INTERVIU Cea mai premiată autoare de cărți de bucate românești: „Dacă vrei proteină, mănâncă urdă, nu cottage cheese”

Irina Georgescu a publicat, în ultimii șase ani, trei cărți care explică moștenirea culinară românească: Carpathia, Tava și Danube, pentru care a primit James Beard Award (Oscarul american pentru industria culinară), Silver Feather (de la Gastronomische Akademie) și o nominalizare la Best International Cookbook (de la British Guild of Food Writers). 

În interviul pentru HotNews Food, vorbește despre cum a ajuns ea, o absolventă de Litere cu experiență de marketing digital, să promoveze România ca destinație pentru iubitorii de mâncare și despre ce crede că ar trebui să fie brandul culinar de țară al României.

Am auzit prima dată de Irina Georgescu prin 2022, într-un articol scris de Nigella Lawson, una dintre cele mai apreciate autoare de cărți de rețete din Marea Britanie. Nigella lăuda cartea Tava, proaspăt apărută, și vorbea despre admirația ei pentru demersul Irinei de a face cunoscută o bucătărie europeană despre care în UK nu se știa mai nimic. Atunci am aflat și că Tava, o colecție de rețete românești de făcut la tavă, nici nu era prima carte a Irinei, ci urma debutului ei, Carpathia. 

Am urmărit de atunci tot ce face Irina, în social media, pe Substack, în media britanice și americane, la competițiile internaționale la care jurizează produse tradiționale, la excursiile culinare pe care le organizează în Ardeal pentru străini. Ca un ambasador autentic, nu doar că reprezintă cultura românească, ci și militează pentru păstrarea ei nealterată în fața uniformizării moderne. 

Irina s-a mutat în Marea Britanie în 2009, la 32 de ani, odată cu căsătoria cu un cetățean britanic. A lucrat multă vreme ca expert în marketing digital – care era și formarea și experiența ei din România, într-o agenție de publicitate. Preocuparea pentru rețetele românești a apărut treptat și, când și-a dat seama că ar putea fi o carte – Carpathia – a început cariera ei de documentarist al istoriei mâncării românești. Despre această călătorie personală și cum a ajuns să fie publicată de marile edituri britanice povestește în interviul nostru.

„Printr-o rețetă, putem spune foarte multe despre România”

HotNews Food: Irina, ai început traseul acesta de scriitor culinar prin a găti felurile ceremoniale pentru Crăciun, pentru Paște, și așa s-a născut dorința ta de a le arăta britanicilor cât de frumoasă, gustoasă și sezonieră este bucătăria românească. Dar cum ai știut să faci ce faci acum?
Irina Georgescu: Nici eu nu știu. Într-un fel, a fost o întâmplare și nu a fost o întâmplare. Acum, când mă uit în urmă, mi-am dat seama că multe lucruri s-au legat mult mai devreme, chiar înainte de a mă muta în Marea Britanie. În primul rând, când am venit aici am fost șocată de faptul că lumea nu știa multe despre România. Și unii chiar nu voiau să afle. 

Ideea este că aici cărțile de bucate, de rețete, sunt văzute și chiar cumpărate în acest scop, de a înțelege obiceiurile tradiționale, culinare, de familie, ale unui anumit popor. De mult au încetat să fie doar cărți de rețete.

Pentru unii autori sunt aproape memorii, dacă vrei, memorii culinare. Și cineva care cumpără o astfel de carte vrea să înțeleagă ce se întâmplă în țara respectivă, care sunt obiceiurile autentice. Chiar dacă rețetele nu mai pot fi autentice 100%, înțeleg că sunt în spiritul unei rețete autentice. Dar măcar înțeleg următoarele lucruri: cum se numește țara, ce fel de istorie a avut, care sunt tradițiile culinare, care sunt interacțiunile la masă, cum se comportă familiile, de unde își iau rețetele, ce e sezonier. 

