INTERVIU Unul dintre cei mai apreciați regizori români a făcut un film despre o suferință mai puțin vizibilă: „Memoria are un rol esențial: fără ea nu există iubire”
„Am avut bunici care nu mă mai recunoșteau. Și nu-i recunoșteau nici pe propriii copii. Mi-am dat seama că aș putea ajunge și eu acolo”, povestește regizorul Adrian Sitaru de ce s-a apucat să facă cel mai nou film al său, premiat internaținal, „Piatră Foarfecă Hârtie”. Filmul a intrat în cinematografe pe 13 noiembrie și spune povestea unei femei care suferă de amnezie.
„Fără memorie suntem nimeni: fără personalitate, fără bucurii, dar și fără suferințe. Am trăi doar în prezent, dar am rămâne un fel de zombi”, spune Adrian Sitaru în interviul pentru publicul HotNews.
Regizorul s-a lăsat „provocat” în discuția cu HotNews și pe alte subiecte relevante pentru societatea de astăzi: „Nu cred în apocalipsa AI”, răspunde regizorul.
„Publicul trebuie educat și cultivat”, explică Sitaru de ce uneori relația românilor cu filmele autohtone nu este cea mai bună.
Adrian Sitaru este unul dintre regizorii importanți ai cinematografiei românești contemporane, premiat național și internațional la festivaluri de film de renume, precum cel de la Berlin sau Locarno. Producțiile sale, printre care enumerăm „Pescuit Sportiv” (2008), „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (2011), „Fixeur” (propunerea României pentru Oscar 2018) și „Ilegitim” (2016), explorează adesea relațiile de familie, dilemele morale și perspectivele contradictorii asupra realității.
Noul său lungmetraj, premiat la Festivalul de Film de la Tallinn în cadrul secțiunii „Rebels with a Cause” pentru cea mai bună regie, nu se abate de la temele care-l pasionează pe regizor, în timp ce ne propune un thriller psihologic cu accent pe memorie și identitate, dar și pe migrație sau fragilitatea legăturilor umane.
Despre ce este filmul
Filmat ca într-un joc video, din punctul de vedere al personajelor, „Piatră-Foarfecă-Hârtie” o urmărește pe Laura, o femeie de 45 de ani care suferă de amnezie. Ea și familia ei pornesc într-o călătorie cu barca în Turcia, iar pe măsură ce se apropie de destinație, realitatea se distorsionează, iar situațiile în care se trezesc protagoniștii devin din ce în ce mai iraționale.
„Am avut bunici care nu mă mai recunoșteau, și nu-i recunoșteau nici pe propriii copii. Mi-am dat seama că aș putea ajunge și eu acolo. Ce ar însemna să mă uit la fiica mea sau la cineva drag și să nu mai știu cine este? E dureros în ambele sensuri. Memoria are un rol esențial: fără ea nu există iubire, cum spune și un personaj din film. Asta e esența a ceea ce am vrut să spun”, explică Sitaru.
Cu o imagine semnată de Adrian Silișteanu, filmul are o distribuție formată din Ioana Flora, Cosmina Stratan, Bogdan Albulescu, András Buzási și Elias Ferkin, și a intrat în cinematografele din țară din 13 noiembrie.
„Memoria are un rol esențial: fără ea nu există iubire”
– Ați început să lucrați la „Piatră Foarfecă Hârtie“ încă din 2017. Cum a apărut ideea acestui film și cu ce gând ați pornit la drum? – Adrian Sitaru: Mai multe direcții au convers către idee. Una e conștiința, o temă la care am mai lucrat și care e greu de exprimat cinematografic. Apoi am descoperit Blindsight (n.r.- așa se numește și filmul în engleză), o afecțiune rară, apărută de obicei în urma unui accident care lezează zona din creier responsabilă de conștientizarea informației vizuale. Persoana devine nevăzătoare.
Totuși, într-un experiment, astfel de oameni au fost rugați să treacă printr-o zonă cu obstacole și le-au ocolit, fără să poată explica de ce s-au aplecat sau de ce au luat-o la stânga. Creierul vedea, dar informația nu ajungea în conștiință; el îi ferea de pericol. Concluzia a fost: în câte alte situații decide creierul fără ca noi să știm?
A doua direcție a fost vârsta și felul în care afectează cogniția. Am avut bunici care nu mă mai recunoșteau, și nu-i recunoșteau nici pe propriii copii. Mi-am dat seama că aș putea ajunge și eu acolo. Ce ar însemna să mă uit la fiica mea sau la cineva drag și să nu mai știu cine este? E dureros în ambele sensuri. Memoria are un rol esențial: fără ea nu există iubire, cum spune și un personaj din film. Asta e esența a ceea ce am vrut să spun.
