Cum am aflat de "prietenia milenara romano-turca"

Exista ministri care au facut parte din guvernul Ponta despre care nimeni nu a auzit nici cand erau in functie, cu atat mai putin dupa. Unul din ei se numeste Doina Pana si a condus fantomaticul minister pentru dialog social. Pana a facut parte dintr-o delegatie mai mare de ziaristi, ministri si parlamentari invitati prin 2013 la Izmir, in cadrul unui eveniment de promovare a Turciei lui Erdogan sponsorizat de Fundatia Lumina. Exact, una din fundatiile lui Fethullah Gulen, acuzat azi ca ducea ziaristi pentru a-l denigra pe Erdogan, se ocupa acum trei ani cu promovarea valorilor si culturii turcesti. Invita ziaristi si oficiali romani sa participe la actiuni pur sange de „soft diplomacy”.

E absurd sa pretinzi azi ca Gulen submina autoritatea regimului Erdogan in vremea cand acesta era premier cand actiunile finantate de fundatiile lui trimiteau oficialii romani si ziaristi la expozitii internationale menite sa promoveze Turcia, nu sa o denigreze. Doina Pana s-a trezit pe scena evenimentului organizat acum trei ani alaturi de primarul din Izmir, un oras ceva mai mare decat Bucurestiul. Fiecare a trebuit sa tina un mic discurs iar ministrul dialogului social a tinut musai sa zica ceva interesant. A reusit sa ne uimeasca pe toti prin enormitatile scoase pe gura.

A spus, de pilda, ca evenimentul este inca o dovada a „prieteniei milenare romano-turce”. Asta i-a facut pe turci sa zambeasca stanjeniti iar pe noi sa ne cutremuram de ras. Tin minte si acum ca ne distram impreuna cu prietenii turci constatand ca din „prietenia milenara romano-turca” glorificata de ministrul Pana, vreo jumatate de veac ne-am macelarit, abia a trecut prima suta de ani de cand nu ne mai taiem. Eram deopotriva amuzati si jenati profund de gafa oficialului roman, care nu cred ca realizat nici pana azi ce prostii a scos pe gura.

Pentru a evita orice discutii inutile si acuzatii absurde (Mircea Marian a clarificatsuplimentar in EVZ), redau mai jos integral textul publicat acum in mai 2013 dupa doua calatorii facute la cateva luni distanta, una in Istambul, cealalta in Izmir. Nu l-a facut nimeni dictator pe Erdogan dupa aceste vizite, fiecare ziarist a fost liber sa scrie ce doreste, cum crede sau sa nu publice nimic. Acestea au fost impresiile mele in urma celor doua calatorii realizate in urma cu trei ani, cand Turcia dadea deja primele semne de indepartare de valorile occidentale si revenea in forta la modelul islamist.

„De ce aveti aplecarea asta catre festivism si protocol? De unde vine tentatia omagiului si glorificarii? Necdet, omul inepuizabil care ne-a insotit cateva zile in doua vizite efectuate la distanta una de alta, efectuate la Istanbul si Izmir, explica scurt: “Ne place sa fim onorati”. A onora inseamna in cultura orientala sau asiatica un mod de a-ti exprima ospitalitatea sau recunostinta intr-un fel diferit de spectacolul american sau de raceala europeana. Un european se simte cam stanjenit de ansamblul gesturilor de curtoazie. Unui est european i-ar putea evoca un trecut plin de ceremonii fara sens. Turcilor insa le face pur si simplu placere sa fie onorati si sa onoreze. Parca nicaieri nu gasim o mai mare abundenta de momente festive, discursuri, mici ceremonii si atentii decat aici.

De pilda, turcii par sa-l onoreze pe Ataturk zilnic deoarece isi respecta parintele fondator, nu pentru ca le-o cere cineva. In bazarul din Izmir, chipul celui care a europenizat Turcia, transformand-o in stat secular, se vinde la taraba. Ataturk este carpeta langa rapirea din Serai, este tricou in competitie cu Che Guevara, este tablou de pus in rama.

Ataturk se vinde ca un fel de rock star la moda, numai ca imaginati-va un personaj de la inceputul secolului trecut, in poze sepia sau tablouri colorate, cu privire taioasa, prezent in tinuta militara sau civila, uneori cu fez de miel pe cap. Are o figura de actor hollywoodian si o mustata taiata scurt.