Deci, foarte multe dintr-un fel de istorie a mentalităților culinare, pe care le poți înțelege printr-o carte de rețete. Dar și bagajul cultural cu care aceste rețete sunt descrise sau alese de către autor. Food is culture. Pentru că, printr-o rețetă, putem spune foarte multe despre România. Suntem o nație complexă cu o țesătură culturală foarte complicată, foarte detaliată. 

Dar, înainte de toate, orice carte de bucate trebuie să fie de bucate. Cel care o cumpără trebuie să poată să gătească acele rețete. Niciodată, când ai un contract cu o editură, contractul respectiv nu îți va da voie să prioritizezi cultura față de mâncare. Deci, rețetele trebuie gătite, rețetele trebuie testate, trebuie aprobate de editură.

„Identitatea unei mâncări vine și din felul în care o prezinți, din felul în care noi mâncăm”

Când te muți în UK, te lovești de prejudecăți și pe mine chestia asta a început să mă deranjeze și pe plan personal, pentru că voiam să arăt că există o legătură între țara mea din care vin și țara în care trăiesc, care e și aia a mea, într-un alt fel, fără să mă dezic de una sau de alta. 

Uite, de exemplu, într-una din agențiile de publicitate de aici din Marea Britanie, mi-au spus să-mi schimb numele de familie. Eu mi-am păstrat numele de fată, dar am făcut un compromis, mi l-au prescurtat, am ajuns să fiu Irina George pe motiv că e prea lung, dar într-un fel era pe motiv că suna prea a Europa de Est. Și după aia, bineînțeles, când am plecat din jobul respectiv, am revenit la numele meu de familie. 

Alții mi-au spus “te-am susține cu chestia asta cu bucătăria românească, dar ai vreun fel în care să scrii despre bucătăria românească fără să spui că e din România”? Oricum aș fi făcut, ideea era că pot să spun despre România dacă mă extind și spun Eastern Europe, Europa de Est. Dar rădăcinile mele sunt în România. Chiar dacă pot să fac cercetare cum fac și pentru România, despre alte bucătării din zona mea, nu pot să-mi construiesc o credibilitate pe Europa de Est. Pentru că eu vin din România, despre asta vorbesc, despre asta vreau să vorbesc, așa sunt, mă cheamă Georgescu, nu George, asta e. 

Și sunt cărți care vorbesc despre România, dar s-au intitulat balcanice și aduc și chestii care nu sunt din România, oricum, noi nu gătim așa. Căci există un stil diferit, chiar dacă sunt aceleași mâncări, dar, oricum, identitatea unei mâncări vine și din felul în care o prezinți, din felul în care noi mâncăm. Și cu ce e asociată cu ritualurile, cu anotimpurile, cu… Nu e doar ingredientul și cum e gătit. Și atunci, am stat și m-am gândit, oare, cum aș putea să fac asta? Pentru că, într-adevăr, și eu vreau să am succes în ceea ce fac. Nu pot să mă dau cu capul de zid de fiecare dată.

Chiar când m-am mutat prima dată, mi-au lipsit ritualuri de Paște. Să fac drobul, să fac ce făceam acasă cu mama. Și aici am văzut că există potențial să spui multe despre România când gătești un singur meniu.

Și atunci m-am hotărât să scriu prima carte de bucate, care a fost Carpathia, și pe care am vrut să o intitulez Real Romania, dar editura n-a mai vrut așa.

M-am gândit în primul rând ce șanse am, în al doilea rând, cine sunt eu să mă apuc să fac asta? Că nu sunt nici bucătar. Cine sunt eu? Sunt nobody. Și ce șanse am? Și brusc mi-am pus pălăria de marketing și de project management și am zis “Pot să fac asta dacă eu am încredere în mine, dacă am suficiente motive”. Și am avut norocul, pentru că soțul meu este englez și cu mentalitate de englez și a zis: “nu cred că i-ar păsa cuiva că nu ești bucătar sau că nu ești scriitor”.