– Cum ați ales titlul? Ce înseamnă jocul de cuvinte „Piatră Foarfecă Hârtie“ și ce simbolizează el în film? – A fost titlul scenariului cu care am aplicat la CNC. Jocul se bazează pe întâmplare: nu poți urma o strategie, nu există raționament, cel mult intuiție. Se leagă de Blindsight, de rațiunea noastră care există mai degrabă ca să ne explice deciziile, decât să le ia. Din film a dispărut chiar și o scenă în care două personaje jucau acest joc; nu mi s-a părut necesară. Am căutat un titlu în română, iar cel în engleză fiind greu de tradus, am ajuns la concluzia că acesta e cel mai potrivit ideii filmului.
„Spontaneitatea reprezintă 50% din ce se vede pe ecran”
Imagine din „Piatră Foarfecă Hârtie”. FOTO: Arhiva personală
– Ați spus la un moment dat că încercați să experimentați câte ceva cu fiecare film. De data aceasta, una dintre alegeri a fost filmarea din perspectiva personajelor, într-un stil care amintește de jocurile video, pentru care v-ați și documentat destul de mult. De ce ați ales această abordare? – Perspectiva personajelor am folosit-o la fel de radical, pe tot filmul, și în primele două filme ale mele, „Pescuit sportiv” și „Din dragoste cu cele mai bune intenții”. M-am întors deci la o abordare care s-a potrivit poveștii și stilisticii multor jocuri video ce folosesc acest POV (n.r.- point of view). Am vrut ca spectatorul să facă parte din universul personajului principal și să trăiască experiența pe care acesta o are, iar pentru mulți spectatori funcționează.
– Un alt experiment a fost lucrul cu actorii: nu le-ați dat scenariul, astfel că nu știau încotro va merge povestea. Cum ați construit filmul împreună cu ei și cât de mult ați lăsat spontaneitatea să influențeze ceea ce se întâmplă pe ecran? – Nici personajele din film nu știu ce se întâmplă, așa că mi-am dorit un fel de raportare a actorilor la poveste, ce nu poate fi reprodus bine și ușor în fiecare clipă a acțiunii. Totuși, am lucrat mult cu actorii la construirea personajelor și a istoricului lor, și am parcurs de mai multe ori situațiile din scenariu împreună cu ei, ceea ce m-a ajutat să le rescriu pentru mine.
Actorii cunoșteau o parte din situație, dar nu știau ce va spune celălalt, și aveau libertatea să răspundă cum simt, o pseudo-improvizație. Însă lucrul fără scenariu a început mai demult, cu filmul „Ilegitim”, apoi am încercat mai multe variante de a adapta metoda în alte proiecte, iar filmul ăsta e unul dintre ele. Spontaneitatea reprezintă aproximativ 50% din ce se vede pe ecran, ceea ce e foarte mult.
„Amintirile și experiența ne fac cine suntem”
– Memoria ocupă un loc central în poveste și, așa cum apare în film, „fără memorie dispare și iubirea“. Dacă suntem produsul lucrurilor pe care le-am trăit și ni le amintim, ce spune asta despre noi? – Exact asta mă frământa când am început lucrul. Fără memorie suntem nimeni: fără personalitate, fără bucurii, dar și fără suferințe. Am trăi „zen”, doar în prezent, dar am rămâne un fel de zombi. Amintirile și experiența ne fac cine suntem, ne permit să ne imaginăm viitorul, generează dorințele care se proiectează tot în viitor. Fără memorie dispare trecutul, viitorul și, ca efect colateral, dispare iubirea.
– Trăim într-o perioadă în care fotografiem și filmăm aproape orice, postăm foarte mult online și încercăm să păstrăm cât mai multe momente. Ne ajută tehnologia în acest demers? – Cred că e un deziderat al omului dintotdeauna această nevoie de arhivare, doar că tehnologia a permis ca această dorință să capete forme exacerbate. Probabil că avem nevoie de așa ceva, iar tehnologia ne ajută, dar, ca orice descoperire, vine cu riscuri. Depinde de noi cum o folosim.
