Monica Lovinescu și Noel Bernard. O omisiune
În contextul în care în zilele noastre trecutul devine din ce în ce mai puțin interesant, în care marile modele sunt altele decât cele adevărate și perene, socotesc extrem de importantă anvergura ce s-a dat comemorării a 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu.
Meritul revine în principal editurii Humanitas, directorului acesteia, filosoful Gabriel Liiceanu, postului național de radio, unor reviste și asociații culturale, în parte și Uniunii Scriitorilor. Din păcate, așa cum am mai spus-o, nu și Academiei Române. Care nu doar că nu le-a conferit Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca statutul de membri onorifici, așa cum s-ar fi cuvenit fie chia și post-mortem, dar nici nu i-a omagiat. Omagiile zișilor nemuritori îndreptându-se mai curând, vesel inconștient și cinic către Constantin Bălăceanu-Stolnici, colaborator de cursă lungă al Securității.
Banca Națională a scos pe piață o monedă aniversară, academicienii, doamna Raluca Turcan, neinspiratul Ministru al Culturii, au preferat să se închine în fața demonetizatului informator Laurențiu.
Nu voi scrie eu aici și acum cât de importantă a fost Monica Lovinescu pentru cultura română. Voi reaminti doar că o cronică a ei la Europa Liberă și o alta scrisă de Nicolae Manolescu în România literară însemnau până în 1989 nu numai recunoașterea valorii. Ci și certificarea moralității scriitorului. Sigur, nici Monica Lovinescu, nici dl. Manolescu nu au fost infailibili. Amândoi vor fi confruntați după 1989 cu valuri de nerecunoștință.
Doresc ca în aceste rânduri să vorbesc despre o mare absență. Despre o nedreaptă omisiune. Aceea a legendarului director al Europei Libere, Noel Bernard. Fără de care nu ar fi existat pe unde scurte nici Povestea vorbei, nici Teze și antiteze la Paris. Sigur, până în 1967 și Monica Lovinescu, și Virgil Ierunca puteau fi auziți la Radioul de la München. Cum a mărturisit Virgil Ierunca, din diferite motive el a avut parte și de interdicții pe care nu a reușit să le înlăture Ghiță Ionescu, o vreme și el director al Serviciului Românesc al EuropeiLibere. Revenit la conducerea Departamentului Românesc în 1966, Noel Bernard a fost sensibil la propunerea Monicăi Lovinescu de a înlocui “cele câteva emisiuni limitate ca timp, zece minute aici, un sfert de oră pe dincolo, printr-una consacrată actualității culturale din țară (mai ușor de admis) și prin alta intitulată Teze și antiteze la Paris pentru legătura cu culturile occidentale (mai greu de admis). Pentru a convinge un post american să dedice 50 de minute actualității pariziene, trebuia să-I faci pe directori să înțeleagă pe de o parte că românii sunt în primul rând atrași de Franța, pe de alta că Parisul rămâne marea lampă de lansare, o încrucișare a drumurilor în care se întâlnesc toate curentele și modelele literare și artistice ale Occidentului. N-am discutat decât vreun ceas. A fost imediat convins. Mi-a cerut un memoriu cu principalele argumente. Și nu mult după aceea au fost lansate de la un post american ceea ce nu exist ape un post francez. Tezele și antitezele la Paris. Și tot așa Povestea vorbei a lui Virgil Ierunca”.
Vorbele citate mai sus îi aparțin Monicăi Lovinescu și pot fi citite în cartea Directorul postului nostru de radio a Ioanei Măgură Bernard (Editura Curtea veche, București, 2007). Semn că, pe lângă alte calități, Monica Lovinescu știa ce înseamnă recunoștința. Știa că nu era defel ușor ca, în anii în care Franța, prin vocea generalului De Gaulle sfida America, banii contribuabilului american să fie folosiți pentru ca românii să afle ce se întâmpla în La Ville Lumière. Recunoscător i-a fost lui Bernard și Virgil Ierunca. El fiind cel ce a scris la moartea legendarului director unicul necrolog autorizat în care vorbea despre Europa Liberă fără Noel Bernard ca o eroare a destinului.
În filmul Război pe calea undelor al lui Alexandru Solomon, Monica Lovinescu afirmă că a avut în lupta ei împotriva comunismului o singură armă. Microfonul. Această armă i-a fost pusă la dispoziție de Europa Liberă și de Noel Bernard. Securitatea, regimul comunist de la București au înțeles asta și au încercat să o deposedeze pe jurnalistă de respectiva armă. Au lansat zvonuri privind înlocuirea ei de la microfon, au mizat pe crearea de disensiuni cu noii directori. Nu mai vorbesc despre acțiunile violente.
Când în aprilie 1992, managementul american a decis încetarea operațiunilor de la Paris ale Europei Libere, când Nicolae Stroescu- Stânișoară nu a știut sau nu a vrut să găsească o soluție, arma aceasta a dispărut. –
INTERVIURILE HotNews.ro