Cum publici o carte în Marea Britanie? „Editorul mi-a tăiat toată introducerea”

– Și ai propus cartea la Frances Lincoln Publishing.
– În Marea Britanie, să fii self-published nu te duce nicăieri. Librăriile nu te acceptă, la premii n-ai acces. Acum 2-3 ani abia au apărut premii pentru self-published. Pentru că unele cărți self-published acum, cu tehnologia care există, sunt extraordinare. Dar când ești în proces cu o editură, asta se vede, ai această rețea de suport. Practic, cartea ta nu mai este doar a ta. Pentru că rețeaua de suport înseamnă că fiecare din cele opt persoane, care sunt la masă să facă această carte un succes, vine cu expertiza sa. Și la un moment dat nu poți să le spui n-ai dreptate și eu fac ce vreau. Adică n-ai loc de așa ceva.

Totul este negociat. Numărul de cuvinte, numărul de rețete, câte rețete au fotografie, câte n-au fotografie, câte rețete au liste de ingrediente foarte lungi, pentru că nici aici nu e ok să le lași pe toate cu liste foarte lungi, că nu le gătește nimeni. Câte rețete folosesc aceleași ingrediente, că la noi, la români, noi facem aproape toate sosurile cu roșii.

Câte din astea să pui? Trebuie să găsești ceva istoric și atunci te duci și te uiți în cărți. Câte rețete cu orez, că noi, de fapt, tradițional aveam, mă rog, orz. Deci se uită la foarte multe lucruri și după aia, cu cât progresează acest proiect, intră alții în funcțiune.

De exemplu, fotograful se uită și el pe planul pe cuprinsul cărții și spune, ah, poate că această fotografie o facem de sus, nu o facem din față. Câte fotografii de sus avem, ca să nu avem prea multe, ne trebuie și unele din față? Și atunci, câte feluri de mâncare se pretează la acest unghi? Se uită la culori din nou, acest sos de roșii care este peste tot. S-a uitat, în prima mea carte, și la câte feluri de mâncare de mămăligă erau. Și mi-au tăiat tochitura moldovenească, n-am putut să o pun nicăieri.

Și aici intervine și relația cu agentul literar. Pentru că dacă editura face niște chestii cu care nu ești ok, de-aia ai agent. Te duci la agent și zici, uite, nu sunt ok cu asta. Și am avut, cu prima mea carte, a fost aproape traumatizant să o scriu și să o public. Pentru că pentru mine erau niște chestii foarte importante pe care trebuia să le refuz de la editură. Să spun “nu pot să fac asta”.

Și atunci am avut întâlniri și cu agentul care media toată situația. De exemplu, în carte am o grămadă despre istoria românilor la sfârșitul cărții. Asta a fost de fapt la începutul cărții. Ca să știi ce mănânci. 

Ei, editorul mi-a tăiat toată introducerea, șase-șapte mii de cuvinte. A zis că este plictisitor, asta e o carte care trebuie să fie accesibilă, nu putem să punem atâtea pagini cu istorie. Cine vrea, poate să dea pe Google. Atunci am negociat să o aducem la sfârșitul cărții, dar ne-a luat vreo trei întâlniri de bătut în cap.

„Un fel de drum identitar”

– Merită financiar să faci asta?
– Să publici pe sistem clasic înseamnă că tu, ca autor, nu câștigi nimic, aproape. E zero. Pentru că fiecare își ia procentajul, iar tu ai un procent foarte mic din profit. Și-ți vine o dată, de două ori pe an, de fapt, îți vine cu un an în urmă. Deci, ce-am vândut eu astăzi, să zic, o să văd în 2028. Și sumele sunt foarte mici. Plus că nici nu le primești până nu îți plătești avansul. Își opresc avansul.

