Cine te mai poate salva când Google nu o face? Colindând pe străzile orașului, m-am oprit în acest loc

Colindând pe străzile unui oraș din vestul României, mă opresc în fața unei biblioteci de cartier. Mi se trezise curiozitatea. Deschid ușa, oarecum cu sfială, deoarece, la urma urmei, chiar și o mică filială e un templu al cărții. Înăuntru, rafturi multe și înalte, cărți cam înghesuite, dar ordonat așezate pe polițe. Două birouri, o bibliotecară în spatele unui computer.

La Lebăda

Sună telefonul, aceasta răspunde imediat. Din dialog, deduc că interlocutorul se interesa unde poate găsi filiala. Bibliotecara îi spune adresa, îi descrie împrejurimile și îi indică posibilitățile de parcare din preajmă. La final, adaugă un reper magic: „la Lebăda”. Se pare că totul s-a clarificat printr-un cuvânt.

Nici până în ziua de azi nu știu de unde vine denumirea acestui punct de reper, a unei intersecții mai mici de pe Calea Aurel Vlaicu, nu departe de stadionul UTA, din Arad. Se pare că la colțul cu pricina a funcționat un magazin de perdele. Însă numele a intrat în folclorul geografic local, aducând cu sine o boare de liniște și delicatețe, aidoma alunecării pe ape a maiestuoasei și tăcutei regine a pasărilor.

Contrar acestei asocieri, zona cu pricina este una dintre cele mai active și mai vivace, ale Aradului. Calea Aurel Vlaicu e o arteră a orașului, care poarta sângele vieții de zi cu zi a zeci de mii de arădeni, între Gara Centrală și ieșirea spre Timișoara, sau înspre frontierele de vest. E o zonă care a fost, cândva, și industrială. Acum, e o zonă predominant comercială, cu două mall-uri la capete, foarte multe magazine și afaceri mici.

Blocurile care o străjuiesc sunt de pe vremea lui Ceaușescu, în parte recondiționate, plăcute la vedere și înconjurate de verdeață. În blocuri locuiesc mulți dintre cititorii filialei bibliotecii județene din Arad . Între blocuri se află și școli. În acestea învață mulți dintre micii și „mijlociii” (ca vârstă) cititori.

E o lume pestriță, pentru care cartea mai înseamnă ceva. E o lume care apreciază proximitatea unei biblioteci publice și accesul la lectura oferită printr-un fond de peste 37.000 de unități de bibliotecă (cum este el numit în limbaj specializat): în el se includ nu doar cărți, ci și CD-uri, albume de pictură, dicționare și alte publicații de referință.

A nu se înțelege că ar fi vorba de un acces exclusiv, sau restricționat. Oricine are un abonament ieftin la Biblioteca Județeană „A.D. Xenopol”, beneficiază de serviciile oricărei secții de la sediul central, sau de la filiale, ale acestei biblioteci. Însă utilizatorii constanți și majoritari ai filialei numite sunt din zonă. Ei se învârt, la cumpărături, la plimbare sau pe la școli, în jurul Lebedei, care prin tăcerea sa, înclinarea grațioasă și meditativă a capului său, îmbie la meditație și la lectură.

Aromele bibliotecii

Pe la anul 1300, cunoașterea era doar apanajul puternicilor și al înalților prelați ai vremii. Gloata era bună doar pentru slugărit și plătit biruri. În romanul lui Umberto Eco, „Numele trandafirului“, manuscrisele valoroase și cărțile unor mari cărturari sunt ascunse într-un labirint cu capcane, din biblioteca unei abații. Nicio șoaptă, niciun râset nu coboară din vârful de munte al înțelepților, înspre valea celor proști. Căci știința și râsul doboară frica, iar fără frică puterea pălește și cei mulți nu pot fi stăpâniți.

Vremurile s-au schimbat, cartea a devenit accesibilă tuturor, în librării sau biblioteci publice.

Gândul mă duce la pensionarele cu traseu fix, care se abat pe la bibliotecă. Este escala dintre CEC, farmacie și discounter-ul alimentar. Cărțile restituite miros a sarmale, fiind citite pe colțul mesei, până când oala cu mâncare tradițională s-a fiert. Sunt cărți romantice, cu prințese căzute în vâltoarea unor pasiuni și intrigi de curte din care, inevitabil, se aleg cu un iubit.

Emoții și happy-end la capătul unor aventuri scrise după rețetă, pentru sufletele frustrate ale gospodinelor cu soți indiferenți și câțiva copii, indiferenți și ei când vor fi crescut mari și își iau zborul din cuib. Femei de vârsta a treia, împingând un cărucior de cumpărături, care trec regulat și adesea anevoie pragul bibliotecii, pentru a-și lua săptămânal doza de drog livresc. Sunt doamne care aparțin altor epoci, în care cartea era unicul univers alternativ la pâcla din comunism.

