Rusia, Moldova, Occidentul

Într-o discuție cu unul dintre cunoscuți comentatori politici cunoscuți din Republica Moldova acesta compara alianța ACUM cu Partidul Socialist al lui Igor Dodon cu alianța Statelor Unite și Marii Britanii cu Uniunea Sovietică împotriva lui Hitler. Într-adevăr, exasperarea atinsese la Chișinău cote maxime față de acapararea masivă a statului de către Vladimir Plahotniuc. Un punct culminant s-a atins cu un an în urmă cînd Curtea Supremă, controlată de Plahotniuc, a invalidat alegerile pentru primăria Chișinăului, cîștigate atunci de Andrei Năstase care îl învinsese pe candidatul socialist. Pentru mulți observatori avizați decizia, în urma căreia UE a blocat un pachet de sprijin financiar în valoare de $100 milioane, era o dovadă clară a alianței neoficiale dintre Igor Dodon și Vlad Plahotniuc, deși la nivel retoric primul se declara pro-rus iar cel de-al doilea pro-occidental.

Întrebarea este ce se va întîmpla după ce dușmanul comun va fi eliminat. Dacă ne raportăm la lecțiile istoriei nu avem motive de optimism, știm ce la ce am asistat: Uniunea Sovietică a preluat controlul total asupra Europei de Est.

Această alianță contra-naturii vine după o surprinzătoare vizită la Chișinău, pe 3 iunie, cînd au ajuns concomitent acolo Johannes Hahn, comisarul UE pentru politica de vecinătate și extindere, vicepremierul Dmitri Kozak, reprezentant special al președintelui Federației Ruse pentru Republica Moldova (autorul celebrului plan Kozak, de federalizare a Republicii Moldova, în perioada fostului președinte comunist Vladimir Voronin care, surprinzător, a rejectat proiectul în ultimul moment), și Bradley Freden, director în Biroul de afaceri pentru Europa de Est al Departamentului de Stat al Statelor Unite. În acest cadru, complet exterior Republicii Moldova, s-a parafat practic o alianță anti-Plahotniuc, descrisă de ambele părți drept una temporară, un demers de „dezoligarhizare” a țării. E adevărat însă că există unele nuanțe interesante în pozițiile părților. În timp ce UE, prin vocea Federicăi Mogherini dar în principal sub impulsul Germaniei și Franței, și Rusia au recunoscut noul guvern de la Chișinău, americanii au fost mai rezervați, au cerut părților „reținere” și le-au îndemnat să „găsească o cale de rezolvare a situației prin dialog”.

Nimic nu anunța acest deznodămînt care, cu bună probabilitate, îi va fi probabil fatal lui Plahotniuc. Cu doar o săptămînă înaintea acestei reuniuni din capitala Republicii Moldova, întors de la Moscova de la o întîlnire cu Vladimir Putin, Igor Dodon își exprima speranța că va putea fi format un nou guvern pro-rus, în caz contrar el pronunțîndu-se pentru alegeri anticipate. O variantă avansată și de Pavel Filip ”premierul paralel” din Partidul Democrat, dar pe care Dodon o respinge categoric acum. În plus, un clip video ajuns în spațiul public, metodă utilizată frecvent de Plahotniuc, dezvăluie discuțiile care au avut loc între partidul său și socialiști cu puțin timp înainte de turnura radical diferită pe care au luat-o evenimentele, discuții al căror obiectiv era acela de a se ajunge la un acord între cele două părți nu doar pentru federalizarea țării ci și pentru integrarea acesteia în sfera de influență a Kremlinului. Dimitri Kozak susține că propunerea ar fi venit chiar de la Plahotniuc, ceea ce nu ar fi deloc exclus, însă acest detaliu este pînă la urmă puțin relevant. Ceea ce contează este faptul că acest tip de aranjament ilustrează care sunt interesele si obiectivele Moscovei în ceea ce privește Republica Moldova, în particular Transnistria.