Ți se dă un avans să ai din ce să trăiești timp de trei ani cât lucrezi la carte. Mulți își folosesc avansul cum vor ei. Eu, de exemplu, merg prin țară. Îmi închiriez mașină, stau în hotel, plătesc mese, vorbesc cu oamenii. Și avansul ăla, din procentajul tău ca autor, să zic, e 4% dintr-un profit. Din 4% trebuie să-mi acopăr avansul cât o dura. 

Cu cât crește acest AI și aceste rețele sociale, cu cât cresc mai mult, cu atât ai competiție de la content pe care câteodată nici nu e făcut de oameni adevărați. Deci, competiția crește foarte mult. Sunt foarte multe cărți pe piață. Și ca tu să vorbești despre România într-o piață atât de competitivă, trebuie să vii cu ceva de spus. Dar m-am gândit că e și pentru mine un fel de drum identitar în care să mă simt că aparțin ambelor țări.

„Ciorbă, nu ricotta sau consomé”

– Cum definești tu mâncarea românească, după aceste trei cărți despre bucătăria noastră?
– Ce e important în străinătate pentru promovarea mâncării românești sunt produsele și mâncărurile identitare. Ciorbă, nu ricotta sau consomé.

Ca cineva din Australia de exemplu, să călătorească aproape o zi întreagă să ajungă în România, să zic în Dobrogea, ce găsește să mănânce acolo este un motiv suficient pentru această călătorie? Ce învață după ce mănâncă acolo? Ce zice că e bucătăria românească? Sau Transilvania, sau Oltenia? Sunt foarte multe chestii pe care le facem bine în România, avem talent, da, facem multe foarte bune, dar le facem pe cele internaționale.

Dau un exemplu cu brânzeturile pe care noi le iubim foarte mult în țară și, într-adevăr, pentru publicul din România trebuie să diversifici, nu poți să faci numai telemea toată viața, numai cașcaval. Și în Marea Britanie fac brânză franțuzească, fac Gouda, brânză din Olanda, le fac bine. Dar ei fac și aceste specialități regionale, pe care le numesc teritoriale, deci au și chestiile tradiționale.

„Noi facem caciotta de Făgăraș”

Dar noi, când chemăm pe cineva din afară la noi, ce îi dăm la brânzeturi românești? Pentru că am avut situația în care eram prin Transilvania cu o echipă de filmat. Nu era despre brânzeturi, dar le-am pus brânzeturi pe masă și au zis “asta avem și noi la magazin”. N-au înțeles nimic din brânzeturile românești. 

Deci dacă noi la străini ne concentrăm tot pe din-astea internaționale, pierdem o foarte mare ocazie pentru că țările din jurul nostru nu fac acest lucru. Există o brânză din Croația care a câștigat niște medalii în străinătate cu numele ei croat (Paški sir), deci pronunțat în croată, nu în engleză. Ucraina are o brânză care seamănă foarte bine cu brânza de burduf, care a luat premiu la World Cheese Awards cu numele în ucraineană (syrna sumka). Noi facem caciotta de Făgăraș. 

Un produs făcut în România nu este un produs identitar neapărat, deci trebuie să ne gândim foarte mult și să ne întrebăm noi pe noi în momentul în care avem în fața noastră un turist străin, în momentul în care ne apucăm să luăm taurul de coarne în străinătate, trebuie să ieșim și cu produsele astea identitare.

De exemplu, când am făcut pască în Carpathia, în prima mea carte, am pus la sfârșitul cărții și cum se face brânza de vaci. Pentru că nu o găsești în magazine și atunci am vrut să le dau gustul cât mai aproape de cel al acestei brânze de vaci fără să zic că “vă puteți duce la magazinele poloneze care sunt peste tot în Anglia și să vă luați brânza poloneză de vaci”. Am pus rețete de brânză de vaci făcută ca să fie accesibilă unui străin aici în Marea Britanie. 

Nu neapărat cum o facem noi acasă, că bunica mea agăța laptele prins într-un tifon, o agăța undeva și o lăsa acolo să se matureze singură, deci nu îi punea nici starter, nu îi punea nici cheag, nu îi punea nimic, o lăsa așa în voia vremii, temperaturii, să se facă. Păi aici, în primul rând nu e legal să faci așa ceva.

