred că probabil s-au schimbat multe lucruri. Simt că am o înțelegere mai bună a ceea ce sunt. Și simt, de asemenea, că e ceva în filmul ăsta pe care îl făceam pentru mine. A fost într-un fel un cadou de la mine pentru mine. Așa că sunt părți din el care m-au făcut să mă simt foarte puternică. Scena castingului pentru mamă mi-a plăcut să o scriu, mi-a plăcut să o creez, mi-a plăcut să mă gândesc la ea.
Sunt aspecte ale creativității și viziunii mele pe care am reușit să le pun în practică, ceea ce e foarte satisfăcător. Și sunt foarte mândră că am scris și regizat filmul. Așa că presupun că mi-a dat și încredere, pentru că e primul meu lungmetraj, până acum am făcut doar scurtmetraje.
Cred că m-a ajutat să cresc ca artistă. Iar pe plan personal, asta e în desfășurare… Merg la terapie și încerc să descifrez lucrurile.

– Ai putea să îmi spui ce faci acum?
– Am fost asistentă socială mulți, mulți ani. De fapt, am fost practician terapeutic. Și am lucrat și pentru autoritățile locale.
Acum predau asistență socială și abordări terapeutice. Sunt lector universitar, predau Asistență socială, Psihologie și Studii de film. Nu pot câștiga destui bani din filme, am nevoie de un salariu, trebuie să-mi pot plăti facturile, așa că filmele sunt o activitate secundară pentru mine. Viața mea principală e predatul.