Vlad Plahotniuc încearcă o spargere în ultimul moment a frontului occidental, guvernul său paralel, condus de Pavel Filip, grăbindu-se să anunțe că a decis mutarea ambasadei Republicii Moldova de la Tel Aviv la Ierusalim și a rezolvat și chestiunea terenului pe care ar urma să fie construită ambasada americană de la Chișinău. Însă este îndoielnic că astfel de gesturi precipitate vor da în final rezultate. Pot să-i dea cel mult doar ceva timp suplimentar pentru negocierea unei rezolvări personale.

La București multă lume s-a grăbit să salute constituirea noului guvern. Unii chiar cu mult entuziasm, ca Dacian Cioloș, care, previzibil, s-a raliat automat la poziția Bruxelles-ului. E și acesta un indiciu în privința manierei în care formațiunea politică pe care o reprezintă ar aborda în viitor orice inițiativă de politică externă. Ceea ce ar putea să genereze o serie de îngrijorări la Washington. Însă dincolo de asta acest tip de reacție ignoră realitatea politică de la Chișinău, faptul că noul guvern nu are aproape deloc influență atunci cînd e vorba de pozițiile cheie din instituțiile importante ale statului. Guvernul Sandu și susținătorii săi își pun speranțele în sprijinul politic simbolic din partea UE, în principal al Germaniei, unde Maia Sandu are bune contacte personale, și în promisiunile de sprijin financiar din exterior. Întrebarea este dacă această susținere va putea concura cu rețelele de influență ale socialiștilor și mai ales cu banii, mass media pe care o controlează și mașinăria logistică și de informații ale serviciilor secrete de la Moscova. Situația din Venezuela poate fi pilduitoare: cubanezii și rușii au reușit să-l mențină la putere pe Nicolas Maduro în ciuda masivului sprijin american și european pentru Juan Guaido și a enormei nemulțumiri populare din țară.

Problema e că sub emoțiile momentului puțini iau în calcul, după cum remarcă într-o excelentă analiză și Valentin Naumescu, costul asocierii ACUM cu socialiștii și pașii care ar urma după o previzibilă eliminare a lui Vlad Plahotniuc atunci cînd se va intra într-o confruntare deschisă între actualii aliați conjuncturali. Foarte probabil, într-o potențială perioada post-Plahotniuc Igor Dodon și socialiștii vor face tot posibilul să saboteze acțiunile noului guvern pentru ca apoi, la momentul oportun, să-și retragă sprijinul parlamentar (ACUM este abia a treia forță ca număr de deputați în actualul Parlament, după socialiști și Partidul Democrat al lui Plahotniuc) și să forțeze declanșarea unor alegeri anticipate care, dacă guvernul Maiei Sandu dincolo de bunele intenții clachează, ar putea marca readucerea definitivă a Republicii Moldova sub influența Moscovei iar din punctul de vedere al României la o graniță de facto cu Federația Rusă pe Prut.

Există și analize mai optimiste, care apără decizia de a intra în acest aranjament politic cu Igor Dodon și apreciază că riscurile pot fi gestionate, așa cum după scrie Igor Munteanu pe Contributors. Dar să nu uităm că el este totuși un parlamentar ales pe listele ACUM. Alte voci de la fața locului sunt însă mult mai rezervate, mai sceptice și foarte probabil mai realiste. Într-un articol publicat într-un ziar de la Chișinău Tudor Chirilă pleacă de la observația că tentaculele sistemului oligarhic sunt extinse, cuprind întregul ansamblu al instituțiilor statului, și că președintele Igor Dodon este în fapt și el „exponentul și produsul notoriu” al acestuia. În opinia sa „în următoarele zile, clientela regimului de ieri se va întrece în depunerea jurământului de loialitate față de noua putere, căutând disperată un nou stăpân pentru a-și asigura protecția. Va fi un deja-vu… Cine va domina/controla aceasta clientelă va fi stăpânul Moldovei de mâine. Rusia și Dodon înțeleg perfect acest lucru și vor face tot posibilul ca Partidul Socialiștilor să dispună de instrumentele necesare pentru a pune stăpânire pe clientela regimului de ieri. Prin urmare, interesul Rusiei și a lui Dodon & Co nu este nicidecum dezoligarhizarea, ci scoaterea lui Plahotniuc din joc și preluarea caracatiței sale oligarhice”.