Noi cu aceste produse trebuie să ne spunem povestea. Ca, în momentul în care omul pleacă din România, să știe ce spune, pentru că dacă mie îmi spune “nu am știut că mâncați atâta ricotta…” Păi, nu mâncăm ricotta.

Lumea e înnebunită după cottage cheese zilele astea pentru că are multe proteine și lumea trebuie să mănânce proteine. Dar urda este exact brânza aia care e făcută numai din proteine. Dacă vrei proteină, mănâncă urdă, nu cottage cheese.

 „Suntem încă o bucătărie necunoscută și confuză în același timp”

– Cum a fost pentru tine când au început să vină reacțiile la Carpathia?
– A fost foarte interesant, mai ales situația pe diaspora, că unii oameni chiar înțeleg că e o chestie greu de făcut. Au lăudat și au spus că aveau nevoie de această carte. Și apreciez foarte mult această atitudine. 

Iar străinii au fost din propria inițiativă sinceri, interesați de cine suntem noi, dincolo de orice prejudecăți. Și mi-au scris “nu ne așteptam ca România să facă asta, asta sau asta”. Și atunci aici a fost câștigul meu cel mai mare. Să spună cineva în mod pozitiv că “n-am știut toate chestiile astea mișto despre România” este extraordinar.

Important este că au citit despre noi, au citit limba română, au citit denumirile, au citit din istorie. Le-a crescut un pic cum să zic, awareness-ul despre România într-un alt fel decât vedem în ziarele din Marea Britanie. Pe de altă parte, suntem încă o bucătărie necunoscută și confuză în același timp, pe motivele pe care tocmai le-am discutat, de produse făcute în România, dar internaționale.

 „Chorizo de Nădlac. Asta m-a întristat și mai mult” 

N-am unde să-i trimit, de exemplu, când m-au întrebat de unde luăm brânză de vaci în Marea Britanie, n-am unde să-i trimit. Pentru că dacă noi ieșim în afară cu chestii care sunt recunoscute internațional, chiar dacă sunt bune, nu sunt identitare, nu spun nimic despre mine. Chorizo de Nădlac, cum am mai auzit de curând. Ce să-i spui de Nădlac? De ce chorizo? Asta m-a întristat și mai mult. 

Pe de altă parte, cartea a fost primită de niște nume de renume, inclusiv Nigella Lawson. Editura, practic, i-a trimis această carte. Și de atunci am susținerea ei, după cum vezi și în Tava, mi-a trimis endorsement și pentru Danube. Nu știu de unde i-a trezit acest interes, dar ea susține foarte mulți autori ca mine. Autori la început, autori de nișă, autori care sunt și probabil vor fi tot pe vecie nobodies, în general. Este singura care susține acești autori, de orice naționalitate. Jamie Oliver nu face asta, nu își face platformele așa. Practic, nimeni, în afară de ea. Deci, jos pălăria, pentru că susține foarte multe persoane.

A fost incredibil pentru mine să văd rețeta de fasole bătută într-un ziar australian, de weekend, rețeta noastră românească. Nici nu știu de ce au ales această rețetă, pentru că, dacă m-ar fi întrebat personal, “Irina, ce rețetă?”, m-aș fi gândit la ceva, cum facem noi, complicăm lucrurile.

Și fasolea bătută este humus, de fapt. Humus, făcut cu fasolea albă și noi nu îi punem susan sau ulei de măsline, îi punem ceapă călită. Nene, asta este! Deci nu mai pune pe meniu humus de năut, pentru că nu are și nu spune nimic despre noi, indiferent dacă noi, istoric, mâncam și noi năut, dar nu mâncam la nivelul fasolei. 

De ce să-mi pui humus de năut cu vrăbioară de vită? Pune fasole bătută cu cârnați. Trageți rădăcinile din aceste ingrediente și din felul în care noi le combinăm.