Dar și doamne și domnișoare mult mai tinere, la fel de neîmplinite în vremurile noi, o apucă pe acest drum. La acestea, dorința de romantism e asezonată cu foamea de rețete magice de slăbit și soluții-minune pentru depresie, scrise de specialiști și „experți“.

Alte cărți, aduse la schimb de bărbați de vârsta a treia, aduc mirosuri din baie. Extraordinare întâmplări și identități, pe fond de aventuri cu spioni sau cu ființe extraterestre, li se relevă acestor domni la primul ceas al dimineții, când începutul unei noi zile searbede este învins prin cititul „pe tron“.

Fiecare carte returnată la bibliotecă poartă mirosul cititorilor ei. Sunt cărți de istorie luate de- a valma și neînțelese, însă citate cu emfază de pensionari, între două beri. Sunt cărți care poartă în ele duhoarea din penitenciare sau din spitale, unde au fost citite la vreme de gardă. Parfumurile din saloane de coafură sau de cosmetică sunt mai rare. Acolo, în așteptarea următoarei cliente, bârfele reale și de pe facebook reduc timpul în care s-ar putea citi cărți.

Uneori, filele cărților răspândesc sporadice arome din magazine și baruri mici. Alteori, ele sunt îmbibate cu mirosuri de scutece și de pampers, de cafea, ciocolată sau mucegai. Cu fiecare împrumut, cartea se mai dezlipește și se mai rupe puțin, până când ajunge „varză“ și se aruncă la gunoi. E bine așa.

Cărțile-verze au trecut prin multe mâini, au fost citite, răscitite, sau măcar răsfoite. I-au făcut pe oameni să râdă, să plângă, să se sperie, să se înfurie, să se dezguste, să plutească în nori. I-au învățat ceva sau i-au făcut fericiți. Alte cărți, fals elitare, imaculate și intacte, stau țepene pe raft așteptând o mângâiere, o glorie care nu mai vine și care nu se știe dacă va veni cândva.

Din școli, cărțile aduc zumzet de recreație sau iz de plictiseală față de lecturile obligatorii, pe care copiii și adolescenții le simt out of date. Ei iau cartea și o citesc, doar o răsfoiesc, sau mai bine o arată la clasă, că e „la purtător“.

În bibliotecă rar se întorc cărți cu miros de firme corporatiste, de cuiburi IT, de bănci, cabinete medicale și de avocatură private. A împrumuta cărți de la bibliotecă este, în România, și o chestie de statut social. Lumea cu bani nu împrumută, ci cumpără cărți -când le cumpără-, din librării. În special din librăriile online sau din cele de la mall, asezonate cu câteva feliuțe de șuncă Sissi, un parfum scump și haine la fel.

La bibliotecă se întorc însă cărți cu miros de căpșuni. Nu de la căpșunarii propriu-ziși, care nu au timp de lecturi, ci de la badantele românce care au grijă de vârstnicii altor neamuri. E un alt fel de „căpșunărit“, mai plicticos, cu timp berechet pentru visele pe hârtie, alimentate de prințese și prinți fericiți, frumoși. Dar cărțile din circuitul bibliotecii aduc și izuri din alte țări.

Cartea ca zonă de interferență

„Unde mi-e biblioteca, acolo mi-e patria” spunea, acum peste o jumătate de mileniu, umanistul olandez, Erasmus von Rotterdam. În zilele noastre nu mai e adevărat. Și totuși! Cine trece pragul unei biblioteci face primul pas spre noua sa patrie, chiar dacă șederea sa e limitată în timp.

Doi tineri indieni, studenți la medicină. Două fete venite din Italia, să studieze literele. O doamnă englezoaică, cu părul cărunt, care se ocupă de ani buni, prin asociația ei caritativă dintr-un sat din vestul Romaniei, de integrarea romilor. Un neamț stabilit în Suedia și care, în concediul petrecut la țară își caută, prin presa locală a timpului, articole despre isprăvile muzicale ale tatălui său, originar din Banat. O româncă ce a stat ani buni în Germania și care, reîntoarsă în țară, vrea să-și țină treze cunoștințele de limba germană. Un muncitor cu contract din Sri Lanka, ce își alungă urâtul depărtării de familie citind în engleză romane de dragoste.

Toți aceștia, alături de etnicii germani, maghiari și alții care citesc în limba pe care ei o consideră maternă sunt oameni care constituie zona de interferență, un punct în care culturile, prin oamenii lor, se întâlnesc.

În Germania, acum câțiva ani, cancelarul Angela Merkel spunea că „multiculturalismul a eșuat“. A fost o afirmație șocantă, care a facut valuri în politică și în presă, fiindcă Germania are în urmă decenii de eforturi de integrare culturală a imigranților și repatriaților săi.