Ceea ce s-a discutat însă mult prea puțin la noi este înțelegerea contextului care a dus la această soluție neașteptată, de tip „deux ex machina”, practic negociată complet în afara cadrului politic autohton, de către Rusia, UE, în fapt în principal Germania și Franța, și Statele Unite. Soluție de care Maia Sandu și colegii ei, pe de o parte, și socialiștii lui Igor Dodon, pe de alta, au luat doar act și au pus-o în operă. În teorie acest acord politic este prezentat drept o coaliție internă și externă îndreptată împotriva lui Vlad Plahotniuc, drept un demers de eliberare a statului de sub controlul acestui oligarh. Însă trebuie să fii naiv să-ți imaginezi că obiectul acestei impresionante desfășurări de forțe externe a fost exclusiv Vlad Plahotniuc, oricît de important și de toxic ar fi personajul cu pricina. Iar din acest punct de vedere e important de înțeles perspectiva geopolitică occidentală, care nu este nici ea neapărat una unitară. Cea a Moscovei este destul de clară: reintegrarea Republicii Moldova în sfera de influență a Rusiei ca parte a unui proces de creștere a presiunii asupra Ucrainei care, în întregime, sau parțial, ar urma și ea la un moment dat să urmeze același drum. Primul obiectiv fiind acela de a instituționaliza un statut special pentru Transnistria, adică o federalizare de facto.

Întrebarea esențială este care ar putea fi natura înțelegerii cu Rusia? Aici se deschide un întreg cîmp pentru speculații însă se știe că în Germania există, și în mediile politice și în cele de afaceri, o mare presiune pentru normalizarea relațiilor cu Moscova. Apoi, mai ales în condițiile actualelor tensiuni transatlantice și a dubiilor privind garanțiile de securitate americane tentația unui aranjament de securitate european separat cu Rusia este una reală. Care va fi prețul de plătit pentru asta e neclar. Dar acceptarea unui spațiu de influență de facto predominant rusesc în fostul areal al Uniunii Sovietice, cu excepția țărilor baltice, ar putea fi considerat unul acceptabil. La urma urmei nu un soi de „finlandizare”, de înțelegere a intereselor rusești, ne recomanda chiar și nouă în 2015, în cursul unei vizite la București, Michael Roth, ministrul pentru Europa în guvernul de la Berlin!? Sigur, o astfel de înțelegere ar putea fi împachetată atractiv, sub forma menținerii în continuare a unor legături cu UE dar în fond rezultatul ar fi același. Este posibil și că atît europenii cît și americanii să fi realizat că nu pot concura geopolitic cu Moscova într-un spațiu vital pentru ruși. Convingere întărită și de faptul că investițiile de încredere făcute în trecut în guvernările de la Chișinău, să ne aducem aminte de întîlnirile fostul premier Vlad Filat cu Angela Merkel, chiar de surprinzătoarea vizită a acesteia din urmă la Chișinău, în 2012, nu au dat rezultate. Nu este exclus ca și americanii, pentru care confruntarea geopolitică cu China este evident prioritară, să fie dispuși să ofere unele concesii, la schimb, Rusiei. Nu este o ipoteză care trebuie exclusă.

Cert este că lucrurile se precipită, în plan geopolitic, peste Prut. În general, alegerile din Moldova, inclusiv cele din februarie 2019, care au precedat actuala criză, s-au desfășurat sistematic sub semnul întrebării: către Vest sau către Est. Republica Moldova este o țară mică, afectată de o hemoragie gravă a resurselor umane, înspre România sau Europa de Vest, iar resursele de influență, de toate felurile, de care dispune Rusia pe teritoriul acesteia sunt formidabile. În plus, evoluțiile din ultima vreme au marcat o diluarea a influenței occidentale, în general, pe plan global, am asistat la succese simbolice, în diferite zone, ale Rusiei și Chinei, de pildă în Siria sau în Venezuela, fracturile transatlantice s-au accentuat semnificativ și Uniunea Europană este și ea frămîntată de crize interne. Italia, Grecia, destule forțe politice din țările UE, doresc în mod vocal si explicit „normalizarea” relațiilor cu Federația Rusă, din motive economice sau ideologice. În aceste condiții balanța tinde să se încline în Moldova în tot mai mare măsură către Est.