„Nu cred că mă duc în Istanbul și găsesc focaccia pe atâtea drumuri pe care le găsesc aici în România”

Identitatea nu vine numai de la cum se numește mâncarea respectivă. Vine și din cum o servim, pentru că arată o mentalitate și o istorie a neamului. Și din felul în care o prezentăm.

Acum, peste tot în lume, este acest val, influențat de Ottolenghi. Sistemul ăsta din Orientul Mijlociu de a pune lucruri deasupra, unele peste altele, este foarte mișto. Dar noi nu așa le facem.

Trebuie să arătăm peste tot elemente identitare. Dacă te duci în Istanbul – că tuturor ne place în Istanbul, și toți românii suntem îndrăgostiți de Istanbul – oriunde te uiți, ai elemente identitare. Nu cred că mă duc în Istanbul și găsesc focaccia pe atâtea drumuri pe care le găsesc aici în România. Sau croasant. 

: 

Acum ajung și la plăcinte. Că de asta tot bat. Tot zic: E frumos că aveți în România bakery cu maia și croasante. Da, dar poale-n brâu? Dar plăcinte pe lespede? De unde sunt astea? Trebuie să le avem și pe astea. Nu doar acolo puțin, undeva într-un colț pe o stradă recunoscută. Aici trebuie să ieșim. Pentru că omul care pleacă din țară trebuie să spună ce e aia bucătărie românească.

Asta e cariera mea, până la urmă. Pentru că știu cum am început această carieră. Cu gândul de a face ceva și pentru mine ca identitate în diaspora. Dar și de a spune ceva despre Real Romania. Și care până la urmă s-a dovedit a fi o carieră serioasă. Nu mă așteptam nici la asta.

„Ospitalitatea românească e un mit, cred, cel puțin pentru mine”

– Cât de departe s-au dus cele trei cărți?
– Eu, practic, am avut, mă gândesc acum, o viziune foarte îngustă despre ceea ce voiam să fac. Nu mă așteptam să se ajungă aici. Carpathia a fost instantaneu tradusă în germană. Unde a și câștigat un premiu la Academia Gastronomică din Germania. A fost și pe lista scurtă la premiul de la Guild of Food Writers aici în Londra. N-am câștigat, dar a fost pe lista scurtă măcar. Deci am avut vizibilitate. Carpathia a fost tradusă și în maghiară. Believe it or not. Mie nu mi-a venit să cred când au zis asta.

Nu eu decid unde sunt traducerile. Cineva mi-a zis de ce nu se traduce și în italiană. Chiar vreau! Dar traducerile nu se fac cum zic eu. O editură din țara respectivă ia legătura cu editura din Anglia și cumpără drepturile de publicare și ei o traduc.

În română (Carpathia a apărut, sub numele Carpatia, la Editura Litera) m-am implicat pentru că am vrut să schimb ingredientele. Să le readuc la română. În rest, câteodată nici nu știu că vor fi publicate. Iau legătura cu mine foarte târziu și îmi spun “nu poți să pui pe Facebook că a ieșit cartea asta?”. 

Și apropo de preconcepții, de prejudecăți, editura din Olanda a scos România de pe copertă. Ediția din Olanda spune “rețete din inima Europei de Est”. Nu “rețete din inima României” cum am eu. O să te surprindă că și editura maghiară a scos România de pe copertă. Dar sunt mulțumită că au publicată și în maghiară.

Iar cu celelalte cărți se vede într-un fel că deja a trebuit să pun România într-un context. Tava are ca subtitlu din România și dincolo din Europa de Est. A trebuit să măresc spațiul și n-am mințit. Pentru că noi, pentru că avem atâtea etnii foarte puternic conturate și din punct de vedere gastronomic, pot să spun că vorbesc și despre Europa Centrală și de Est în general.