„Nu cred în apocalipsa AI”
Filmul „Piatră Foarfecă Hârtie”
– Inteligența artificială este unul dintre elementele importante ale filmului. Dincolo de poveste, AI-ul este astăzi un subiect care stârnește multe dezbateri, inclusiv în lumea creativă. Cum vă raportați la această tehnologie? – Vine cu riscuri, dar avantajele cred că sunt de necontestat. Nu cred în apocalipsa AI, dimpotrivă, la cât de stupid ne purtăm ca specie, mai degrabă ne va salva. La nivel personal, orice tehnologie m-a ajutat.
Fără digital (camere, laptopuri, aplicații de montaj), care a ieftinit și democratizat producția de film, nu aș fi făcut niciodată primul lungmetraj cu bani de buzunar. Acel prim lungmetraj filmat pe casete miniDV a ajuns în zeci de festivaluri și a fost distribuit în cinematografe din mai multe țări, ceea ce m-a propulsat în carieră. Dacă m-aș fi născut cu zece ani mai devreme, mi-ar fi fost mult mai greu să fac film și poate că nu aș fi dat acest interviu niciodată.
– În filmul dumneavoastră, tehnologia ajunge să intervină asupra minții și amintirilor unui om. Cât de departe credeți că ar trebui să-i permitem să intre în viața noastră? Cum ne putem proteja de riscul de a fi manipulați prin intermediul ei? – Nu cred că eu pot da acest răspuns, sunt multe discuții de etică și reglementare a unor persoane mult mai competente. Sunt optimist că se vor rezolva, cum s-a întâmplat la fiecare mare pas tehnologic. Cât despre manipulare, eram manipulați enorm și înainte de AI, la televiziune, online etc. Să ne amintim de epoca Ceaușescu, cu un singur post de televiziune. Nu numărul posturilor ne-a salvat de manipulare după Revoluție, dar măcar puteam alege. Iar de aici ține de educație, de care era nevoie și înainte, nu doar în era AI; este foarte importantă.
„Sper ca filmele mele să pună pe gânduri”
– În filmele dumneavoastră reveniți des la relațiile dintre oameni, la psihologia lor și la alegerile morale pe care le fac. După atâția ani în care ați observat și explorat aceste relații, ce ați înțeles despre natura umană și ce simțiți să dați mai departe privitorului? – Am înțeles că ne auto-manipulăm și ne facem singuri iluzii deșarte, iar morala ține doar de context. Nu am sfaturi de dat, dar sper ca filmele mele să pună pe gânduri, cum mă pun și pe mine filmele pe care le consider bune. Dacă un film mă face să stau câteva clipe în plus să analizez ce fac înainte de o decizie, chiar dacă nu o schimb, consider un pas mare pentru mine.
– Apariția refugiatei ucrainene schimbă dinamica dintre personaje și le pune în fața unor alegeri. De ce ați simțit nevoia să introduceți acest personaj în poveste? A fost și o modalitate de a aduce în film felul în care ne-am raportat la refugiații ucraineni după izbucnirea războiului? – Am avut dileme în această privință. Am înțeles însă că prezentul este folosit, într-un fel sau altul, și în jocurile video, iar feedback-ul unor tineri care au văzut filmul a mers în aceeași direcție. Pe de altă parte, manipularea la care e supus personajul principal seamănă foarte probabil și cu felul în care ne-am raportat la refugiații ucraineni.
– Cât de important este pentru dumneavoastră ca filmele pe care le faceți să vorbească și despre realitatea în care trăim? Vedeți cinemaul și ca pe un mod de a atrage atenția asupra unor probleme ale societății? – Cred că m-am axat mai degrabă pe comportamentul uman, în general, decât pe realitatea imediată, deși toate filmele mele sunt conectate la ea. Da, văd cinemaul, ca și alte arte, ca pe un instrument de a atrage atenția asupra problemelor societății, iar comportamentul uman face parte din ele. A face alegerea de a omorî pe cineva te poate face erou sau criminal, în funcție din ce context sau țară privești, iar asta este o problemă a societății.
„Producțiile din România au rămas la cote foarte mici”
– Muzica din film este realizată chiar de dumneavoastră, inclusiv din considerente de buget, pentru că folosirea unor piese cunoscute ar fi fost foarte costisitoare. Care credeți că sunt astăzi cele mai mari provocări pentru un cineast român? – Am folosit și muzică compusă de Laurie Spiegel, dar atât, altfel e foarte costisitor. În plus, îmi place să mă implic și în muzică. Prima provocare e bugetul, producțiile din România au rămas la cote foarte mici, nu se mai poate face film cu banii de acum 10 ani, cum nici benzină sau iaurt nu poți cumpăra cu prețul de acum 10 ani. A doua e sistemul de finanțare.
