Are România prea multă corectitudine politică, cum se plâng unii? Să ne uităm la cazurile Nicolae Bacalbașa sau Andrei Caramitru

Din când în când văd pe internet oameni care se plâng de tirania „corectitudinii politice” din România și mă întreb pe ce lume trăiesc. Nu știu unde o fi la noi corectitudinea asta politică scăpată din lesă, într-o țară cu politicieni care-și fac adversarii „untermensch”, adică „non-arieni”, consideră homosexualitatea o boală care trebuie tratată medical(cu forța, evident), sau îi consideră pe jurnaliști „sclavi și coprofagi” Și, tot România este țara în care, evident, din cauza corectitudini politice exagerate, o femeie romă bătută, care sună la 112, este făcută de operatoare „cioară”.

Adevărul e că trăim într-o societate mică, dar agresiv de vulgară și plină de prejudecăți. Și avem politicienii pe care îi merităm. Sfera politică, poate ultimul colț al societății unde se practică (sau ar trebui să se practice) genul de politețe forțată de secol 19, pare câteodată secțiunea de comentarii de la un articol online.

Problema este că grobianismul și dorința de a face spectacol nu sunt doar de o parte a eșicherului politic. Și că unde sunt deja încetățenite, situația pare să se agraveze, în primul rând din cauza social media. Nu trebuie să mergi înapoi până la „ouăle lui Năstase” sau la „țiganca împuțită” a lui Băsescu pentru a vedea degenerarea discursului din politica românească.

Mulți dintre politicienii cei mai răi de gură sunt din actuala legislatură când, pe fondul luptei pro- și anti-corupție, discursul s-a transformat din rău în ceva aproape inimaginabil. Îl avem pe senatorul PSD Liviu Brăiloiu care, recent ne vorbea de „prostii” gen Colectiv, 10 August sau Caracal, într-un fel care într-o democrație consolidată ar fi dus măcar la suspendarea sa din partid.

Colegul său de partid, Cătălin Rădulescu ar intra direct sub incidența legii, după ce a amenințat protestatarii cu „mitraliera de la revoluție”. Domnul Rădulescu are și o serie de măsuri aproape totalitare în viziunea sa pentru România, de la castrarea chimică involuntară a violatorilor la o perspectivă macabră asupra homosexualității.

Dar niciunul dintre colegii acestora de la PSD, nici chiar Șerban Nicolae nu încalcă legile bunului simț și, uneori, legile statului român cum o face Nicolae Bacalbașa.

Deputatul PSD a devenit cunoscut de-a lungul vremii fix datorită glumițelor insensibile și a remarcilor misogine sau vulgare. Construindu-și cariera politică pe popularitatea de „tătic” care zice lucrurilor pe nume, Bacalbașa a ajuns șef de consiliu județean și apoi parlamentar al puterii, fără însă să se ridice moral la presupusa înălțime a funcțiilor.

Iată că, de-a lungul vremii, îl găsim pe domnul Bacalbașa în ipostaza de a-i spune unei colege să „nu mai dea din labă”, povestindu-ne cum ar fi trebuit să pună mâna pe mitralieră în 1996 pentru a opri guvernul CDR sau contrându-se cu un alt coleg cu probleme de comportament, domnul Bichineț pe violuri și „rozete”.

Recent însă, domnul Bacalbașa a ieșit din sfera glumelor de autobază de la tribuna oficială când a numit un coleg de la USR „untermensch, că tot avem președinte german”. Bacalbașa a fost apostrofat de colegi, atât de la propriul partid, care și-au cerut scuze în numele său cât și de deputatul minorității germane.

De altfel genul acesta de derapaje violente ideologice sunt din ce în ce mai frecvente în politica românească și nu doar la Bacalbașa și PSD. Lăsând la o parte sexismele inutile la adresa lui Dăncilă, furia antipesedistă din acești câțiva ani grei cu Dragnea nu s-a disipat complet după intrarea lui Daddy la pușcărie.

Cazul special al domnului Andrei Caramitru

Radicalizat de evenimente ca 10 august, de nepăsarea crasă a puterii și lipsa oricărei dorințe de a își cere scuze pentru distrugerea statului de drept, o mare parte a publicului anticorupție a ajuns să caute nu politicieni gen Cosette Chichirău sau Dan Barna, nici măcar șugubăți supărați ca Ghinea, ci fix genul de om „care spune lucrurilor pe nume” deși are toate atributele importante pentru publicul anticorupție: o prezență nouă, o carieră în privat și mult prea mult tupeu.

Mă refer, bineînțeles, la domnul Andrei Caramitru. Catapultat de o poziție de consilier al lui Barna, Caramitru a devenit rapid un rockstar al publicului politic liberal cu înclinații justițiare. Am niște simpatii pentru domnul Caramitru cum am pentru oamenii tineri de succes care au ales să se implice în politică. Dar adesea simpatiile mele se transformă în groază.