– Pentru că nu e suficient să fie doar despre România?
– Da. Am simțit că, probabil, Danube va fi ultima carte pe care o scriu. Deocamdată nu e piață, practic, nu mai poți să miști. Și sunt atât de asociată cu bucătăria românească că chiar nu cred că aș avea credibilitate să mă extind la mai mult. Și deja există un autor care e rus, e din Rusia, dar care trăiește în Marea Britanie și care scrie despre bucătăria est-europeană, dar le face de acasă, de la birou, se uită pe niște cărți și selectează. 

Degeaba mă zbat eu să fac research cu doi ani înainte de a publica cartea, să mă duc de-a lungul Dunării personal. Că nu găsești acei oameni cu care să vorbești și așa e greu de făcut cercetare. Că nu-i găsești sau nu vorbesc cu tine. Asta e altă poveste. Că suntem foarte închiși. Ospitalitatea românească e un mit, cred, cel puțin pentru mine. 

Eu, practic, îmi cheltui tot avansul ăla pe teren. N-am așteptat să-mi dea nimeni sponsorship de la Dacia să mă duc. N-am așteptat să-mi dea Guvernul niciun ban.

Pentru editură, devine foarte complicat când iau un client ca mine. Pentru că trebuie să investească bani în călătorit, și asta-i scump, că peste unde mă duc, plătim cazare, plătim mese, plătim nu știu ce, și asta intră la buget. Și mai degrabă lucrează cu cineva care nu are aceste cheltuieli. Înțelegi, e o decizie economică, nu e de calitate. 

„Unde este cafeaua noastră românească, turcească?”

– Organizezi niște tururi culinare ghidate, o dată pe an, în care le arăți turiștilor britanici și americani ce se mănâncă în România. Ce vor să vadă străinii?
– Ei vor să vadă. Dacă noi facem plăcintă cu foi de plăcintă făcute acasă, fă-le în fața lor. Fac asta la București, la Coclintă Braserie. Și Scovergăria Mică, ei au început și sunt pe lista mea tot timpul.

Sunt oameni din tururile mele culinare care vin și stau mai mult, ori la început, ori după. Și mă întreabă: “în București unde să mâncăm?”. Și eu le dau toate astea. Dar trebuie să avem mult mai mulți ca ei și mai puțin ca ce avem acum.

Unde este cafeaua noastră românească, turcească? Unde este? Că bem numai espresso peste tot. Este parte din identitatea națională. Pentru că este parte și din identitatea grecească națională, doar că ei zic cafea grecească. Și ciprioții zic cafea cipriotă. Care e tot același lucru. Absolut. Peste tot, în toate aceste țări, este făcută la fel.

Pentru că asta e tradiția. De ce să nu avem această cafea turcească peste tot în loc de espresso? Ei să-ți ceară, să zică “nu vreau cafea românească, vreau cafea espresso”. Atunci le dai espresso. Dar să le oferi mai întâi cafeaua noastră. Dar mergi în România și spui oriunde, în Cuca Măcăii, “aș vrea și eu cafea”, ți se aduce un espresso. Da. Ne pierdem cu tot, ne dezintegrăm în propria noastră țară.

Că de aia și în Carpathia am pus chestia asta. Că poți să te uiți la caimac și să ghicești ce ți se întâmplă și asta. E foarte interesant pentru ei. Și chiar dacă se face și în Turcia, se face și în România. E foarte interesant că le fac și românii. 

Dar, uite, te duci la restaurante, unde e mujdeiul românesc? Ăla mai apos, pe care noi așa îl facem, mai apos. Și îți dau toate la cutiuța aia de plastic, deja făcut ca în Spania. Aioli. De ce să facem așa? Ai spuma aceea groasă de mujdei, sarmuzac, în Dobrogea. Dar, în rest, dă mujdei omului. Pentru că, pentru turiști, asta este important. Nu se așteaptă niciodată ca mujdeiul să fie așa apos.

Putem să le avem în țară pe toate. Putem să facem și internaționale, dar putem să facem și locale.