De aproape doi ani nu avem concurs CNC, iar criteriile de evaluare sunt „piatră foarfecă hârtie”, ca să zic așa. Nu se poate ca la un concurs să ieși pe locul doi, cu notă mare, iar la următorul, cu același proiect (retras prima dată din cauza sumei prea mici primite), să nu iei nici nota de trecere; e doar un exemplu. Asta e loterie, nu concurs cu comisii și zeci de reguli și punctaje. Sper să se repare ceva cu noua Lege a cinematografiei și noul regulament, dar sunt foarte sceptic. Pe cât sunt de optimist în privința AI-ului, pe atât de sceptic sunt aici, cred ar fi fost mai bine ca instituția să fie condusă doar de AI. De fapt, cam toată țara, la cât de praf suntem.
– Ce v-ar plăcea să se schimbe în cinematografia autohtonă, astfel încât lucrurile să meargă mai bine? – E dificil să fiu obiectiv din interior, nu o văd prea bine. Ar trebui mai mulți bani, în primul rând pentru finanțări, și asta încă din școala de film.
– Și apropo de provocări și de buget, s-a simțit asta și în timpul filmărilor? Ați avut situații în care aceste elemente v-au presat sau îngrijorat? – Evident. Doar câteva minuni, nu una singură, ne-au permis să terminăm filmarea în 20 de zile. Am fost presat și îngrijorat non-stop, ceva ce s-a perpetuat, de fapt, de la sesiunile CNC, unde proiectul a picat de câteva ori, la etapa de montaj, unde a durat foarte mult. Nu a fost deloc ușor și nu știu dacă aș alege să iau totul de la capăt dacă s-ar putea da timpul înapoi.
„Publicul trebuie educat și cultivat”
– Spuneați recent că, dacă ai un concept bun, poți face un film chiar și cu telefonul, pentru că astăzi ai la îndemână aproape tot ce îți trebuie, de la imagine la muzică. Este această posibilitate o speranță pentru tinerii cineaști care nu au sprijin financiar sau, mai degrabă, o formă de adaptare și supraviețuire? – Este și una, și alta. Nici în țările bogate nu e simplu să faci film sau să accesezi bugete mari, mai ales ca debutant. Tehnologia ne ajută să o facem și fără aceste bugete și sisteme complicate aplicații-finanțări, care pot dura ani până se strâng toți banii.
Nu orice film se poate face cu bani puțini, deci ideea trebuie adaptată creativ ca să poată fi făcută „doar cu telefonul”. Poți face film chiar și fără să filmezi: din arhive și materiale găsite online (found footage), doar cu un laptop modest și cu DaVinci Resolve, care e gratuit. Posibilitățile sunt nenumărate și există deja filme celebre făcute cu telefonul. Recomand „Dry Leaf“ de Alexandre Koberidze, filmat de curând cu un Sony Ericsson din 2008.
– Pentru că sunteți și profesor la Universitatea din Cluj și intrați în contact cu generația tânără, cum vedeți aceste noi minți creative, ce îi interesează și cum se raportează ei la cinemaul românesc? – În general, raportarea la cinemaul românesc e aproape inexistentă; pare un refuz, la fel ca al publicului larg. Publicul trebuie educat și cultivat. Pe de altă parte, nici cărțile lui Cărtărescu nu cred se vând în sute de mii de exemplare, iar tablourile lui Ghenie (n.r.- pictorul român Adrian Ghenie) sunt cunoscute doar pentru prețurile lor. În privința minților creative, cred că sunt la fel ca ale altor generații. Ce îi interesează pe tineri mi-e mai greu de spus, dar uneori mă surprinde cât de multe știu despre vremuri pe care eu le-am trăit. Au acces la orice informație, iar dacă sunt pasionați de ceva, le e mult mai simplu să găsească pe net, un film sau o carte, decât generațiilor anterioare, un avantaj nemaipomenit.
– Cu ce întrebări v-ar plăcea să plece spectatorii după film? – Ce-ar fi să o sun sau să o caut pe mama, sau pe tata, sau să-mi sun copilul, sau pe cineva la care țin, să vorbim? Nu despre film.
Abonează-te
HotBooks
Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și află perspective diverse asupra ideilor care mișcă lumea.
Abonează-te la Newsletter
HotBooks
Citește despre cărțile care pun actualitatea în context și află perspective diverse asupra ideilor care mișcă lumea.
Felicitări! Te-ai abonat la „HotBooks”.
Abonat
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.