Dincolo de pozițiile inopinate ale lui Caramitru pe schimbatul numelor bulevardelor, ca să antagonizeze rușii, sau pe abolirea plăților cash ca să stârpească corupția, au fost și o serie de derapaje din ce în ce mai grave pe rețele sociale. Cum ar fi de pildă atunci când a acuzat PSD de „Holocaust”, de l-a făcut pe ambasadorul Israelului să reacționeze.

Apogeul acestor derapaje a fost când, pornind de la o serie de divergențe pe care le are cu o jurnalistă, a ajuns să numească o bună parte din oamenii din presa românească „sclavi” și „coprofagi”. Publicul său, bineînțeles că a jubilat. Mai mulți colegi din aripa progresistă a USR s-au distanțat de Caramitru (din nou). Caramitru între timp face politici publice pentru USR și scrie în continuare pe social media.

„Se urmărește construirea unor argumente ostile, degradante asupra unor persoane care exploatează prejudecăți din societate”

L-am întrebat pe Asztalos Csaba, președintele Consiliului Național de Combatere a Discriminării (CNCD), de ce sunt periculoase aceste comportamente pentru societate.

„Există un grad ridicat de violență de limbaj generat de formatori de opinie și politicieni, pe de o parte explicată prin dorința de a acapara public, așa-numita cultură a like-ului, în general nu doar pe Facebook. Dezbaterile din mass media au devenit un fel de karate verbal, mai puțin pe probleme, urmărindu-se cine reușește să-l doboare în comunicare pe celălalt, nu prin argumente ci prin cuvinte care jignesc.

Nu fac o pledoarie pentru corectitudine politică, nu cred în asta, dar văd că ce se urmărește este construirea unor argumente ostile, degradante asupra unor persoane care exploatează prejudecăți din societate. Sunt extrem de nocive aceste argumente pentru că vorbim de formatori de opinie care modelează comportamente în societate și mai ales în rândul tinerilor.

Am coborât cu nivelul dezbaterilor la un fel de limbaj de șmecher din viața cotidiană. E promovat cine e descurcăreț nu cel care are calități profesionale.

Ce câștigă aceste persoane prin acest limbaj agresiv?

Ei câștigă teren în audiență și, în același timp, nu vedem reacții de condamnare, scuze publice venite în numele lor sau de către ei.

Dar, în cazul Caramitru de exemplu, nu se pierde prin astfel de limbaj electoratul care vrea normalitate?

Se pierde un electorat, dar aceste lucruri se măsoară- votanții USR sunt mai volatili, fiind un partid mai nou cu o anumită dinamică, iar cei care fac strategia mizează pe faptul că acest public nu are o altă opțiune comparabilă- chiar dacă au voci gen Andrei Caramitru, publicul USR va critica dar va vota la fel. Nu are o alternativă la USR.

România are nevoie de cât mai mulți politicieni plictisitori

În România avem nevoie de politicieni plictisitori și nu de „tătici” carismatici. Și pentru o vreme părea că vom avea parte de asta, cel puțin între politicienii mai noi. Nicușor Dan nu e un „tătic”, nici Dacian Cioloș, oricât ar încerca unii să-l facă să pară. Iohannis uneori pare că nu e nici măcar ființă umană atât de plictistor poate fi.

Dar oamenii ăștia sunt excelenți pentru o țară unde pasiunile se inflamează atât de repede încât se sare de la „Dau cuvântul colegilor de la USR” la „prințeso, sugi p*la” în câteva minute de ședință de plen.

Politicienii banali, în numere destul de mari, pot fi o contrapondere de normalitate la grobianismul politicienilor care fac spectacol, un fel de educare a publicului votant.

Sau, ca să plec din nou de la vorbele lui Andrei Caramitru:

„Sunt, in lumea de azi, doar două tipuri de politicieni de top: – 1) cei obsedați de consens și de reguli, funcționari clasici. Foarte plictisitori, se ocupă de administrarea de zi cu zi. Nu de schimbări. Cel mai bun exemplu e Merkel. Iohannis e aici – 2) reformatorii hiper-activi. Care sunt tot timpul peste tot. Vor sa schimbe sistemul. Aici sunt Trudeau, Macron. Greșesc dar schimba și lucrurile. Dar și unii mai periculoși – Bolsanaro, Salvini etc. Nouă ne trebuie unii din categoria (2). Care însă nu sunt periculoși. În nici un caz cei din categoria (1) – ăia sunt buni pentru nivelul 2 și 3, să se ocupe de detalii tehnice.”

Într-o țară a „tăticilor” cu tendințe totalitare, fix de politicieni plictisitori avem nevoie, domnule Caramitru, că de cei hiper activi ne-am plictisit.