Am intrebat un vanzator din Izmir de ce vinde tricoruri cu chipul lui. “Pentru ca este parintele natiunii noastre”, raspunde zambind intelegator ca unui turist stupid ratacit prin bazarul inundat cu aromele si forfota orientului.

Este si chip intiparit in stanca dupa modelul celor patru de pe muntele Rushmore, numai ca artistul local l-a turnat in beton, nu l-a cioplit in piatra. Ataturk scruteaza cu privirile impietrite micul golf din Izmir. Nu stiu daca toata aceasta inflatie de kemalism are vreo legatura cu faptul ca Izmirul are primar dat de principalului partid de opozitie. Foarte posibil.

Ghidul care ne-a purtat intr-o zi friguroasa de februarie in palatul Dolmabahce de pe malul Bosforului, resedinta ultimilor sultani, ne-a prezentat, in camaruta cu patul in care si-a dat ultima suflare Ataturk, ceasul despre care legenda spune ca s-a oprit la noua si cinci dimineata, cand parintele natiunii a intrat in istorie.

Mustafa Kemal Ataturk a scos, pe scurt, Turcia din canoanele evului mediu, reusind un miracol pentru o tara musulmana: a modernizat-o, a intors-o cu fata spre Europa, spre Occident. Evocarea lui Ataturk reprezinta doar pretextul pentru a lansa o intrebare: incotro se indreapta Turcia astazi? Pe drumul trasat de parintele natiunii, adica secularism si occidentalizare, sau se intoarce la valorile traditionale, revine la modelul islamic?

Chiar in ziua aterizarii in Izmir, Turcia a limitat drastic vanzarea si a interzis reclama la alcool. Partidul Dreptate si Dezvoltare (AK) al premierului Recep Tayyip Erdogan a invocat vagi standarde americane si europene pentru a-si apara proiectul de lege. Un reprezentant al Partidului Republican al Poporului a acuzat partidul de guvernamant ca actioneaza ca sultanul Murad al IV, care a interzis alcoolul si tigarile, afirmand ca Partidul Dreptate si Dezvoltare interfereaza in alegerea cetatenilor privind stilul de viata.

Limitarea drastica a consumului de alcool reprezinta insa doar unul din numerosii pasi pe drumul revenirii Turciei la modelul traditional islamic. Majoritatea turcilor imbratiseaza valorile traditionale, prin urmare sondajele arata sustinere pentru acest tip de masuri. Turcia sub Erdogan s-a indepartat in ultimii zece ani de Europa investind in recuperarea gloriei trecute si in mare parte a reusit: economic, tara a crescut spectaculos. Erdogan promite ca in 2020 Turcia va fi cea mai bogata, cetatenii ei cei mai bine platiti salariati, ca va fi centrul mondial al business-ului si va scapa de datorii. Turcia s-a ambitionat sa inchida acordul cu FMI esuand deocamdata sa deschida altul, Izmir-ul are ambitia de a organiza Expo 2020, in tara se contruieste inca enorm, de la lucrari civile, poduri, autostrazi la blocuri de locuit, terenurile agricole irigate sunt tot mai numeroase.

Rata de crestere a economiei a scazut in ultimii ani, insa Turcia n-a cunoscut criza. Sub Erdogan au inceput in 2005 negocierile de aderare, dar tot sub el s-a prabusit increderea populatiei in UE si in institutiile ei.

Petrecem cu un mic grup de ziaristi turci cateva ore intr-un restaurant din Izmir. Discutam mai ales despre UE. Este inca aderarea un proiect valabil? Mai cred in Europa? Cu totii admit ca da, Europa este directia, dar tot ei acuza Bruxellesul de dublu standard cand se raporteaza la Turcia. Rapoartele europene despre suta de ziaristi inchisi in Turcia le considera minciuni, exagerari, cu sustinerea ca multi sunt inchisi pentru fapte de drept comun.

Presa din Turcia pare tot atat de libera ca presa din Romania, se lauda cu mogulii ei si vocatia discursului oficial. Dar mai are ceva in plus: un comitet sub autoritatea guvernului care elibereaza legitimatii de ziarist. Poti scrie si fara legitimatia guvernului, insa cardul oficial acorda posesorului o serie de gratuitati la transportul in comun, reduceri de preturi si alte privilegii.

N-am inteles de ce guvernul trebuie sa se interfereze in eliberarea unei legitimatii de presa. Ni s-a spus, in final, ca o tara care a trecut prin cateva lovituri de stat in cateva decenii are nevoie totusi de o evidenta mai clara a ziaristilor.