În România, multiculturalismul putem spune că nici n-a început bine, în forma lui conștient și instituționalizat asumată. Iar aici nu vorbim de simpla obișnuință, de acel laissez-faire, în care vecinii de diferite etnii se înghit că n-au încotro, sau sângele e așa de amestecat, încât dacă vorbești bine românește și faci parte dintr-un peisaj demult știut, nu mai contează originile.

Pe lângă minoritățile istorice mai numeroase (maghiari, germani, romi), România e plină de ucraineni, ruși-lipoveni și moldoveni din Republica de peste Prut. Există comunități de turci, tătari, evrei, greci, sârbi și slovaci. Mai sunt rezidenți italieni, chinezi, afro-români, nemți și austrieci cu business-uri mai mari sau mai mici. În lagărele de tranzit ajung refugiații din Africa, Afghanistan, Siria, Irak. Prin orașe circulă refugiați din zonele oropsite de razboi, cum ar fi Ucraina, Nu sunt foarte vizibili, se adună doar între ei și își au locurile lor de întâlnire, de distracție, dar mai ales de informare și de comunicare a ceea ce îi interesează în prezent.

Câți dintre ei trec pragul unei librării sau biblioteci? Relativ puțini, deoarece mijloacele moderne de comunicare, în special Internetul, fură acestor medii de difuzare a cărții, în mod constant, o parte din publicul care vrea să se educe, să se documenteze și să fie informat.

Însă Google nu poate salva pe oricine din impas. De aceea se tipăresc cărți, de aceea există librării și biblioteci. E un fond de cunoaștere, e un fond privilegiat constituit în timp, dar și prin achiziții de ultimă oră.

Multe biblioteci, din România și din străinătate, au în ofertă mii de volume în alte limbi decât cea oficială de stat, care își așteaptă cititorii, din orice colț de lume ar fi ei. Însă în lumea fie prea plictisită, fie prea grăbită de astăzi, acestora trebuie să li se dea mai mult decât un impuls.

După peste douăzeci de ani trăiți în Germania, țara a rămas pentru mine autoarea și promotoarea unei culturi europene de mare calibru, mai ales prin adaptarea continuă la nou. Zeci de milioane de cărți de beletristică și non-fiction se vând anual, o parte dintre ele sunt găzduite, pentru contemporaneitate și pentru eternitate, în biblioteci.

Astfel își spală Germania vina de a-și fi ars cărțile în piața publică din Berlin, la 10 mai 1933. Naziștii preluaseră puterea politică și au inceput „acțiunea contra spiritului non-german”, o „curățare spirituală” ce a însemnat demonizarea și persecutarea sistematică a scriitorilor evrei, marxiști și pacifiști.

Dar nu numai atât. Germania arată că și-a prelucrat mental trecutul și că a învățat din greșeli. Una dintre acestea este relaționarea la carte, ca produs al unei culturi libere, într-o țară democratică, din Uniunea Europeană. Iar cartea este tradusă, vândută sau oferită spre împrumut sau lectură în biblioteci, în tot mai multe limbi.

Roboți și lebede

Nu doar bibliotecile germane sunt tezaure de multiculturalism. România și alte țări din Uniunea Europeană stau și ele pe o astfel de comoară, de cocoșei de aur ai spiritului european. Dar cum ajunge „sunetul aurului” la cititor?

O metodă a noilor vremuri este digitalizarea, transpunerea publicațiilor vechi, chiar și a celor în limbile minoritare, într-un format electronic, accesibil pe net. Altă metodă cuprinde „American

Shelves“, „Deutsche Bücherregale“, sau rafturi cu cărți franțuzești.

E un semn concret de deschidere, în care celor interesați li se oferă informația și sursa de documentare, în orice limbă ar fi ea. Relativ puține sunt colecțiile de carte în limbi străine, care să satisfacă apetitul de lectură al celor care gândesc, citesc sau studiază în alte limbi. Și totuși, există pași în direcția promovării unei diversități asumate, cărora alți pași le vor urma.

Dacă le vor urma. Cine știe ce mai urmează? Îmi este clar că toate cărțile sunt pe moarte dacă, după cum se arată, nu tocmai „citiții” ajung la putere. Nu le va mai dori și nu le va mai înțelege nimeni, într-o lume a lor, a cuvântului dezmoștenit prin imagine, în care inteligența artificială va domina. „Ei și? Nu se cheamă asta progres?“, ar putea spune unii.

E o viziune apocaliptică, ce mă frământă de o vreme, gândindu-mă la roboțeii mărșăluind spre viitor. Dar poate că e o simplă exagerare, iar fâlfâitul paginii de carte „de la Lebăda“ îl vom auzi, poate ceva mai discret, și peste ani.