Turcii se pricep la soft diplomacy. O fac cu arta, printr-un sistem complex de asocieri intre afaceri private si parteneriate oficiale. Organizeaza gale inter-culturale invitand in special tarile unde doresc sa-si sporeasca influenta sau business-urile. In acest an, de pilda, Turcia a acordat Romaniei maxima atentie, oferindu-i cel mai vizibil stand in cadrul galei interculturale de la Izmir.

• Vezi detalii aici intr-un videoreportaj realizat de HotNews.ro

Noua politica externa agresiva a Turciei a primit deseori calificativul de neo-otomanism. George Friedman, in ale sale previziuni pentru 100 de ani, vede in Turcia o viitoare putere regionala care isi va recupera influenta in fostele republici sovietice, in stan-uri, dar si asupra unor tari europene ca Romania.

Intr-un articol publicat in 2010, Friedman sustine chiar ca Romania ar trebui sa se uite cu mai multa atentie la viitoarea putere regionala, Turcia: (…) Marea Neagra este zona critica a realitatilor romanesti, iar ridicarea Turciei face sistemul de relatii interesant. Turcia este a patra destinatie de export a Romaniei, si unul dintre putinii parteneri majori de compert, care importa din Romania mai mult decat exporta. Am subliniat in Romania ca este marele noroc al Turciei ca nu a fost admisa in UE. Economia Turciei a crescut cu o rata anuala de 12% in primul trimiestru din 2010 si a continuat sa creasca ani la rand. Turcia devine un motor economic regional si, spre deosebire de Germania, Franta sau Italia, ofera compatibilitati si sinergii cu Romania. In plus, Turcia este o mare forta militara si, cand nu cauta confruntarea cu Rusia, nu ii este servila. Turcia a adoptat strategia de interactiune la „360 de grade” cu toate tarile”.

Pentru Turcia, Romania inseamna azi in primul rand acces la energie si la o piata plasata in UE, care functioneaza totusi dupa reguli mai flexibile. Dar ce inseamna Turcia pentru Romania? Unul din ziaristii romani le spune colegilor turci ca Turcia inseamna azi in Romania Suleyman Magnificul, serialul TV de mare succes. La festivalul culinar tinut recent la Bucuresti, adauga Ovidiu Nahoi, a fost lume multa si din cauza asta: erau romani curiosi sa afle mai multe despre lumea lui Suleyman. Serialul, cu toate criticile aduse de insusi premierul Erdogan ca altereaza adevarata fata a sultanului, este inca o proiectie a nostalgiilor imperiale ale Turciei, un mod de a glorifica trecutul tarii.

Pana la un punct, Romania si Turcia de azi au destule in comun. Cel putin haosul aritectural, neglijenta fata de detaliu si finisaj, tocmeala continua, gustul indoielnic pentru ornamentul sclipitor, discrepantele sociale. In centrul bogat din Izmir supravietuiesc lustragii din secolul trecut cu micul lor tron aurit pe care se aseaza pantofii clientilor, o mare de vanzatori ambulanti, caini fara stapan.

Pe o inaltime din jurul Izmirului, printre ruinele cetatii Smyrna ridicata de Alexandru cel Mare, se amesteca turisti si cersetori, cateva capre pazite de localnici adormiti pe sub pini, o plita incinsa printre pietrele vechii cetati, tesatoare manuale de covoare, alte peisaje cunoscute ochiului. Mai putin obisnuite sunt poate masurile de securitate mai stricte, scanerele de la intrarea in hotelurile mari si in pietele acoperite, numarul ceva mai mare de oameni cu casti in urechi si politisti atenti in apropierea moscheilor si bazarurilor pline de turisti.

Industria turismului n-a prea avut de suferit cu toate atentatele kurzilor. S-ar putea sa fie lovita insa din plin de legea care interzice consumul de alcool pe terase si restaurante intre zece seara si sase dimineata si elimina total alcoolul din benzinariile si restaurantele de-a lungul autostrazilor. Modelul islamic aduce, ca orice proiect nationalist, profit politic dar poate genera, cand e aplicat orbeste, si dezavantaje de ordin pur economic.”

(Nota: Reportaj realizat in mai 2013 in cadrul unui eveniment sustinut de Fundatia Lumina Institutii de Invatamant)